CULTURĂ

[DESTINE EXCEPȚIONALE] Mustafa Kemal Ataturk

 

Cu atât mai mult acum, când Erdogan doreşte un nou sultanat, e important a vedea cine a fost omul care a creat Turcia modernă, omul care este considerat Părintele, Neclintitul, Perfectul.

Una din marile figuri ale sec. XX, Ataturk („Părintele turcilor”) i-a salvat pe turcii supravieţuitori ai Imperiului Otoman învins la sfârşitul Primului Război Mondial. El şi-a încurajat poporul să lupte împotriva forţelor invadatoare greceşti care voiau să impună turcilor sleiţi de război ordinea Aliaţilor şi a respins agresiunea trupelor britanice, franceze şi italiene. În urma acestor eforturi, a făcut din Turcia o republică modernă pentru care este şi astăzi venerat de poporul turc. A reuşit să redea conaţionalilor săi mândria de a fi turci, împletită cu un nou sens al împlinirii naţionale în contextul lumii modeme. În următoarele două decenii, Atatürk a creat un stat modern care avea să continue să se transforme şi sub conducerea succesorilor săi într-o democraţie viabilă.

Atatürk s-a născut în 1881 la Salonic, pe atunci un port înfloritor al Imperiului Otoman, şi a primit numele de Mustafa. Tatăl său, Ali Riza, fusese locotenent în miliţia locală în războiul ruso-turc din 1877-1878, indiciu că se trăgea din clasa otomană conducătoare, chiar dacă numai marginal. Mama lui Mustafa, Zübeyde Hanim, se trăgea dintr-o familie de ţărani din Salonic. Ali Riza a murit când Mustafa avea numai şapte ani, dar a avut o influenţă covârşitoare asupra dezvoltării personalităţii fiului său. La naşterea lui Mustafa, Ali Riza şi-a agăţat sabia deasupra leagănului fiului său, menindu-i o carieră militară. Mai mult decât atât, Ali Riza îşi dorea ca educaţia fiului său să se petreacă într-o şcoală modernă, laică şi nu într-una religioasă, cum ar fi preferat Zübeyde Hanim. Astfel, Ali Riza şi-a îndreptat fiul pe calea modernităţii, lucru pentru care Mustafa i-a rămas veşnic îndatorat tatălui său.

După moartea lui Ali Riza, Zübeyde Hanim s-a mutat la ţară, la fratele ei vitreg, în afara Salonicului. Temându-se ca Mustafa să nu crească needucat, l-a trimis înapoi la Salonic, unde l-a înscris la o şcoală laică, pregătindu-l pentru o carieră birocratică. Mustafa a făcut o pasiune pentru uniformele pe care le purtau cadeţii din vecinătate şi a luat hotărârea să urmeze o carieră militară. Împotriva dorinţei mamei sale, Mustafa a dat examenul de admitere la liceul militar. Aici, Mustafa a primit de la profesorul său de matematică porecla de Kemal, „cel perfect”, şi de atunci înainte avea să fie numit Mustafa Kemal.

În 1895 a intrat la şcoala militară din Monastir (azi Bitola, în Macedonia) unde şi-a făcut câţiva prieteni, printre care Ali Fethi (Okyar), care mai târziu avea să i se alăture la întemeierea şi dezvoltarea republicii turce. După ce a terminat şcoala la Monastir, Mustafa Kemal a intrat, în martie 1899, la liceul militar din Istanbul. Prietenul şi colegul său de clasă, Ali Fuat (Cebesoy), l-a iniţiat în deliciile unui oraş plin de atracţii.

În ambianţa şcolii se făcea simţit tot mai mult un aer de dezaprobare faţă de despotismul sultanului Abdul-Hamid II. Mustafa Kemal s-a ţinut de o parte până în anul al treilea când s-a implicat în tipărirea unui ziar clandestin. Activităţile lui au fost descoperite, dar i s-a permis să-şi termine studiile, absolvind ca locotenent secund în 1902 şi situându-se printre primii zece din cei 450 de elevi. A fost admis apoi la şcoala de ofiţeri, pe care a absolvit-o în 1905 cu gradul de căpitan, al cincilea din 57 de absolvenţi, dovedindu-se ulterior unul din cei mai buni tineri ofiţeri ai imperiului.

