REPORTAJE

REPORTAJE

REPORTAJUL (cel mai greu gen de dus pe scări)
Creatorul acestui site consideră definiția pe care o dă DEX-ul reportajului – „Specie publicistică, uneori și cu valoare literară, informând operativ asupra unor realități, situații, evenimente etc.” – drept incompletă și chiar ofensatoare la adresa atât a literaturii, cât și a jurnalisticii. Cum adică „uneori și cu valoare literară”?! Cu valoare literară și punct! – altfel, nu-i reportaj… e altceva: e relatare, cronică, proces verbal de ședință transcris de secretară. Și cum adică „informând operativ”?! Da` unde și ce suntem aici – angajații vreunei armate?! Agenții acoperiți ai statului care culege „informații operative” de la „reportaj”?! „Biroul de informații publice al organelor”?! Mulțumim, nu! Reportajul e o scriitură literară, deci, relatată la persoana I singular, care reprezintă punctul de vedere artistic al naratorului față de o situație, context sau eveniment – totul învăluit într-o stare de grație.
Reportajul e despre EU – și despre nimeni altcineva: EU m-am dus unde m-am dus și am înțeles ce am înțeles. EU îmi asum responsabilitatea celor scrise – și vorbim aici despre o responsabilitate pe cât de înalt-estetică, pe atât de non-juridică. Reportajul ți-l asumi la pachet cu simțul ridicolului fără a avea o responsabilitate juridică pentru ceea ce povestești – așa cum un romancier nu e responsabil juridic pentru crimele pe care le descrie în romanul său.
Reportajul nu face justiție și nici neapărat „presă-presă”: reportajul face literatură! Iar ca exemplu de reportaje demne acest gen voi indicasuperbul „Strălucitor” al confratelui Viorel Ilișoi – și voi da ca reper de curaj și implicare aproape obligatoriu frecventabila publicație virtuală vice.com.