De mult timp vorbesc despre forme fără fond. Pentru că văd o cazuistică impresionantă, zi de zi. Dar parcă niciodată nu e mai plină această tolbă a imposturii, decât în campania electorală. Sarcasmul, care de obicei mă apără împotriva intemperiilor vieţii, cade şi se face ţăndări. Rămâne o inexorabilă tristeţe (inexorabil fiind un cuvânt care îmi place, deoarece mă face să par mai deştept decât sunt. Ceea ce nu e foarte greu.)
Nu e o noutate această tencuială peste ruine, doar că, parcă, e mai vizibilă în vremurile astea. Şi nu vorbesc doar de candidaţi, vorbesc de felul de a pune problema, care a rămas, în foarte mare parte, acelaşi. E aceeaşi iubire faţă de semeni, pe care o întâlneşti în mesajele de paşti şi de crăciun, alea cu lumina şi pacea şi sufletul şi să fim mai buni, aceeaşi iubire de soţ plictisit, o dată la patru ani, şi chiar şi atunci profund nesatisfăcător. Aceeaşi chestie, repetată obsesiv, de interes pentru cetăţean, pentru oraş, la o dată relativ fixă. Povestea aia cu reformarea clasei politice, cu schimbaream toate astea, repetate obsesiv, poate poate o mai punem de un nou mandat.
Pentru că una din marile probleme ale noastre e această spoială nenorocită, care nu ascunde nimic, dar pur şi simplu nimic, afară de o dorinţă bolnavă de înavuţire pe bani publici, şi de putere perpetuă. Şi oamenii ăştia, şi le spun oameni pentru că eu, ateul, mai am speranţă, paradoxal, oamenii ăştia stau ca petele de sânge pe o cămaşă albă, ca limacşii pe frunze, şi iau tot. În urma lor rămân oase albe, schelete de clădiri, cam cum am văzut în Oţelul Roşu, o altă victorie a unor inegalabili ipocriţi, mascaţi în salvatorii oraşului.
Aş fi vrut să scriu altceva, ceva mai vesel, despre candidaţii mişto din oraş, despre Elvira, cu tableta ei electronică, despre Dorin, care vrea să fie primarul judeţului Arad. Sunt atât de multe subiecte simpatice. Doar că, astăzi, nu e loc de băşcălie. Tencuiala începe să cadă, nu doar la casele istorice din centru, ci şi de pe eşafodajul politic arădean. Rămâne culoarea ştearsă a unor idei bune înecate în şpagă şi incompetenţă şi indolenţă.
Băieţii ăştia chiar trebuie să plece. Să vină o trupă nouă, să vedem ce pot. Şi, dacă nu sunt buni, sau sunt la fel ca ăştia de acum, poate ne cresc mai repede coaie, şi îi alungăm înainte să ne alunge ei din propriul nostru oraş.