Cariera lui Mustafa Kemal era pe punctul să se încheie imediat după absolvire, când s-a descoperit că, împreună cu câţiva prieteni, citea şi discuta despre abuzurile politice ale imperiului. Un spion guvernamental s-a infiltrat în grupul lor şi i-a denunţat. Un nor de suspiciune a plutit ani în şir deasupra capetelor lor. Grupul s-a destrămat şi membrii săi au fost numiţi în zone îndepărtate ale imperiului. Mustafa Kemal şi Ali Faut au fost trimişi cu Armata V în Damasc, unde Mustafa Kemal a fost indignat de felul în care funcţionarii corupţi se purtau cu localnicii.

Implicându-se din nou în activităţi antiguvernamentale, a pus umărul la întemeierea unui grup secret numit Societatea pentru Patrie şi Libertate, care n-a avut însă viaţă lungă.

În septembrie 1907, Mustafa Kemal a primit o caracterizare bună şi a fost readus în post la Salonic unde activităţile subversive erau foarte intense. S-a alăturat celui mai mare grup antiguvernamental, Comitetul pentru Uniune şi Progres (CUP) care avea legături cu mişcarea naţionalistă şi reformistă aJunilor Turci.

În iulie 1908 a izbucnit o revoltă în Macedonia şi sultanul a fost nevoit să reinstaureze Constituţia din 1876 care-i limita puterile şi prin care era restabilită o guvernare reprezentativă. Eroul acestei revoluţii aJunilor Turci a fost Enver (Enver Paşa), care mai târziu a devenit cel mai mare adversar al lui Mustafa Kemal.

În 1909 se înfruntau două direcţii ale mişcării revoluţionare. Una se pronunţa în favoarea descentralizării şi a cooperării armonioase dintre musulmani şi non-musulmani, iar cealaltă, reprezentată de CUP, milita pentru centralizare şi instituirea dominaţiei turceşti.

În noaptea de 12 spre 13 aprilie 1909, trupele reacţionare au declanşat o insurecţie. Revoluţia care reinstaurase Constituţia din 1908 era în pericol. Ofiţerii şi trupele din Salonic, în cadrul cărora Enver a jucat un rol important, s-au îndreptat spre Istanbul. Au sosit în capitală pe 23 aprilie şi au reuşit să ţină situaţia sub control. CUP a preluat controlul şi l-a forţat pe Abdul-Hamid II să abdice. Enver era într-o poziţie favorabilă.

Mustafa Kemal considera că armata, odată ce şi-a atins scopul politic, n-ar trebui să se amestece în politică. I-a îndemnat pe acei ofiţeri care doreau cariere politice să demisioneze din armată. Acest lucru a sporit ostilitatea lui Enver şi a conducătorilor CUP faţă de el. Mustafa Kemal s-a concentrat apoi pe problemele militare, lăsând deoparte pe cele politice. A tradus în turcă manuale germane de instrucţie pentru infanterie. Din poziţia sa de angajat, a deplâns starea în care se afla instrucţia armatei.

Reputaţia sa printre mulţi ofiţeri importanţi era în creştere. Activităţile sale l-au pus în legătură cu mulţi ofiţeri tineri. Un sentiment de respect reciproc s-a înfiripat între Mustafa Kemal şi aceştia, care aveau mai târziu să-l susţină la întemeierea naţiunii turce. Cu toate acestea, CUP se săturase de el şi l-a trimis să observe manevrele armatei franceze în Picardia.

Deşi i se refuza în mod regulat promovarea, Mustafa Kemal nu şi-a pierdut încrederea în sine. La sfârşitul anului 1911, italienii au atacat Libia, apoi o provincie otomană şi Mustafa Kemal a pornit imediat într-acolo, dar malaria şi anumite probleme la ochi l-au obligat să părăsească frontul şi să plece la tratament la Viena.

În octombrie 1912, în timp ce Mustafa Kemal se afla la Viena, a izbucnit Primul Război Balcanic. A fost numit la apărarea peninsulei Gallipoli, o zonă de importanţă strategică pentru Dardanele. în numai două luni, Imperiul Otoman a pierdut cea mai mare parte din teritoriile din Europa, inclusiv Monastir şi Salonic, locuri care însemnau mult pentru Mustafa Kemal. Printre refugiaţii care veneau puhoi în Istanbul se aflau mama, sora şi tatăl său vitreg.

