Este evident că ne aflăm într-o profundă criză de exprimare a artelor şi asta se observă în primul rând prin scăderea continuă a interesului din partea publicului. Artele vizuale sunt din start mai avantajate, legătura între public şi obiectul de artă fiind facilitat de diversitatea limbajului performativ şi a spaţiilor în care acesta se produce.
Literatura însă este „cenuşăreasa”. Scăderea dramatică şi continuă a numărului de cititori, în special tineri, este deprimantă atât pentru scriitori cât şi pentru întreaga industrie a cărţii. În aceste condiţii se caută soluţii, idei, uneori disperate, pentru revigorarea acestei zone culturale vitale, altădată atât de frecventate. Însă această lipsă de interes pentru cultura scrisă este şi rezultatul unei perioade lungi de abandon a cititorului în faţa asaltului mijloacelor facile de informare în masă (internetul, televiziunile, presa tabloidizată etc.). Astfel, literatura s-a trezit în faţa unor provocări care ar fi fost de neimaginat cu câţiva ani în urmă. Necesitatea vitală de formarea a unor noi cititori, a stârnit imaginaţia tinerilor scriitori care vin cu propuneri gen „performing poetic”, un fel de îmbinare a poeziei cu arta spectacolului.
Adică nu mai ajunge să-ţi citeşti pur şi simplu poezia în faţa publicului. Ea trebuie însoţită de ceva care să trezească, să implice publicul, chiar să-l şocheze. O mică scenografie improvizată în funcţie de cei pe care îi ai în faţă, ţinând cont de vârstă, educaţie, cultură. Se pare că asta este reţeta succesului descoperită de câţiva scriitori din tânăra generaţie, care fac din lectura publică un spectacol în sine.
Se pune însă întrebarea dacă poezia bună are nevoie de astfel de vehicule, dacă aduc ele ceva în plus poeziei sau o coboară în divertismentul ieftin. Oare nu există riscul să se piardă tocmai acei cititori fideli, pentru care poezia este seducţie prin cuvânt?
Cert este că asistăm nu numai la o schimbare de paradigmă, dar şi de abandonare a cutumelor în materie de literatură. Spre ce vor duce toate acestea şi unde se va reface legătura scriitor-cititor, rămâne la mâna imaginaţiei, dar mai ales a valorii „actorilor” care se străduiesc să convingă.
(Text apărut în MONITORUL CULTURAL, numărul din iulie, 2016)
1 comentariu. Leave new
La tot ce spune dl Ioan Matiuţ achiesez şi eu. Chiar şi la metodele ce pot fi promovate pentru ca literatura să capete o relevanţă în educaţia românilor.
Sunt de acord şi cu motivaţia că mass-media, televiziunea, Internetul, spectacolul care şochează, sunt modalităţi care ocupă timpul celor care cu câţiva zeci de ani înainte se bucurau de lectura autorului într-un cenaclu sau recitarea din creaţia proprie.
Dar, oare sunt singurele cauze care au îndepărtat individul de lectură?
După părerea mea, nu ! Acestea sunt doar conjuncturi aleatorii, temporare.
Crucialul motiv al îndepărtării românului de lectură este : degradarea evidentă a instrucţiei şi educaţiei în şcoli.
Şcoala s-a deteriorat permanent, prin experimente şi cedări, am ajuns ca elevul să-şi aleagă sau să refuze profesorul.
Atunci aproape că îl cred pe un rău-făcător, ce a fost preşedintele ţării, pentru degradarea morală a românilor, că, îl citez: „şcoala română scoate tâmpiţi”!
Desigur nu sunt multe excepţii, dar acesta era un adevăr.
Cât trebuie ca dv. să luptaţi, pentru ca lectura şi creaţia literară să-şi recapete rolul de motor al dezvoltării sociale, al moralităţii şi creativităţii ?
Eu nu ştiu şi nici nu pot estima temporal acest demers important pentru ţară!