CULTURĂ

[DESTINE EXCEPŢIONALE] O femeie contra unui imperiu

 

Este dificil să judeci o personalitate legendară ca Boudicca, dar putem spune cu certudine că revolta condusă de ea împotriva romanilor a avut o cauză dreaptă, aceea de a respinge ocupaţia şi brutalitatea romanilor asupra populaţiilor celtice din insula Marii Britanii de azi. Iată aşadar câteva detalii despre viaţa acesteia înainte de rebeliune, despre moştenirea ei ca nobilă războinică şi despre cum a murit pentru a apăra libertatea oamenilor ei. Boudicca, regina celtică al tribului Iceni din estul Angliei de azi, a condus revolta împotriva Romei în anul 60. Regele icenilor, Prasutagus, soţ al reginei Boudicca, un aliat independent al Romei, şi-a divizat statul între fiicele lui şi împăratul Nero al Romei. Dar când Prasutagus a murit, pământurile sale au fost luate de romani, iar tribul Iceni şi-a pierdut statutul de aliat. Soţia sa, Boudicca, a criticat acţiunea Romei. Însă trupele romane ocupante i-au pedepsit gestul de sfidare. Drept răzbunare, Boudicca a mobilizat o întreagă armată de războinici şi a condus o revolta împotriva Romei.

Icenii erau o populaţie celtică care popula Marea Britanie de azi încă din epoca fierului. Erau binecunoscuţi drept războinici aprigi şi buni meşteşugari (multe monede antice fiind descoperite de arheologi pe teritoriul lor).

În anul 43, Britania a fost ocupată de trupele romane sub comanda lui Aulius Plautius, în timpul domniei împăratului Claudius. 11 triburi britone s-au predat trupelor romane, în afară de Caratactus care a condus o rezistenţă dură. Deşi a fost capturat şi condamnat la moarte, Claudius l-a cruţat.

Sursele primare despre revolta lui Boudicca sunt lucrările istoricilor romani ca Publius Cornelius Tacitus şi Cassius Dio. Sunt două versiuni diferite în ce priveşte povestea. Tacitus pretinde că revolta icenilor a izbucnit în urma abuzurilor comise de către romani asupra populaţiei locale după moartea regelui Prasutagus în vreme ce Cassius Dip scrie că cauza principală a revoltei a fost o dispută privind datoriile fiscale. Dio menţionează momentul biciuirii reginei Boudicca şi violarea fiicelor sale. Versiunea lui Tacitus este însă mult mai acceptată şi credibilă pentru că îl avusese drept socru pe Gnaeus Iulius Agricola care a fost guvernator al Britaniei în timpul cuceririi romane. Acesta a servit ca soldat în timpul revoltei, în armata lui Suetonius.

Tacitus scria că “Prasutagus, regele icenilor, după o viaţă lungă şi prosperă, l-a numit pe împăratul Nero drept co-moştenitor alături de fiicele sale, sperând că numai aşa regatul va fi ocrotit. Dar după moartea sa, romanii, oportunişti din fire, i-au capturat teritoriul. Văduva sa Boudicca, care a făcut o obiecţie la acest fapt, a fost biciuită, iar fiicele ei au fost violate de soldaţii romani.

Căpeteniile icenice au fost deposedaţi de pământurile şi rangurile lor. Trupele romane tratau localnicii drept sclavi. Icenii, nesuportând să fie umiliţi, s-au răzvrătit.

Boudicca, fiind o femeie curajoasă şi războinică, şi-a mobilizat propriul popor pentru a alunga trupele romane. Printr-un truc (acela prin care a sucit gâtul unui corb, ca apoi să-l readucă la viaţă), şi-a convins poporul să vină la arme.

Primul atac a fost îndreptat asupra oraşului Camulodunum (Colchesterul de azi) unde toţi locuitorii au fost ucişi, iar aşezarea a fost distrusă. Guvernatorul Suetonius Paulinus s-a angajat să reprime revolta pe insula lui Mona, astfel, cetăţenii romani au apelat la agentul imperial Catus Decianus care din zgârcenie le-a trimis forţe de 200 de oameni ce s-au dovedit ineficienţi în apărarea oraşului. Cea de-a noua divizie romană, condusă de Rufus, a mărşăluit pentru a recupera oraşul, dar a fost supusă unei ambuscade şi decimată de atacatorii britoni.