Al Doilea Război Balcanic (iunie-iulie 1913) le-a permis otomanilor să-şi recupereze o parte din teritoriile pierdute. S-au reînnodat relaţiile cu Bulgaria. Fostul coleg de şcoală al lui Mustafa Kemal, ALi Fehti, a fost numit ambasador şi Mustafa Kemal l-a însoţit la Sofia ca ataşat militar. Acolo a fost promovat locotenent-colonel.

Mustafa Kemal era nemulţumit de legăturile strânse ale lui Enver cu Germania şi a prezis o înfrângere germană într-un conflict internaţional. Totuşi, odată cu izbucnirea Primului Război Mondial şi cu Imperiul Otoman de partea Puterilor Centrale, a solicitat o comandă militară. Enver îl imobilizase la Sofia, dar până la urmă i-a dat comanda Diviziei 19 din peninsula Gallipoli. Aici au făcut Aliaţii tentativa lor de debarcare, dându-i lui Mustafa Kemal posibilitatea să-i respingă şi să le zădărnicească planurile de a trece prin Dardanele (februarie 1915 – ianuarie 1916). În timpul luptelor, a fost rănit destul de grav de un şrapnel, dar victoria de la Gallipoli l-a propulsat pe Mustafa Kemal în prim-plan. A fost ovaţionat ca “Salvator al Istanbulului” şi avansat colonel la 1 iunie 1915.

În 1916, Mustafa Kemal a fost trimis pe frontul rusesc şi avansat la rang de general, dobândind titlul de paşă. A fost singurul general turc care i-a învins pe ruşi pe frontul de est. Mai târziu în acel an a preluat comanda Armatei II în SE Anatoliei. Acolo l-a întâlnit pe colonelul Ismet (Inonu), care avea să-i devină cel mai apropiat aliat la construirea republicii.

Izbucnirea Revoluţiei Ruse în martie 1917 l-a pus pe Mustafa Kemal la dispoziţia provinciilor otomane din Siria şi Irak, către care se îndreptau britanicii dinspre baza lor din Egipt. A fost numit comandant al Armatei VII în Siria, dar a fost consternat de starea jalnică în care se găsea aceasta. Demisionând, s-a întors fără permisiune la Istanbul. I s-a acordat o permisie de trei luni după care a fost trimis să-l însoţească pe prinţul moştenitor Mehmet Vahideddin într-o vizită de stat în Germania. La întoarcerea în Istanbul, Mustafa Kemal s-a îmbolnăvit de rinichi, probabil din pricina gonoreei pe care o contractase anterior. A plecat la Viena să se trateze şi apoi la Carlsbad, în convalescenţă. Cât se afla acolo, sultanul Mehmet V a murit şi Vahideddin a preluat tronul ca Mehmet VI. Mustafa Kemal a fost rechemat la Istanbul în iunie 1918.

Maşinaţiunile lui Enver pe lângă sultan l-au făcut să-l numească pe Mustafa Kemal la comanda forţelor otomane din Siria, aproape distruse. A găsit acolo o situaţie mult mai rea decât şi-o imaginase şi a ordonat retragerea către nord ca să salveze cât mai multe vieţi. Luptele au încetat prin Armistiţiul de la Mudros (30 octombrie 1918). La scurt timp după aceea, Enver şi alţi conducători ai CUP au fugit în Germania, lăsându-l pe sultan să conducă guvernul. Ca să-şi asigure continuitatea domniei, Mehmet VI era dispus să coopereze cu Aliaţii, care preluaseră controlul asupra guvernului. Aliaţii n-au aşteptat tratatul de pace ca să ridice pretenţii asupra teritoriului otoman.

La începutul lui decembrie 1918, trupele aliate ocupaseră zone din Istanbul şi alcătuiseră o administraţie militară aliată. La 8 februarie 1919, generalul francez Franchet d’Esperey a intrat în oraş călare pe un cal alb, imitând intrarea lui Mehmet Cuceritorul din 1453, insinuând astfel că suveranitatea otomană în oraşul imperial luase sfârşit. Aliaţii au făcut un plan prin care să includă provinciile din estul Anatoliei într-un stat armean independent. Trupele franceze au pătruns în Cilicia, în SE. Grecia şi Italia au emis pretenţii asupra SV Anatoliei. Italienii au ocupat Marmaris, Antalia şi Burdur, iar la 15 mai 1919 trupele greceşti au debarcat la Izmir, înaintând în interiorul Anatoliei, omorând civili şi devastându-le satele. Aliaţii păreau că au abandonat cele Paisprezece Puncte ale lui Woodrow Wilson în favoarea vechilor viziuni imperialiste stabilite prin tratate secrete şi motivate de propriile ambiţii ascunse.

