DIALOGURI

De vorbă cu actorul Cristian Grosu: „Dacă nu iubeşti teatrul, nu ai cum să iubeşti omul. Iubiţi teatrul!”

 

Cu siguranță multă lume a auzit de romanul lui Anthony Burgess, „Portocala Mecanică” și de filmul cu același nume care poartă amprenta lui Stanley Kubrik.

Astfel se face că, în luna februarie, ca o iubitoare  a teatrului, nu puteam rata  „Portocala Mecanică”, în regia lui Răzvan  Mureșan, la Cluj-Napoca, și mi-am propus  să prind premiera. Însă exact asta nu s-a întâmplat. Am asistat la o adevărată „bătălie” contra cronometru pentru bilete. ‎

A doua oară, însă, am reușit să merg și nu mare mi-a fost mirarea să văd, iar, sala plină. Plus câțiva „amărâți” la intrare care căutau și ei o modalitate să intre la piesă în ultimul moment- un aspect care face publicul din Cluj să fie atât de grozav.

‎ În timpul piesei, am tras cu urechea la o conversație între un grup de domnișoare. Pledez vinovată! Citând printre rânduri amintesc: „E chiar interesant actorul ăsta”, așa că am vrut să-l cunosc ca să mă conving și vă prezint dovada.

Cristian Grosu, născut în 30 decembrie 1981 la Iași, este actor de meserie, profesor la Facultatea de Teatru și Televiziune din Cluj și protagonistul din „Portocala Mecanică”, în rolul lui Alex. Nu e prima dată când se află în lumina reflectoarelor. Pe o axă a timpului amintesc Premiul pentru Debut UNITER pentru personajul Graham din „Purificare” de Sarah Kane, Marele Premiu al Festivalului de Dramaturgie Contemporană de la Brașov 2012 și pentru personajul emblematic „Hamlet” de Roberto Bacci, dar nu numai.

Cine e Cristian Grosu?

Cristian Grosu, este un Actor-Om care, aproape fară să vrea, sau fară să-şi dea seama, de mic sau foarte de mic, a încercat să descopere taina teatrului şi a omului. Căci omul este o taină. Şi cine dacă nu Actorul,  îi dă infinite sensuri şi înţelegeri? Dar ca să descopăr aceste sensuri, am fost extrem de norocos să întâlnesc şi să fiu călăuzit de nişte oameni cu totul si cu totul remarcabili. Dascălii şi mentorii mei.  Dar şi de toate personajele pe care le-am creat. Toate aceste mari întâlniri definesc întrebarea „Cine e Cristian Grosu acum”.

Înafara scenei ești un om introvertit?

Împrumut cu umilinţă atitudini din mai multe epoci şi din mai multe culturi. Aşa se face că în afara scenei tranzitez prin Renaşterea extrovertită, prin Simbolismul decadent şi Avangarda narcotică. Aşadar cred că, mai degrabă, formula extrovertitului mi se potriveşte mai mult.

Ai vreo experiență neplăcută ca și actor? Vrei să vorbești despre ea?

Nu cred că există vreun actor care să nu fi trecut măcar odată printr-o experienţă urâtă pe scenă. Au fost destule. De la simple accidentări fizice (jucat cu un cui în talpă, ars cu ţigara, cu umărul dislocat, amorţit din cauza frigului) la accidente tehnice (căzut decorul, căzut curentul în sala de spectacole, „revolte ale spectatorilor” care se transformau în strigăte şi înjurături, blank-uri de text). Dar poate cea mai urâtă experienţă a fost când jucam în Spectacolul „Spovedanie” la Tanacu în regia lui Andrei Şerban. Jucam preotul satului şi aveam prinsă o barbă falsă. Ei bine, de la mijlocul spectacolului am început să joc doar cu capul aplecat şi cu mâinile pe faţă, de teamă să nu-mi cadă barba. Eram atât de concentratat încât am început să uit din text, nu mai găseam ieşirile dar nici intrările din scenă, pe parteneri abia dacă-i mai auzeam. Totul în jurul meu era un hău. Atunci mi-am zis că e timpul să mă maturizez, în sfârşit, doar ca să-mi crească barbă. J

Unde ți-ar plăcea să joci? Ți-ai impus vreo anume „mare scenă”?