Suetonius Paulinus s-a întors la Mona, mărşăluind spre Londinium (Londra de azi), dar forţele lui Boudicca l-au copleşit. Forţele lui Suetonius au abandonat oraşul, lăsându-l la mila atacatorilor. Londinium a fost jefuit, şi toţi locuitorii săi au fost ucişi.

Suetonius le-a oferit totuşi câtorva orăşeni un pasaj secret pentru a ieşi din oraş împreună cu armata. Tacitus scrie totuşi că “cei care s-au decis să rămână erau femei, bătrâni , ataşaţi de loc, unde au fost măcelăriţi de inamic”. Oraşul Verulamim a avut de altfel aceeaşi soartă.

După distrugerea oraşului Verulamium (St. Albans de azi), Suetonius şi cu o armată de legiuni alcătuite din 10 000 de soldaţi, a ales o poziţie strategică la Watling Street, într-un defileu cu o pădure în faţa sa , unde să nu fie inamici, deşi se aştepta la ambuscade. Britonii au sosit la locul bătăliei în număr mare (230 000). Războinicii, cu trupurile pictate în albastru, cu părul uns cu noroi, înfiorători, gălăgioşi, sunând din trâmbiţe, erau încrezători căci îşi aduseseră nevestele cu ei pentru a le vedea biruinţa, instalând în jurul lor căruţele la marginea câmpului de bătălie. Aceştia credeau că Zeiţa Andraste era de partea lor şi că le va aduce biruinţă. Războinicii fioroşi erau echipaţi cu scuturi mari şi ovale/rectangulare, cu săbii şi suliţe. Mulţi foloseau care de lupta foarte uşor de manevrat.

Boudicca, aflată într-un car (a căror roţi erau dotate cu lame ascuţite) tras de cai le cerea să nu o trateze drept regina a lor, ci drept o simplă femeie.

Suetonius Paulinus, lipsit de teamă, neimpresionat de ferocitatea inamicilor britoni pe care îi considera sălbatici antrenaţi mai degraba pentru luptele din taverne , a dat semnalul de luptă şi infanteria legionară, inferior numerică, dar bine organizată, echipată şi disciplinată, a înaintat pentru a arunca cu suliţele “pilum” în inamici în formaţie de „testudo” (formaţie în care soldaţi erau aliniaţi şi se acopereau cu scuturile în toate părţile). Deşi forţele lui Boudicca aveau avantaj numeric, decizia lor de a instala căruţele în spate le-au sabotat victoria.

Britonii s-au retras când s-au văzut asaltaţi de şuiţele romane şi văzând că legiunile avansau într-o formaţie ascuţită. Suetonius a dat ordinul infanteriei auxiliare şi cavaleriei să surprindă britonii care fugeau de pe câmp. Căruţele instalate acolo le-au blocat calea de scăpare şi au fost nimiciţi în număr mare.

Romanii şi-au scos săbiile „gladius” din teacă şi i-au nimicit nu doar pe războinici, ci şi femeile lor, precum şi pe copii şi bătrâni. Boudicca şi fiicele sale nu au scăpat. Se spune că Boudicca s-a sinucis, otrăvindu-se.

80 000 de războinici britoni, cu tot cu femeile lor, au fost ucişi în aceea zi. După înfrângerea revoltei, guvernatorul Suetonius a impus legi mai aspre asupra populaţiei indigene, până a fost înlocuit de Publius Petronius Turpilianus care a securizat sudul regiunii. În ciuda câtorva răzmeriţe, niciuna nu a mai fost de anvergura revoltei reginei Boudicca.

Britania s-a menţinut sub stăpânire romană până în anul 410. Boudicca, deşi a pierdut bătălia şi cauza, este celebrată de britanici şi azi drept eroina naţională şi un simbol universal al luptei pentru libertate şi justiţie.

 

Basil Muresan, 26 aprilie 2017 12:26