Între timp, armata lui Mustafa Kemal fusese demobilizată. El s-a întors la Istanbul pe 13 noiembrie 1919, chiar când vapoarele flotei Aliaţilor înaintau pe Bosfor. Această scenă, ca şi cea a pătrunderii trupelor britanice, franceze şi italiene în oraş au lăsat o urmă de neşters în memoria lui Mustafa Kemal. Era hotărât să-i alunge. A început să se întâlnească cu anumiţi prieteni ca să formuleze o politică menită să salveze Turcia. Printre aceştia erau şi Ali Fuat şi Rauf (Orbay), eroul bătăliilor navale. Ali Fuat se stabilise în Anatolia şi cunoştea situaţia de acolo foarte bine. Împreună cu Mustafa Kemal au alcătuit un plan pentru o mişcare naţională anatoliană cu centrul la Ankara.

În diverse părţi ale Anatoliei, turcii luaseră deja problemele în mâini, autointitulându-se „asociaţii pentru apărarea drepturilor” şi organizând unităţi paramilitare. Au început să intre în conflicte armate cu localnicii non-musulmani şi se pare că aveau de gând să facă acelaşi lucru şi împotriva forţelor de ocupaţie. Temându-se de anarhie, Aliaţii l-au somat pe sultan să reinstaureze ordinea în Anatolia. Marele vizir l-a recomandat pe Mustafa Kemal ca fiind un ofiţer loial care putea fi trimis în Anatolia ca inspector general al Armatei III. Mustafa Kemal a aranjat să primească aceste ordine în scris în aşa fel încât să obţină puteri extraordinar de extinse, adică autoritatea de a da ordine pe tot cuprinsul Anatoliei şi de a cere supunere din partea guvernatorilor provinciilor.

Se poate afirma că istoria modernă a turcilor a început în dimineaţa de 19 mai 1919, când Mustafa Kemal a debarcat la Samsun, pe coasta Anatoliei de la Marea Neagră. Atât de încărcată emoţional a fost această dată pentru Mustafa Kemal încât mai târziu, când a fost întrebat pentru un articol de enciclopedie care era data naşterii sale, a spus 19 mai 1919. Abandonând motivul oficial pentru care se afla în Anatolia, de a restabili ordinea, a pornit către Amasya. Acolo le-a spus mulţimilor adunate că sultanul era prizonierul Aliaţilor şi că el venise ca să împiedice pierderea ţării. Acesta a devenit mesajul său pentru turcii din Anatolia.

Aliaţii au făcut presiuni asupra sultanului să-l cheme înapoi pe Mustafa Kemal, care a nesocotit însă orice ordin sosit din Istanbul. Sultanul l-a destituit şi a telegrafiat tuturor guvernatorilor provinciilor, instruindu-i să ignore ordinele lui Mustafa Kemal. Circulau ordine imperiale ca să fie arestat. Mustafa Kemal a evitat să fie destituit din armată demisionând oficial în seara de 7 iulie. În calitate de civil, şi-a continuat drumul, împreună cu însoţitorii săi, de la Sivas la Erzurum, unde generalul Kâzim Karabekir, comandantul celor 18 000 de soldaţi ai Corpului 15, îşi avea cartierul general. În acest moment critic, când Mustafa Kemal nu mai avea susţinere militară şi nici vreun statut oficial, Kâzim i-a acordat încredere, punându-şi trupele la dispoziţia acestuia, ceea ce a reprezentat un moment crucial în lupta pentru independenţă.

Kâzim a adunat un congres al tuturor asociaţiilor de apărare a drepturilor care s-a ţinut la Erzurum pe 23 iulie 1919. Mustafa Kemal a fost ales conducătorul Congresului de la Erzurum şi astfel a obţinut un statut oficial. Congresul a schiţat un document ce acoperea cele şase provincii estice ale imperiului. Cunoscut ulterior ca Pactul Naţional, documentul afirma inviolabilitatea „frontierelor” otomane, adică toate teritoriile otomane locuite de turci la momentul semnării Armistiţiului de la Mudros. Prin acest document se mai înfiinţa şi un guvern provizoriu, se revocau aranjamentele cu statut special pentru minorităţile din Imperiul Otoman (capitulaţii) şi se înfiinţa un comitet de conducere care l-a ales pe Mustafa Kemal drept conducător.