Pe lângă faptul că mi-aş dori să joc pe scene precum Berliner Ensemble, Maly Drama Theatre,  Schaubühne Theater, Socìetas Raffaello Sanzio, ş.a.m.d. mai mult decât atât, mi-ar plăcea să colind lumea şi să joc pe un simplu covor aşa cum obişnuia Peter Brook să facă cu ucenicii lui, sau ca şi Eugenio Barba, prin sate, la umbra unui copac, sau pe malul unui râu. Să joc doar cu câteva obiecte, cu vocea şi cu corpul meu. Un teatru nomad pe care, practicându-l, să ajung eu însumi să învăţ despre comunităţile respective. E ca un troc, un schimb de energie şi de informaţie cu un public sincer şi „naiv”.

Care-i cel mai valoros lucru pe care l-ai învățat de la personajele tale?

Din fericire,  destinul meu creator mi-a dăruit personaje foarte frumoase, foarte puternice şi foarte greu de interpretat.  Aşadar, personaje mult mai puternice şi mai valoroase decât mine ca om. Din acest motiv, începi să le respecţi. Când începi să respecţi creaţia, începi să te respecţi pe tine, să respecţi omul. Practic cel mai valoros lucru pe care l-am învăţat a fost şi este, să devin un om mai bun.

 Ai vreun personaj care-ți inspiră frică și eviți sau amâni să-l joci?

 Nu. Nu există. Dacă mi-ar fi frică de vreunul, mi-ar fi frică de mine. Dacă unui actor îi este frică de ceva pe scenă a pierdut partida înainte de a o începe. Scena e pe cât de atractivă, pe atât e de periculoasă. Ea nu ştie să ierte.  Dacă greşeşti, „te scuipă printre dinţi” (D. Esrig). Sau, cum obişnuia profesorul meu de teatru, Miriam Cuibus să spună, „Scena e un monstru care trebuie îmblânzit, altfel rişti să fii mâncat”. Revenind la ce m-ai întrebat – dacă totuşi ar exista vreun peronaj de care să-mi fie frică – exact cu el aş vrea să mă iau la trântă.

Dacă ar face cineva un film despre viața ta, cine crezi că te-ar juca?

Mi-aş încredinţa viaţa lui… Charlie Chaplin. Ştiu că până şi moartea mea ar fi dureros de simpatică.

Care este ultimul lucru pe care îl faci înainte să urci pe scenă?

 Când eram în facultate, în anul trei, am primit un rol foarte frumos. Am primit să-l joc pe Feste Bufonul din „A douăsprezecea noapte” de W. Shakespeare. Feste, un „actor” a căror poante s-au învechit şi nu mai au trecere în faţa publicului, îşi înalţă privirea în sus şi spune: „Duhule Sfânt, ajută-mă să fac o boroboaţă cu duh!” Exact acest lucru îl fac şi eu. Exact cu aceleaşi cuvinte J.

Ce faci în minutele în care ieși din scenă și aștepți să intri din nou?

Cu siguranţă – nu aştept – ci ascult.  Practic, în culise, prin ascultare, continui să joci.

 Sunt atât de multe interpretări oferite mesajului din „Portocala mecanică”… Care este varianta sau amprenta ta?

Are omul libertatea de a alege? Această întrebare a fost îndelung dezbătută de-a lungul istoriei, liberul arbitru fiind considerat de mulţi trăsătura definitorie a omului. Mesajul piesei de teatru nu se lasă descifrat de la prima vizionare. Povestea pare simplă dacă o reducem doar la aspectul de satiră la adresa societăţii sau la atacurile succesive pe care le săvârşeşte Alex. În realitate, constrângerea socială devine proiecţia răului suprem, mai mare şi mai înspăimântător decât toate crimele pe care antieroul Alex le-a săvârşit. Pe mine m-a interest îndeosebi tema filosofică pe care o ridică Portocala mecanică: libertatea de a alege sau liberul arbitru este esenţa fiinţei umane. Şi estetica urâtului, care se referă la hidoșenia umană și la înțelepciunea cu care reușim, câteodată, să extragem un înțeles frumos și nobil dintr-un amalgam de fapte dezgustătoare.

Susţin ce spunea autorul romanului, Anthony Burgess, despre această carte: „Portocala mecanică trebuie să fie un manifest şi chiar o piedică asupra posibilităţii opţiunii. Eroul sau antieroul Alex este un tip foarte rău, dar răutatea sa nu este produsul unei condiţionări sociale sau genetice, ci propria sa problemă, în care s-a angajat cu toată luciditatea“.

