Naționalistul de serviciu. Reporterii, armele și minoritarii

Încă de la început doresc să vă spun că fac toate eforturile să nu mă abat de corectitudinea politică, deși nu sunt un mare fan al acestui curent modern și de aceea vă rog ca înainte de a mă acuza de toate cele, să faceți măcar minimul efort de a lectura până la capăt acest articol.

În urmă cu ceva ani, la sfatul frigiderului meu, precum și a nenumăratelor companii multinaționale care mă agasau lunar cu tot felul de facturi, am decis să renunț la presă și să îmi caut supraviețuirea prin alte părți. Valurile vieții m-au adus astfel, la un moment dat, într-un grup care efectua un studiu aprofundat legat de turismul din țara noastră. Mai precis, beneficiarii acestei analize doreau să afle cum ajung turiștii străini în România, care sunt așteptările lor la prima vizită versus realitatea găsită în teren. Această analiză urma să lămurească beneficiarul în legătură cu oportunitatea investirii unor multe milioane de euro în turismul românesc. Ceea ce nu s-a mai întâmplat ulterior.

Nu am să intru în amănunte acum, deși am vaga bănuială că mi-a expirat clauza contractuală de confidențialitate, pentru că acest subiect este doar marginal și mă ajută doar să îmi argumentez viziunea asupra unei situații care pare a fi ingnorată de instituțiile în drept.

Ei bine, treaba mea era să aflu de la turiștii veniți din spațiu anglo-saxon pentru prima oară în țara noastră, care ar fi lucrurile care i-au deranjat. Mă așteptam în mare măsură să se plângă de lipsa infrastructurii, de lipsa serviciilor de nivel occidental, de propria siguranță etc. Ceea ce în mare s-a și întâmplat, mai puțin într-un caz. Străinii veniți în Transilvania, mai precis în zona secuiască, se plângeau, printre altele, de faptul că sunt agasați aproape constant pe perioada vizitei de chestiuni politice neinteresante pentru ei. Mai exact, de la angajații hotelurilor, pensiunilor, până la taximetriști sau simpli oameni întâlniți pe stradă, toți aveau grijă să le explice că se află într-o zonă ocupată, care nu aparține României și care e oropsită de cotropitorul valah. Câteva familii au notat inclusiv faptul că au găsit mai degrabă suveniruri inscripționate cu mesaje gen ,,100% magyar” decât cu trimiteri la obiectivul vizitat. În fapt, acest gen de plângeri se afla pe locul trei în top, după lipsa serviciilor de calitate și lipsa infrastructurii. Rata celor care se întorceau cel puțin încă o dată după prima vizită era foarte scăzută pe zona pomenită (sub 10%) față de media națională, de aproximativ 35 de procente. Bineînțeles că turiștii respectivi evitau să se mai întoarcă dintr-un cumul de motive și nu doar din situația descrisă mai sus. Mi-a rămas însă întipărită în minte situația descrisă, mai mult ca o curiozitate, ca o excepție, decât ca o regulă.

Cu toții știm cam ce se întâmplă în secuime. Știm că în sălbăticia de acolo doar două lucruri sunt sfinte, drujba și steagul ținutului secuiesc. E mai mult decât evident că cei din zonă nu au nici măcar cea mai mică afecțiune față de țara din care fac parte. Sincer să fiu, dacă aș conduce țara asta după cum mă taie capul, le-aș da secuilor mult râvnita autonomie cu o singură condiție: ca minoritatea română din zonă se beneficieze exact de același drepturi de care beneficiază minoritatea maghiară în România. Că dacă nu, schimbăm foaia! Până la urmă, dragoste cu forța nu se poate. Și divorțul face parte din viață și văd că nu moare nimeni din cauza lui.

Zilele trecute a început scandalul traficanților de arme români care vindeau kalșnikoave reporterilor Sky News pe coclaurile patriei. Azi, DIICOT –ul a lămurit problema. E o făcătură de tip ,,presă britanică”, unde traficanții erau de fapt niște bieți actorași plătiți să mintă la cameră. S-a demonstrat deja că fiecare retardat care a apărut în sceneta asta de proastă calitate a primit echivalentul a 500 de lire sterline pentru rolul jucat. Actorii, pe numele lor Pantics Levente și Aurelian Szanto dau acum cu subsemnatul în fața procurorilor.

Ce m-a mirat pe mine a fost prețul mic pentru care indivizii ăștia s-au vândut. Studiind mai bine problema, am observat că cei doi sunt orice, dar numai muritori de foame, nu. Vânători licențiați ( iar vânătoarea nu e un sport pentru sărăntoci) și posesori de arme, Levente și Szanto (dintre care unul e ditamai directorul Vodafone pe Bistrița!) s-au milogit pentru un pumn de mălai. Știu că nu e profesionist să intru pe tărâmul speculaților și nu e nici corect politic, dar nu mă pot abține să nu o spun. Sunt convins că cei doi ar fi făcut și pe gratis ceea ce au făcut, pentru că, în mintea lor, o faptă ce duce la discreditarea României pe plan internațional te apropie de Dumnezeu și de coroana Sfântului Ștefan.

Pot înțelege multe. Pot ierta enorm. Dar nu pot trece ridicând pălăria prin fața prostiei naționaliste. Mi se pare din ce în ce mai periculos ce se întâmplă în zonă. Am impresia că cohabităm de fapt cu un grup etnic care practică nesupunurea civică prin toți porii. Știu că nu e fair să generalizez, dar sunt sincer când vă spun că aceasta e senzația pe care o am de fiecare dată când primesc vești din mijlocul țării. Faptul că nu discutăm problema în mod public e în sine destul de grav. Ascunderea gunoiului sub preș nu face decât să hrănească frustrările și să amplifice până peste limită sentimente de ură ce se pot ușor transforma în violențe. Să nu uităm că de 1 Decembrie era cât pe ce să intrăm în clubul select al țărilor europene cu bombe explodate sub mușchii fesieri. Cred că e momentul să ne așezăm la masă, să scoatem steagurile din cameră și să discutăm deschis despre ce ne place și ce nu la celălalt. Cam la fel cum fac cuplurile cu probleme, care merg la psiholog. E necesar să găsim mai multe puncte comune decât divergențe, astfel încât să putem respira unii lângă alții în liniște, fără să ne fie teamă că ceva odios se va întâmpla. Nu e necesar să ne iubim. E deajuns să ne respectăm reciproc.