Mustafa Kemal a intenţionat să extindă Pactul Naţional pentru toată populaţia musulmano-otomană a imperiului. Ca să atingă acest deziderat, a convocat un congres naţional la Sivas şi a ratificat pactul. A făcut publice încercările guvernului sultanului de a-l aresta şi de a zădărnici Congresul de la Sivas. Marele vizir din Istanbul a fost destituit, iar noul guvern, solidar cu mişcarea naţionalistă, i-a înapoiat lui Mustafa Kemal rangul militar şi decoraţiile.

Puţin convins de capacitatea sultanului de a scăpa ţara de ocupaţia Aliaţilor, Mustafa Kemal a înfiinţat sediul guvernului provizoriu la Ankara, la 480 km de Istanbul. Acolo avea să fie în siguranţă atât faţă de sultan cât şi faţă de Aliaţi. S-a dovedit a fi o decizie înţeleaptă. La 16 martie 1920, la Istanbul, Aliaţii i-au arestat pe conducătorii simpatizanţilor naţionalişti, inclusiv pe Rauf, şi i-au trimis în Malta.

Guvernul conciliant de la Istanbul a căzut şi a fost înlocuit de reacţionarii care au dizolvat parlamentul şi i-au forţat pe demnitarii religioşi să-i declare pe Mustafa Kemal şi pe asociaţii săi necredincioşi buni de împuşcat pe loc. Lupta se dădea acum între guvernul sultanului şi cel al lui Mustafa Kemal. Mulţi turci de seamă au fugit din Istanbul la Ankara, printre care şi Ismet, apoi şi Fevzi (Çakmak), ministrul de război al sultanului. Fevzi a devenit şeful Cartierului General al lui Mustafa Kemal. S-au ţinut din nou alegeri şi parlamentul, numit Marea Adunare Naţională (MAN), s-a întrunit la Ankara la 23 aprilie 1920. Adunarea l-a ales pe Mustafa Kemal preşedinte.

În iunie 1920, Aliaţii i-au înmânat sultanului Tratatul de la Sèvres pe care l-a semnat la 10 august 1920. Prin prevederile acestui tratat, statul otoman era drastic redus ca suprafaţă, Grecia fiind unul din principalii beneficiari. Armenia a fost declarată independentă. Mustafa Kemal a repudiat tratatul. Primind ajutor militar din partea Uniunii Sovietice, a reuşit să-i alunge pe greci din Anatolia şi din Tracia şi să subjuge noul stat armean.

Pe măsură ce războiul împotriva grecilor începea să meargă bine pentru forţele lui Mustafa Kemal, Franţa şi Italia negociau cu guvernul naţionalist de la Ankara. Ele şi-au retras trupele din Anatolia, ceea ce i-a lăsat pe armenii din SV Anatoliei fără protecţia franceză. Cu francezii şi italieni ieşiţi din joc, Kâzim şi-a concentrat eforturile împotriva statului armean. A fost asistat de bolşevicii care stabiliseră relaţii cu guvernul MAN. Părăsindu-i pe protejaţii armeni, ruşii i-au alimentat pe naţionalişti cu arme şi muniţii şi li s-au alăturat la atacarea Republicii
Socialiste Armenia, propria lor creaţie. Acest atac combinat a fost fatal pentru armeni, care au fost zdrobiţi în octombrie şi noiembrie 1920 şi s-au predat la începutul lui noiembrie.

Prin tratatele de la Alexandropol (3 decembrie 1920) şi de la Moscova (16 martie 1921), naţionaliştii au recâştigat provinciile estice precum şi oraşele Kars şi Ardahan, iar Uniunea Sovietică a devenit prima naţiune care a recunoscut guvernul naţionalist de la Ankara. Graniţele estice ale Turciei au fost stabilite pe râurile Arpa şi Aras. Grecii însă au fost mai greu de învins deoarece îşi continuau înaintarea către Ankara începută în iunie 1920. La sfârşitul lui iulie ocupaseră Bursa şi se îndreptau către Ankara. Ali Fuat a fost eliberat din funcţia de comandant pe acest front şi înlocuit de Ismet. Armata turcă şi-a fixat poziţiile pe râul Inonu, la nord de Kutahya, făcându-i pe greci să se retragă pe 10 ianuarie 1921, în prima bătălie de la Inonu. Grecii nu şi-au reluat ofensiva până în martie 1921. Tot Ismet i-a întâmpinat la râul Inonu, într-o bătălie care a durat din 27 martie până la 1 aprilie. În seara de 6 spre 7 aprilie 1921, grecii au abandonat înfruntarea şi s-au retras. În 1934, când turcii au fost obligaţi prin lege să primească nume de familie, Ismet şi-a luat numele de Inonu în amintirea acestor victorii.