Ai spus, la un moment dat, că personajul este cel care intră în pielea ta. Așadar, cât de mult se regăsește Cristian Grosu în personajul Alex?

 Aici trebuie să te contrazic. Cu siguranţă nu am declarat aşa ceva. Posibil doar să fi înţeles greşit. Dealfel nu cred în mult uzitatul clişeu de a intra în pielea personajului. Spuneam că întâlnirea dintre tine şi personaj (eu-l fizic şi eu-l ficţionar) se produce întotdeauna sau ar trebui să se producă întotdeauna la mijloc. Exact ca şi în iubire. Dar ea se produce în timp. Trebuie hrănită şi alimentată de către regizor si de către partenerii de scenă dar mai ales de către tine. Prin lecturi, repetiţii, meditaţie. Am afirmat şi afirm în continuare (legea atracţiei universale) că personajele îţi sunt predestinate. Ele se dezvoltă în tine. Excat ca şi ideea lui Michelangelo: opera de artă, sculptura se găseşte deja în blocul de marmură. Nu trebuie decât să înlături surplusul. Cred, de fapt, că în asta stă toată munca. Să ştii să înlături surplusul.

Descrie-l, definește-l pe Alex în 3 cuvinte?

Nebun-Spiritual , Călăuză-Mesianică, Conductor-Energetic. Mi-au ieşit şase cuvinte…înlătură tu „surplusul”…

Libertate de decizie sau supus scenaristului/regizorului?

Din fericire, până acum nu mi s-a întâmplat să lucrez cu regizori care ştiu exact cum se face această artă. Nu mi s-a întâmplat asta nici măcar atunci când lucram cu regizorii cei mai experimentaţi. Există întotdeauna un schimb de cunoştinţe, un dialog permanent, un flux energetic între instrumentul – actor de pe scenă şi acordeurul – regizorul din umbră. Un text de teatru, desigur, poate suferi modificări. Acestea se produc împreună cu regizorul şi trupa implicată în proiect. Desigur, aceste modificări trebuiesc făcute cu precizia unui chirurg tocmai pentru a servi cât mai bine produsului finit. Până în final mă supun, fără menajamente, Operei de Artă.

În același registru… cum îți sfătuiești studenții să-și pregătească un personaj? Îi îndrumi să-și lase o amprentă personală?

 Când vine vorba despre şcoală şi despre studenţi, lucrurile se complică puţin. În primul rând ca să înţelegi libertatea – libertatea de creaţie, trebuie să înţelegi opusul ei. Asta înseamnă în primul rând disciplină. Cred foarte mult în actorul disciplinat. Din punctul meu de vedere, studenţii de la Arte, dar in special cei care practică actoria trebuie să lucreze sub un fel de totalitarism. De ce spun în special? Pentru că ei sunt forţaţi să lucreze in grup. Tot timpul în echipă. De ce sub o forma de totalitarism? Pentru că actorul lucrează cu materia umană. Mai cu seamă cu toată suita de emoţii şi stări prin care un om trece într-o viaţă. Noi, la şcoală le redescoperim, le decodificăm şi le esenţializăm. Ei bine, având toate aceste materiale pe mână trebuie să le manevrăm cu imensă grijă, aşa cum un chirurg manevrează bisturiul într-o operaţie. Îmi place să fac această comparaţie. Diferenţa e că actorul operează pe o materie invizibilă. Operează direct pe suflet.

În ceea ce priveşte libertatea de exprimare, chiar îi sfătuiesc să şi-o exercite pe oricare dintre personajele pe care le lucrează. Hamlet, nu se joacă doar într-un fel. Nu există o singură reţetă. Poate nu există niciuna. Dacă o mie de actori îl vor juca pe Hamlet, vom vedea o mie de Hamlet diferiţi. Mai buni sau mai răi. Dar fiecare e obligat să-şi pună amprenta personală asupra lui. Atunci când sapi într-un personaj, deschizi un şantier arhelogic, de mai mari sau mai mici dimensiuni. Se poate să găseşti acolo comori inestimabile sau dimpotrivă, doar praf.

 Cea mai mare provocare a ta ca și profesor?

