NAȚIONAL

8 Decembrie – Ziua Constituției României

 

Constituţia României este legea fundamentală a statului Român care reglementează, printre altele, principiile generale de organizare a statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor şi autorităţile publice fundamentale. Actuala formă a Constituţiei a intrat în vigoare pe 29 Octombrie 2003 şi a fost adoptată în urma unui referendum naţional.

Ziua de 8 decembrie, începând din 1995, a fost proclamată „Zi a Constituției României”, la inițiativa legislativă a Camerei Deputaților (Legea nr. 120/8 decembrie 1995). De-a lungul timpului, România a avut şapte constituţii.

 

Istoria Constituției României

Constituția României, prima de după Revoluția din decembrie 1989, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233, din 21 noiembrie 1991. 

 Noua Constituție a fost adoptată de Adunarea Constituantă la 21 noiembrie 1991 și aprobată prin Referendumul național de la 8 decembrie, același an, cu o majoritate semnificativă: din numărul de 10.948.468 de participanți, 77,3% au răspuns afirmativ, 20,49% negativ, voturile nule reprezentând 2,3%.

Elaborarea, dezbaterea și adoptarea noii Constituții a României au durat un an și jumătate. În martie 1990, Consiliul Provizoriu de Uniune Națională decidea, prin Legea electorală, ca viitorul Parlament să funcționeze, în principal, ca Adunare Constituantă. Prima întrunire a Adunării Constituante a avut loc la 11 iunie 1990, când a fost desemnată Comisia Constituțională pentru elaborarea proiectului de Constituție. Comisia, condusă de Antonie Iorgovan, cadru universitar la Facultatea de Drept, număra 23 de parlamentari și 5 experți — personalități ale învățământului juridic românesc și juriști cu activitate îndelungată.

În intervalul iunie 1990 — ianuarie 1991, Comisia a redactat tezele proiectului de Constituție, iar la 13 februarie 1991 acestea au fost prezentate Adunării Constituante, care le-a dezbătut până în iunie 1991. Între 15 iulie și 1 august 1991, grupurile parlamentare sau parlamentarii, individual, au înaintat amendamentele la textul rezultat după dezbateri. Împreună cu cele peste 1.000 de amendamente aduse, proiectul a fost din nou supus dezbaterilor în Adunarea Constituantă, în intervalul 10 septembrie — 18 noiembrie 1991, pentru ca, la 21 noiembrie, să fie adoptat prin vot nominal.

Problema votului final a fost cea care a aprins spiritele încă din prima zi a dezbaterilor. Majoritatea dorea vot deschis, iar opoziția vot secret.

Votul decisiv asupra noii Constituții a fost dat la 21 noiembrie 1991, la București, deși inițial se propusese să aibă loc la Alba Iulia, prima Capitală a statului român unitar. Din totalul de 510 parlamentari, au fost prezenți 509, dintre care 414 s-au pronunțat pentru și 95 împotrivă.

FSN, PUNR și reprezentanții minorităților, altele decât cea maghiară, au votat pentru, cu câteva excepții. PNȚCD și PNL s-au pronunțat împotrivă, iar UDMR a votat în bloc împotrivă. Votul nominal a fost pecetluit prin semnătură.

Noua Constituție a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233, din 21 noiembrie 1991.

După patru ani de la adoptarea Constituției României, la 13 noiembrie 1995, deputații au adoptat, în cadrul ședinței Camerei Deputaților, propunerea legislativă privind proclamarea Zilei Constituției României, pentru data de 8 decembrie. Plenul Senatului a aprobat, la 5 decembrie 1995, inițiativa legislativă a Camerei privind proclamarea Zilei Constituției României (Legea nr. 120/8 decembrie 1995).