Grecii au lansat o nouă ofensivă pe 13 iulie 1921. Ismet i-a înfruntat la râul Sakarya, atât de aproape de Ankara încât tirul artileriei putea fi auzit de acolo. În sânul MAN s-a format însă o opoziţie faţă de Mustafa Kemal, condusă de Kâzim, care devenise invidios. Opoziţia cerea ca puterile lui Mustafa Kemal să fie reduse ca să se poată configura o nouă politică. În plus, doreau ca Mustafa Kemal să preia personal conducerea războiului împotriva grecilor, sperând într-o victorie a acestora care ar fi năruit autoritatea lui Mustafa Kemal. Pe 4 august, Mustafa Kemal a consimţit, cu condiţia de a i se garanta toate drepturile conferite de MAN. Apoi şi-a asumat rolul de comandant-şef cu autoritate absolută. I-a învins pe greci în Bătălia de la Sakarya (23 august-13 septembrie 1921) şi a iniţiat o ofensivă (26 august-9 septembrie 1922) care i-a împins pe greci spre mare, la Izmir.

Încurajată de eliberarea Anatoliei de grosul forţelor aliate, MAN, dominată de Mustafa Kemal, a adoptat la 1 noiembrie 1922 actul de abolire a sultanatului, urmat în 17 noiembrie de plecarea în exil a sultanului Mehmet VI. Aliaţii au invitat apoi guvernul de la Ankara la discuţii care s-au concretizat în semnarea Tratatului de la Lausanne la 24 iulie 1923. Acest tratat stabilea frontiera europeană a Turciei la râul Maritsa în estul Traciei.

Naţionaliştii au ocupat Istanbulul pe 2 octombrie. S-a stabilit capitala la Ankara şi pe 29 octombrie a fost proclamată Republica Turcă. Turcia deţinea acum controlul absolut asupra teritoriilor sale.

Mustafa Kemal a început un amplu proces de reformă a ţării, ţelul său fiind s-o aducă în sec. XX. Instrumentul principal era Partidul Popular Republican, constituit pe 9 august 1923, care înlocuia asociaţiile de apărare a drepturilor. Programul său era încorporat în cele „Şase direcţii” ale partidului:republicanism, naţionalism, populism, etatism (proiectul de industralizare
a Turciei controlat în întregime de stat avea ca obiectiv să acopere toate nevoile interne la nivelul sec. XX), secularism şi revoluţie. Principiul conducător era instituirea unei stări revoluţionare permanente, de natură să menţină ritmul schimbărilor în stat şi în societate.

Califatul a fost abolit la 3 martie 1924;şcolile religioase au fost desfiinţate tot atunci. Abolirea curţilor religioase de judecată a urmat pe 8 aprilie. În 1925, purtarea fesului a fost interzisă – de atunci înainte, turcii au purtat îmbrăcăminte de tip occidental. Mustafa Kemal a făcut un tur al Anatoliei ţinând discursuri, turneu în timpul căruia a purtat o pălărie de modă europeană, dând astfel un exemplu poporului turc. În Istanbul şi pretutindeni, frăţiile religioase, fortăreţe ale conservatorismului, au fost scoase în afara legii. Emanciparea femeilor a fost încurajată prin căsătoria lui Mustafa Kemal în 1923 cu o femeie educată în Occident, Latife Hanim (de care a divorţat doi ani mai târziu) şi a fost impulsionată de o nouă legislaţie liberală. În decembrie 1934, femeilor li s-a dat dreptul de a alege şi de a fi alese în Parlament. Aproape peste noapte, întregul sistem juridic islamic a fost înlăturat. Din februarie până în iunie 1926, au fost adoptate codul civil elveţian, codul penal italian şi codul comercial german. Drept urmare, emanciparea femeilor a fost întărită prin abolirea poligamiei, căsătoria a devenit contract civil şi divorţul a fost recunoscut ca acţiune civilă.

