PLEDOARII

Monument, incident sau accident?

 

Monumentul Marii Uniri preconizat la Arad este o aberație estetică. Este părerea mea, oarecum avizată, pe care voi încerca să o justific aici. Nu îl socotesc „kitsch,” fiindcă acela este definit ca „arta urâtului.” Acesta e însă doar un derizoriu obiect artizanal, conceput fără pic de ingeniozitate artistică. Nu știu dacă e incidental sau accidental dar sunt sigur că nu este monumental decât în prostia lui.

Primul indiciu aberant este faptul că s-a construit întâi monumentul iar acum i se caută în grabă mare un amplasament potrivit. (Am auzit de trei posibile locații.) Ar fi deci potrivit oriunde, ca un obiect de colecție. Doar că nu așa se face arta monumentală, a cărei obiect trebuie să fie nu doar unic, ci și specific. Considerentele urbanistice și particularitățile locului ales predetermină scara și caracteristicile statuii monumentale. Unghiurile de vedere, accesul, fundalul sunt doar câteva dintre condițiile fundamentale de luat aminte în procesul creației. Ori, am înțeles că pe artistul nostru, generos comisionat de primărie sau minister, nu l-a interesat niciodată amplasamentul. El credea că poate crea o valoare absolută și mutabilă, chiar una demontabilă și intinerantă, pentru amplasamente provizorii.

Mă deranjează enorm faptul că, susținându-și proiectul, sculptorul ar fi pretins că s-a inspirat din Brâncuși, din „ideea” de verticalitate a marelui sculptor. Ar fi simplă epigonie dacă nu ar fi un șantaj sentimental. Adică, dacă nu vă place de mine, înseamnă că nu vă place de marele meu predecesor și nu sunteți patrioți…

De fapt, verticalitatea nu este o idee ci o realitate veche de când există plopi și brazi și munți și statul pe două picioare. Creația estetică e comună mai tuturor culturilor și epocilor, mai ales în arta monumentală și a mobilierului urban. Până și zgârie-norii de succes architectonic sunt cei cu bază, mijloc și terminație armonios exprimate. Unii reduc expresia strict verticală  la simbolul falic. Dar verticalul în artă are sensul mai profund al aspirației spre ASCENSIUNE, spre devenire și continuitate. Astfel, obeliscurile egiptene se subțiază grațios spre vârf; Columna lui Traian suie în spirală basoreliefurilor sale; turnul Eiffel izbucnește în sus; stâlpul totemic amerindian urcă în succesiunea figurativă a trunchiului său. Ca nimeni altul, Brâncuși a realizat artistic senzația de ascensiune prin zig-zagul geometric tridimensional al muchiilor Coloanei sale. Ascensiunea presupune o GRADAȚIE, un ritm, o suplețe a mișcării treptat ușurată de gravitatie. Stăpânirea regulilor perspectivei este esențială în artele vizuale și nu numai. Coloana Infinitului VIBREAZĂ, spun toți cei ce au privit-o. Coloana Finitului de la Arad, NU! Cel mult, mocnește în ea însăși, ca un băț uscat, incapabil de a mai înmuguri în ochii privitorului.

Nici unul din principiile de mai sus nu apare în monumentul nostru. Dimpotrivă, făcătura pare a le viola pe toate. Muchiile se îngroașă în perspectivă, solidificându-se în monotonia unui paralelism dens, ingrămădit, greoi, rezultând într-o senzație statică apăsătoare. Pe Scara Cerului din visul lui Iacov, îngerii „suiau și coborau”. Pe scara amorfă a acestei liane de iederă cățărătoare nu suie și nu coboară nimic. Nu are nici ramuri, nici frunze și nici măcar muguri, ca să zic plastic. E o împletitură-n patru, răsucită-n șase, o vipușcă, un lanț greu care nu leagă pământul de cer ci îl spânzură de nimic. Nu are direcție, în ciuda verticalității sale. În loc să degaje tensiune, „ștreangul” acesta o absoarbe. Firele împletiturii nu vibrează, ci se contopesc în inerția încolăcirii lor. Și așa, de la columnă la coloană, limbajul simplist artistic sugerează cuvântul din urmă: colon.