Prima Constituţie a fost adoptată în 1866 și a fost modificată în 1879 ca urmare a dobândirii independenţei. Proclamarea Regatului în 1884 a adus o nouă modificare. În 1916 s-a început o revizuire care a fost finalizată în 1917, când s-a acordat votul universal. În 1923 altă Constituţie şi apoi în 1938, o nouă Constituţie. Între anii ’40-’44, în timpul celui de-al doilea Război Mondial, Constituţia a fost suspendată. În 1948, 1952 şi 1965 au urmat alte trei Constituţii. În 1991 a venit rândul Constituţiei de după căderea comunismului. Această lege fundamentală a fost revizuită în 2003.

Constituția lui Carol I, considerată constituţie modernă, instaurată după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, a fost votată de Adunarea Electivă la 29 iunie 1866 şi publicată la 1 iulie 1866 în „Monitorul Oficial” nr. 142. Constituţia preciza că statul român este regat Constituţional şi ereditar, iar Domnul era Capul Statului Român şi personifica suveranitatea naţională. Cea mai importantă realizare a regimului lui Carol I a instituit regimul guvernului reprezentativ, al responsabilităţii ministeriale, al separării puterilor, al drepturilor cetăţeneşti, al egalităţii în faţa legilor, al libertăţii presei şi a conştiinţei și garanta proprietatea privată.

 Constituţia promulgată de Regele Ferdinand I în 1923. După Primul Război Mondial, reîntregirea României şi după începutul reformei agrare, ţara avea nevoie şi de o nouă Constituţie. Constituţia interbelică a introdus votul universal – doar militarii activi şi femeile fiind excluşi – dar nu a adus modificări esenţiale în raporturile dintre organismele statului. Regele deţinea puterea executivă, îi numea şi revoca pe miniştri, putea refuza sancţionarea legilor. Constituţia din 1923 a funcţionat 15 ani şi a fost considerată cea mai liberală Constituţie din Europa la acea vreme. Tradiţia Constituţională democratică în România a continuat până în 27 februarie 1938.

Constituţia lui Carol al II-lea a fost votată printr-un referendum desfăşurat în 24 februarie 1938, la votul obligatoriu fiind chemaţi toţi alegătorii înscrişi în listele electorale pentru Adunarea Deputaţilor, fiind de fapt actul prin care regele a preluat puterea supremă printr-o adevărată lovitură de stat. Regele era „capul statului”, avea atribuţii legislative, executive şi judecătoreşti, putea dizolva Parlamentul fără a fi obligat să-l mai convoace, alegea miniştrii fără a ţine seama de partide sau majoritatea parlamentară, iar guvernul nu mai răspundea în faţa Parlamentului, ci a Regelui.

Prin decretul din 8 septembrie 1940, generalul Ion Antonescu a fost învestit cu depline puteri în conducerea statului, iar Regele a primit puteri restrânse: era cap al oştirii, bătea monedă, conferea distincţii, primea şi acredita diplomaţi, amnistia şi graţia, numea primul-ministru.

Constituţia din 1948, elaborată după modelul celei sovietice din 1936, care să consacre „cucerirea puterii în stat de către clasa muncitoare, cu ţărănimea muncitoare şi intelectualitatea legată de popor”, a abolit monarhia şi a instituit republica, a naţionalizat întreprinderile, iar Parlamentul a fost înlocuit cu Marea Adunare Naţională (MAN). România a primit numele de Republica Populară Română. Se desfiinţează judeţele şi se înfiinţează regiunile şi raioanele.

În 1965, Partidul Muncitoresc Român îşi schimbă titulatura în Partidul Comunist Român- Constituția Socialistă. Pe 22 martie 1965, Plenara CC al PCR îl alege în funcţia de prim-secretar pe Nicolae Ceauşescu şi la decizia sa este elaborată o nouă Constituţie. Prin noua Constituţie, Republica Populară Română devine Republica Socialistă România şi are loc o nouă împărţire administrativ-teritorială a ţării. Pentru prima dată apare principiul folosirii doar a limbii române în justiţie, iar minorităţilor li se asigură translator. Această ultimă Constituţie comunistă, modificată de 10 ori prin lege, între 1968 şi 1986, a rămas valabilă până în decembrie 1989.

 

Aici text integral Constituția României

FOTO: Google

 

Sasha Romanov, 8 decembrie 2016 2:00