O reformă de proporţii revoluţionare a fost înlocuirea scrierii arabe (pe care limba turcă otomană o folosise de secole) cu alfabetul latin. Acest lucru a avut loc oficial în noiembrie 1928, aşezând Turcia pe drumul spre obţinerea unuia din cele mai mari procente ale alfabetizării din Orientul Mijlociu. Mustafa Kemal a mers prin sate şi cu creta pe tabla neagră i-a învăţat alfabetul latin pe turci şi le-a explicat cum trebuie pronunţate literele. Educaţia a avut de profitat de pe urma acestei reforme, căci tineretul din Turcia, rupt de trecutul dominat de religie, a fost încurajat să folosească noile oportunităţi educaţionale care le dădeau acces la tradiţiile umaniste şi ştiinţifice ale Occidentului.

Un alt pas important a fost adoptarea numelor de familie, stabilită prin decret al MAN în 1934. Adunarea i-a dat lui Mustafa Kemal numele Ataturk („Părintele turcilor”).

După ce a stabilit ferm frontierele naţionale ale Turciei şi a aşezat ţara pe drumul modernizării, Ataturk şi-a propus să dezvolte politica externă. A hotărât ca Turcia să nu mai ridice nicio pretenţie iredentistă în afară de încorporarea eventuală a regiunii Alexandretta, despre care el credea că fusese înscrisă în frontierele stabilite prin Pactul Naţional. A rezolvat conflictele cu Marea Britanie printr-un tratat semnat la 5 iunie 1926. Turciei i se cerea să renunţe la Mosul în schimbul a 10% din profitul pe petrolul care se producea acolo. Ataturk a urmărit şi o reconciliere cu Grecia, care s-a înfăptuit printr-un tratat de prietenie semnat la 30 decembrie 1930. S-a făcut schimb de populaţii de ambele părţi, s-au reglementat frontierele şi problemele militare, de pildă stabilirea egalităţii navale în estul Mediteranei.

Acest program ambiţios de modernizare forţată nu s-a putut realiza fără efort şi fără vărsare de sânge. În februarie 1925, kurzii din SV Anatoliei au ridicat flamura răscoalei în numele islamului. A durat două luni ca să fie înăbuşită, iar conducătorul ei, Seyh Said, a fost spânzurat. În iunie 1926 s-a descoperit un complot pus la cale de politicienii nemulţumiţi care plănuiau să-l asasineze pe Ataturk şi cei 13 vinovaţi au fost judecaţi şi spânzuraţi. Au mai existat şi alte procese şi alte execuţii, dar sub conducerea lui Ataturk ţara a fost îndreptată constant în direcţia unui stat modern cu un minim de represiune.

În ultima perioadă a vieţii, Ataturk s-a cam îndepărtat de poporul turc. A pus să fie remobilat palatul Dolmabahce din Istanbul, fostă reşedinţă a sultanilor, şi aici îşi petrecea cea mai mare parte a timpului. Pentru că bea mult şi mânca puţin, sănătatea a început să i se şubrezească. Boala sa, ciroză a ficatului, a fost însă diagnosticată prea târziu. Şi-a purtat durerea ultimelor luni din viaţă cu multă demnitate şi tărie de caracter şi a murit la 10 noiembrie 1938 la ora 9.05 la Dolmabahce.

Funeraliile naţionale au fost prilejul unor impresionante manifestări de durere din partea poporului turc. Corpul i-a fost purtat prin tot Istanbulul şi de acolo la Ankara, unde a găsit un loc de veci pe potriva sa. Câţiva ani mai târziu a fost construit la Ankara un mausoleu care conţine sarcofagul lui Ataturk şi un muzeu memorial.

Ataturk este omniprezent în Turcia. Portretul său se găseşte în fiecare casă şi în fiecare birou şi pe timbre şi pe bancnote. Cuvintele sale sunt inscripţionate pe clădiri importante. Statuile cu el abundă. Politicienii turci, indiferent de afilierea de partid, pretind că sunt moştenitorii mantiei lui Ataturk, dar nici unul nu i-a egalat amploarea vederilor, devotamentul şi lipsa de egoism.

 

Basil Muresan, 20 aprilie 2017 6:30