Meseria de dascăl e un dar. Eu aşa o privesc. A învăţa înseamnă a iniția pe cineva într-o meserie, știință, artă etc. Învăţarea se realizează efectiv prin acţiune sau prin experienţă. De asemenea cred că în şcoală, ucenicul nu învaţă decât cum să înveţe. Atunci, provocarea ar fi cum să-l fac pe student să se debaraseze de clişee, cum să se dezbrace de hainele vechi, pentru a se îmbrăca în haină nouă, cum să se întoarcă, într-un fel sau altul, la origini. Asta înseamnă că cea mai mare provocare e însăşi meseria de profesor. Până la urmă conteză rodul. Dar ca să ai un rod bun, îţi trebuie şi un pământ mănos unde să poţi planta sămânţa. Apoi, norocul… Ploaia nu o aduce decât rugăciunea.

 Ce i-ai spune unui student care vrea să renunțe?

Să renunţe. Dar să se mai gândească de două ori înainte de a face acest pas. Sistemul de învăţământ superior  nu este obligatoriu. Aşadar, cel care îşi alege o profesie, nu a fost obligat de nimeni. Prin asta înţeleg că o face voit şi conştient că actoria nu a fost alegerea corectă. Nu pot face altceva decât să-l susţin spre o altă alegere, dacă intuiesc o cale potrivită pentru el. Nu ştiu exact ce îi determină pe cei care vor să facă această meserie să păşească pe acest tărâm. În schimb, pot să afirm că e vorba despre o dorinţă. Poate spre miraculos. Spre doriţa de a fi întotdeauna în schimbare, prin altul şi prin altul şi prin altul…

 Ce faci când nu faci teatru sau nu predai?

… Pentru cei care nu fac teatru şi citesc acest interviu, ar putea părea ciudat dar, continui să fac teatru. În contractul actorului există un paragraf  în care se precizează că el lucrează şi înafara instiuţiei. Dacă lucrez la un nou spectacol îmi gândesc viitorul personaj. Dacă nu, repet la celelalte.  Dar, ce fac in timpul liber? Îmi place să mă plimb, dacă se poate înafara oraşului. Doar ca să mă desprind de agitaţia urbei. Îmi place să mă văd cu prietenii şi să iau contact cu tipologii cât mai variate de oameni. Citesc. Dar citesc doar ce vreau eu. Până la urmă, activităţi mici şi simple. Dar care mie îmi aduc bucurii. Câteodată, pur şi simplu, ies în oraş şi mă uit la decoraţiunile clădirilor.

 Ce ai schimba la instituția teatrului dacă ai putea?

Nu ştiu. Poate nu aş schimba nimic. Sau, dimpotrivă. Aş schimba foarte multe. Nu vreau să-mi permit să mă gândesc şi la lucrurile astea. Dar cu siguranţă un lucru l-aş face. Am observat că în timp, actorul, „nebunul creator”, se ramoleşte. Cade în capcana rutinei. Unii uită chiar şi de dorinţa care i-a împins spre această vocaţie. Uită de faptul că ei sunt obiecte de artă în sine. Şi atunci încep să facă teatru din obligaţie şi nu din pasiune. Teatrul devine atunci o normă de îndeplinit doar pentru ca la sfârşitul lunii să-şi poată plăti facturile. Konstantin S. Stanislavski, spunea că actorul trebuie să se reîntoarcă la fiecare cinci ani, la şcoală. Aşadar, asta aş face. Aş aduce şcoala în instituţie. Aş organiza seminarii, workshop-uri, sesiuni de lucru pe toate temele de interes ale colegilor mei actori.

Un sfat pentru publicul de teatru?

Sfat… Se poate trăi fără teatru la fel cum se poate trăi şi fără un anume organ, dar cu siguranţă viaţa ar deveni mai plată şi mai fadă. Teatrul mi se pare la fel de vital cum e apa. O cetate, trebuie sa aibă un dublu pe care să se poată sprijini, şi acesta e teatrul.  E bine să ne putem privi în oglindă, să ne putem vedea defectele, dar în acelaşi timp e bine să putem descoperi şi trăsături pe care le-am rătăcit şi pe care le putem regăsi. Puterea, ambiţia, bunătatea, milostenia…  Dacă nu iubeşti teatrul, nu ai cum să iubeşti omul.  Iubiţi teatrul!

 

Patricia Hodăjeu, 11 aprilie 2017 7:05