Iartă-ne, Avram Iancu!

An de an, mai bine zis zi de zi, rămân siderat la vederea lumii în care trăiesc. Pe bune, dacă n-aş fi atât de necredincios şi păcătos, şi aş fi convins că dincolo sunt câmpiile elizee, aş da stop joc instant. E atât de multă ipocrizie, adânc înfiptă în meandrele concretului, atât de multă imagine deformată, începând cu pozele alea cu fericiţi de pe facebook, continuând cu ştirile mincinoase, continuând cu coaching despre cum să fim fericiţi şi să ne educăm financiar copiii de la o vârstă fragedă, şi cum nu contează cum arătăm, dacă avem suflet bun, dar în acelaşi timp, trebuie să fim slabi, foarte slabi, bronzaţi, botoxaţi şi zâmbitori, să fim amabili, dar fermi, şi toate căcaturile aferente consumismului infect în care ne zbatem. Să fim normali, şi integraţi, şi să ne placă faptul că ne trăim viaţa ca să plătim facturi, nelăsându-ne timp să fim efectiv fericiţi. Ai o problemă, eşti stresat, se rezolvă simplu, ia două pastile de magneziu şi un credit de la cămătari aproape legali, o să fie bine, zâmbeşte, trage aer în piept şi dă milioane pe sacouri cu trei numere mai mici… În fine, ăsta e tripul meu actual, poate nu e cel mai bun, poate n-ar trebui citit mai departe, că dau şi mai tare, ca Rocco în demoazele.

Am o problemă cu Ţebea. Cu ceea ce înseamnă şi cu ceea ce se întâmplă acolo, an de an. Pentru că se începe de la o idee falsă, acest patriotism plângăcios, cu eroi contrafăcuţi, cu o grămadă de lucruri urâte, pe care, ca şi ungurii, refuzăm să ni le asumăm. Destinul tragic al lui Avram Iancu, mort într-o căpiţă, uitat de lume într-un sat uitat de lume, e foarte asemănător cu destinul acestui popor. Nu o să îi spun populaţie, tocmai din respect pentru cei care au murit având crezul greşit că putem fi mai mult de atât. O observaţie, chiar empirică, poate arăta că oamenii aceia, plini de bune intenţii, s-au înşelat amarnic. Şi nici măcar asta nu e marea durere pe care o am. Îmi asum personal faptul că nici eu, ca român, nu fac destul pentru a preţui mai mult tezaurul nostru naţional. Cel puţin am curajul să o spun şi scriu, nu că ar interesa pe cineva, şi în nici un caz ca să-mi explic demersul.

Problema e că, în fiecare an, parada absurdă a politicienilor la Ţebea lasă un gust tot mai amar. Este o dovadă imensă de ipocrizie şi fals patriotism, absolut publicitar şi duplicitar, din partea tuturor formaţiunilor politice, de a merge într-o zi, într-o localitate uitată de Dumnezeu în secolul trecut, aproape părăsită, a merge o dată pe an într-un penibil pelerinaj undegunoaiele socializează, iar ceilalţi participanţi, majoritatea căraţi din ordin de partid, se întreabă ce dracu caută acolo, că-n restul anului, nimeni nu trece prin zonă, darămi-te să îşi ia din timp să se gândească la crăişor. Adică, această falsă aprehensiune a patriotismului real are aceleaşi caracteristici caracteriale ca un jaf armat la un cămin de bătrâni. Adică e de porc, şi ar trebui să ne fie nouă ruşine de neruşinarea lor, şi să-i ardem în efigie, dar pentru asta trebuie să ieşim la vot, să ne exprimăm nemulţumirea, patriotic, adevărat, nu să lâncezim democratic, aşteptând ca ei, sau alţii ca ei, să ne rezolve problemele.

Avem o voce şi ar trebui să o folosim şi la altceva decât veşnica tânguire şi chiar mai veşnica laudă de sine, care nu are nici o legătură cu ce au visat, şi dorit eroii pe care ne prefacem că-i comemorăm.