CULTURĂ

[ISTORIE] „Cele 110 săbii”, sau „ESCADRONUL KAMIKAZE” al românilor – un capitol uitat al Primului Război Mondial

 

Cuvintele sunt prea sărace pentru a descrie ceea ce se petrecea exact acum 100 de ani în mintea şi sufletul multor tineri români, care porneau din proprie iniţiativă în atacuri sinucigaşe pentru a-şi apăra ţara. Un eroism pe cât de autentic, pe atât de sincer şi curat, care poate părea incredibil, desuet sau neraţional pentru mulţi dintre junii români ai zilelor noastre, dintre cei îmbătaţi cu fiţe hipstereşti, dogme corporatiste sau fasoane maneliste.

Din povestea cumplitelor bătălii purtate de soldaţii români în campaniile din 1916-1917 ale Războiului de Întregire, istoriografia românească menţionează îndeosebi eroicele fapte de arme ale sublocotenentului Ecaterina Teodoroiu, ale căpitanului Grigore Ignat, ale caporalului aruncător de grenade cu o singură mână Constantin Muşat, ale şarjei de la Prunaru-Vlaşca, ale contraatacului „cămăşilor albe” la baionetă, de la Răzoare. În realitate, asemenea acte de sacrificiu suprem ale românilor în clipe de cumpănă ale bătăliilor au fost mai multe. Acţiunile lor exprimă o stare de spirit generală în acele vremuri aspre de război, în care patriotismul adevărat, idealul naţional, onoarea şi curajul chiar însemnau ceva pentru cei mai mulţi dintre români, care nu pregetau să transforme vorbele şi simţămintele în fapte.

În anii 1941-1942, regimentele semi-instruite de soldaţi ruşi ale Armatei Roşii erau împinse la contra-atacuri sinucigaşe în faţa tunurilor şi mitralierelor Wehrmacht-ului cu vodcă şi sub ameninţarea mitralierelor unităţilor NKVD, care aveau ordin de la Stalin să împuşte orice soldat care se preda sau se retrăgea.
În spatele soldaţilor români din 1916-1917 nu mai era nimeni (cel mult nişte politicieni în derută sau nişte generali de curte), iar raniţele erau goale de merinde; în schimb, motivaţia lor pentru luptă şi sacrificiu suprem pentru ţară, capacitatea soldatului-ţăran de a răbda până la capăt suferinţe şi lipsuri groaznice au stârnit uimirea şi admiraţia germanilor, care nu înţelegeau cum românii nu cedau sub teribila lor putere de foc.

Una dintre aceste fapte a fost Şarja de la Robăneşti, iar unul dintre acei tineri români a fost locotenentul de cavalerie Iuliu Roşca. Dramaticele evenimente din ziua de 10 noiembrie 1916 (o zi cu ceaţă plumburie, burniţeală şi noroi cleios) au fost destul de frecvent evocate în comemorările postbelice consemnate în presa anilor ’20-’30. Ceea ce nu a împiedicat confuzia Şarjei de la Robăneşti cu un eveniment de un eroism similar, dar la o scară mai mare, Şarja de la Prunaru-Vlaşca, petrecută cinci zile mai târziu, tot în confruntarea cu forţele germane din Câmpia Română.

Totul a pornit de la ordinul comandantului Regimentului 9 Roşiori, lt.-col. Ion Călinescu, ca un escadron să şarjeze bateria de artilerie germană dispusă la liziera pădurii Perşani, în vecinătatea localităţii Robăneşti, care împiedica retragerea trupelor române ameninţate cu încercuirea. Abia ce a fost comunicat ordinul de către locotenentul Anghel Mora, sosit în galop la punctul de comandă, că imediat căpitanul Alexandru Filitti s-a oferit voluntar pentru sinucigaşa misiune, spunând simplu:„Escadronul III este gata”. Era vorba despre nu mai puţin de „110 săbii”, dar fără niciun ofiţer rămas la comanda plutoanelor de cavalerişti, aceştia fiind răspândiţi în misiuni de recunoaştere, de legătură şi de gardă a drapelului.

În această situaţie, locotenentul Iuliu Roşca, care era adjutantul regimentului, adică nu avea nicio responsabilitate privind participarea directă la lupte, s-a oferit de bunăvoie să ia comanda unui pluton pentru a mări avântul ostaşilor. Se cunosc puţine date din biografia acestui tânăr cu o fizionomie blândă, luminoasă, având o fire sensibilă şi evidente înclinaţii artistice: s-a distins în campania din Bulgaria din 1913 (unde a fost decorat cu „Virtutea Militară”), avea o soră – Ersilia, alături de care se fotografia mândru în 1908, iar tatăl său era critic muzical, cu o bogată activitate publicistică. Poate că după război şi tânărul Iuliu ar fi fost asemenea tatălui său, dat fiind că în 1916 el compusese versurile unui marş patriotic dedicat recruţilor din 1916, „Calea-i scurtă pân’la hotare”, pe binecunoscuta arie „It’s a Long Way to Tipperary”.