Încârlibarea se vrea senzuală, parcă. Dar confundă penibil tarele cu moalele, organicul cu mineralul, efortul la întindere cu cel la compresiune. Ar vrea să sugereze unirea sau uniunea indisolubilă din Sărutul brâncușian. Dar reușește tocmai opusul: nu știi dacă împletitura asta mecanică și echivocă se leagă sau se dezleagă. Cu muchii estompate și spirale doar de ghicit, sfidează regulile elementare ale vizualului.

Sculptura de valoare presupune o succesiune fin articulată, asemenea unei coloane vertebrale, o alternanță a PLINULUI si GOLULUI care îi conferă suplețea. Mirifica alcătuire a moleculei ADN sunt cele două panglici helicoidale care se îmbrățișează fără a se atinge. Grosolana „noastră” funie comprimă spațiul în interior, devenind opacă. Egalitatea firelor care se frământă unul pe altul e lipsită și de un element dominant și unul dominat. Nu-i nimic major și nimic minor în ea. Involuntar, stâlpul devine aspațial, negându-și propria tridimensionalitate. Devine un colac erect fără pupăză sub el. Sugestia că gigantismul exudă frumusețe e supărătoare. Frumosul este pururi sublimat în scară și proporții. În covrigul ăsta fără nod, oricât de înalt ar fi, toate proporțiile sunt egale. Nu este nici o repetiție armonioasă ci o conglomerație fără sens. Mi-l închipui puțin mai atrăgător pe orizontală.

Revenind la Brâncuși, el a studiat cu asiduitate parcul din Târgu Jiu la fața locului și abia apoi și-a adaptat ideile artistice la locație. A găsit o axă și și-a conceput opera ca o succesiune de cinci monumente inșirate pe ea (inclusiv biserica existentă acolo). Coloana reprezintă  culminația în crescendo a plimbării de la Masa Tăcerii, prin Poarta Sărutului și, apoi, în descrescendo spre Masa Drepților de pe malul râului. Cum poate un epigon pretinde că s-a inspirat de la un maestru ale cărui principii și metode de lucru le ignora cu desăvârșire?
Și cum ar putea o comunitate întreagă să-i tolereze aberația?

Un alt aspect bizar: comunitatea (atât cea locală cât și națiunea reprezentată de Ministerul Culturii, care a girat monumentul) cuprinde o mulțime de patrioți care se mândresc nevoie mare că elementele turnului Eiffel, simbolul mândru al Parisului, ar fi fost turnate la noi, în Banatul românesc. Și iată că, tot ei sunt pe cale să accepte un monument de revelanță națională absolută confecționat oarecum pe ascuns și la nu se știe ce preț în… China. În CHINA! Doamne, măcar să fie dintr-un material veritabil! Un surogat artificial ar fi cea din urmă insultă. Chiar dacă nu, oare nu avem noi marmură în țară, ba chiar la Moneasa? Nu avem noi bronzul nostru, ca un aliaj simbolic al Unirii? A, că și Statuia Libertății a venit la New York din Franța. Doar că, una e Libertatea, care umblă, și alta  e Unirea, care stă…

Altă întrebare: uniți „în cuget și simțire” sau în necugetare și nesimțire? Parafrazând, mă tem de politicieni chiar și atunci când fac daruri. Nu o fi Monumentul Marii Uniri un cal troian al Aradului, dar mă tem că această chinezărie, implicând primăria, universitatea, ministerul și… țara orezului, este o cutie a Pandorei în care mișună multă urâțenie în numele frumosului și al dragostei de țară.

În fine, dar nu mai puțin important, făcătura mi se pare insalubră în detaliu. În adânciturile ei se va aduna praf, murdărie și păsăret. Va cere un program continuu de întreținere, care presupune un acces funcțional și discret. Poate că nu vor cuibări porumbeii acolo dar rândunelele ar putea. Eu unul sper – și cred că nu sunt singurul – că își va face o barză cuib în vârful ei.
O barză care, poate, doar-doar, ne va aduce alt primar.

 

Michael Iovin, 16 februarie 2017 6:30

monument