Locotenentul-mesager Anghel Mora s-a oferit să arate drumul spre bateria germană, iar un veteran al Războiului de Independenţă în vârstă de 64 de ani, Gheorghe Donici, înrolat voluntar cu gradul de sergent, a cerut şi el permisiunea de a participa la atac. Scăpat cu viaţă în urma unor răni grave, comandantul escadronului, Alexandru Filitti, îşi aminteşte după război cum s-a desfăşurat eroica şarjă: „Luându-mi revolverul în mână, gest pe care l-a urmat şi sergentul Donici ce se afla lângă mine, îmi împrăştiai cele două plutoane pe un singur rând, la intervale mărite şi comandai: «Pentru atac, lancea-n cumpănire, Marş-Marş!». Soldaţii se reped asupra inamicului în strigăte de «Ura!». Când apar pe creastă cu escadronul văd cam la 150 de metri înaintea mea inamicul înspăimântat retrăgându-şi bateria în grabă de pe poziţie în vale spre şoseaua Craiovei, în dosul infanteriei. Escadronul meu urmăreşte în pantă, dar ce folos. Ne găseam încadraţi de trei mitraliere ce din flancul drept trăgeau de pe o şiră de paie şi de o companie de infanterie, cu un rând în genunchi şi altul în picioare, care ne-a făcut imediat faţă din şanţul şoselei Craiovei. Întorcându-mi privirea în cursul atacului, văd cum soldaţii mei cad ca spicele şi ordon mărirea galopului. În momentul acela am zărit încă şi pentru ultima oară pe Donici lângă mine. Culcat pe gâtul irlandezului meu «Cher Ami», care parcă înţelegea gravitatea momentului, măresc galopul pentru a ajunge mai repede asupra infanteriei duşmane. La aproximativ 40 de metri de ţintă un glonţ de armă mă loveşte în genunchiul stâng. În această clipă, dându-mi seama că trupa nu va mai putea conta pe mine, îmi întorc încă o dată capul, pentru a reînnoi avântul, însă nu văd în urma mea decât câmpul presărat cu cadavre şi ca singur însoţitor un cal fără călăreţ. O granată de mână vine de-mi loveşte calul la 15 paşi de infanteria ce atacam şi cădem unul lângă altul. Escadronul, conform ordinului primit, şi-a îndeplinit misiunea”. („Viitorul”, 5 decembrie 1923)

Desigur, bateria de artilerie germană se retrăsese, dar preţul plătit fusese enorm: din cele 110 săbii, 94 au căzut. Șarja ordonată nu a influențat cu nimic nici bătălia de pe Neajlov-Argeș care tocmai urma să înceapă și cu atât mai puțin ocuparea Bucureștilor, ce avea să se întâmple peste doar o lună. Astfel, rămâne în discuţie dacă însuşi ordinul de şarjă asupra bateriei fusese justificat prin situaţia tactic-operativă, dacă riscurile – confirmate apoi prin însemnatele pierderi umane – în raport cu miza acţiunii fuseseră evaluate în mod responsabil şi profesionist, sau a fost vorba despre încă una dintre multele jertfe inutile, frecvente pe toate fronturile şi în toate războaiele şi cauzate de unii comandanţi incapabili, infatuaţi, cinici şi viteji cu preţul vieţii altora.

Căpitanul Alexandru Filitti a fost recuperat de infirmierii germani şi transportat la spitalul din Craiova, unde targa sa a fost aşezată alături de cea a locotenentului Iuliu Roşca, mult mai grav rănit. Întrebat de superiorul său ce l-a determinat să se ofere pentru şarjă, ştiind ce-l aşteaptă, Iuliu Roşca a răspuns:„Era atât de frumos, domnule căpitan!” A murit peste trei zile.

Osemintele lui Iuliu Roşca au fost reînhumate în 1933 în Cimitirul Eroilor din Ghencea. Puţinii ofiţeri rămaşi în viaţă după Şarja de la Robăneşti (căpitanul Filitti, locotenentul Anghel Mora) au fost numiţi după război „À LA SUITE” în regimentul cu care s-au distins în mod excepţional, având dreptul să poarte tot timpul uniforma acelui regiment. Sergentul Gheorghe Donici, veteranul de 64 de ani, a fost înaintat post-mortem sublocotenent.

Toate aceste fapte şi mărturii le pot părea unora dintre contemporani secvenţe dintr-un film sau fragmente dintr-o reconstituire romanţată a unei alte celebre şarje, tot eroice şi tot sinucigaşe, cea a Brigăzii britanice de Cavalerie Uşoară din bătălia de la Balaclava, din 1854, în timpul Războiului Crimeii. Dar totul s-a petrecut cu adevărat acum o sută de ani, iar întrebarea cumplită, deloc retorică, şi fără vreun răspuns preconceput care se pune, este:

Oare câţi români din ziua de astăzi ar mai fi capabili să repete, în caz că avem „vizitatori”,  faptele de arme şi sacrificiile nu foarte îndepărtaţilor lor strămoşi?

 

Basil Muresan, 13 mai 2017 10:22