CULTURĂ

Nichita Stănescu – Poetul care s-a născut să fie veșnică poezia

 

Te-aș întreba unde ești în căutările mele? În gând bătătorit de nopți singuratice, ascuns în vreun dor de prea multele mele vise sălbatice?... Poate ai răspunde, tăcând,  În gând și în sângele tău sunt când mă cauți…

Într-o selecție subiectivă, astăzi, 31 martie, la 84 de ani de la nașterea îngerului literelor românești, câteva ( alte unice curgeri poetice) dintre cele mai frumoase poeme ale lui Nichita Stănescu:

Autoportret

Ca o frunza de platan smulsa de vânt

pleoapa cazând peste cuvânt

strivind ochiul si curgându-l

odata cu gândul,

Ca un vultur zburând pe spate cu ghearele-n sus

ca un vultur zburând pe spate cu ghearele-n sus

cel care are pamânt – cerul

si lacrime stelele,

Ca un crivat ce-si roteste torsul

ce-ti alunga din nara mirosul

întocmai ca un delfin azvârlit pe tarmuri

cum launtrul din dalta în marmuri, –

Astfel stau si nu merg,

fumeg

si ard, si

nu fumeg

……………………………………………..

Cântec de dragoste la marginea mării

Cu gleznele julite, eu te pândesc când treci

printre rocile ţărmului, reci.

Marea se va preface-n păsări străvezii,

câte le-ncap ochii deschişi spre ea,

şi vor zbura fâlfâind, când ai să vii,

până-n piscul văzduhului cu o stea.

 

Vor rămâne prăpăstiile şi peşterile goale,

peştii vor plesni aerul prăbuşit cu cozile,

stârnind mărgeanele domoale

şi corzile.

 

Uite, epava corăbiii lui Simbad marinarul

cu un colţ se sprijină-n scoicile cenuşii,

cu un vârf înjunghie-n mijloc cleştarul,

peste toate punţile aleargă raci vii.

 

Îţi dăruiesc o stea de mare, un crab şi un delfin!

Adu-i în spinare până la nisipuri.

Mă voi preface orb şi am să vin

cu braţul întins, să-ţi mângâi chipul.

…………………………………………..

Hieroglifa

Ce singuratate

sa nu întelegi întelesul

atunci când exista înteles.

 

Si ce singuratate

sa fii orb pe lumina zilei, –

si surd, ce singuratate

in toiul cântecului.

 

Dar sa nu-ntelegi

când nu exista înteles

si sa fii orb la miezul noptii

si surd când linistea-i desavârsita, –

o, singuratate a singuratatii!

…………………………………………….

Moartea Păsărilor

Deasupra de zarzari, de tigle, de cosuri

se înnoreaza cu pasari.

 

Îngerul sta cu aripile-ntinse, foarte întinse.

Penele din stînga îi trec printr-un zid,

aripa din dreapta si-o reazema de cracul copacului

de parca ar rage în stele

un glonte arhaic al zborului…

 

Cum sta si cum fumeaza

tigare de la tigare,

îngerul

mereu îsi duce mîna la beregata,

mereu îsi duce mîna la beregata.

 

Aura lui afumata

i-a cazut în jurul gîtului

ca un streang.

 

„Am sa fiu spînzurat

de propriul meu har, de propriul meu har

afumat de tutun”

se gîndeste îngerul.

„O sa mor si n-o sa mai fie îngeri” ,

se gîndeste îngerul, stînd

cu aripile-ntinse, foarte întinse,

stînd

pe vine între o casa si un copac,

stînd

acolo unde-l ajunge din urma

starea.

 

Se înnoreaza cu pasari,

cu pasari zburînde, zburate.

Ele-si pierd ouale din zbor, ouale

albe si minunate. Ouale, ouale.

 

Ploua cu oua, ploua

din norii de pasari oua,

peste orasul de tinichea ploua cu oua,

din norii de pasari zburate, zburînde, ah, ploua.

 

Nu tuna, nu fulgera.

Ploua torential cu oua.

Nu se aude decît

coaja plesnind,

albusul curgînd,

galbenusul murind.

 

…Corn teapan de melc

nemaiavînd

un sine în care sa se retraga

aiurînd

orice atingere de orice, abhorînd.

 

Îngerul fumeaza tigare

de la tigare.

Ploua cu oua, se-aude

numai coaja spargîndu-se,

albusul scurgîndu-se,

galbenusul murindu-se.

 

Se-ngroasa norul de pasari

peste orasu-ngropat, lipicios;

ploua cu oua torential

peste caruta si peste cal,

peste motor si peste canal.

 

Îngerul îsi duce mîna întruna la gît,

tigara-ncleiata îi curge pe jugulara.

Miroase-a avort si a hoit nenascut,

o ora barbara.

 

Rap! Crok! Coji de oua murdare

înfunda burlane, canale.

E aripa îngerului încleiata de zid si de pom.

Cu albus, cu galbenus, e lipita de om.

 

Ar vrea sa se-azvîrle

pe zdrelituri si sa le cloceasca,

sa refaca, sa faca…

Sa cloceasca desurubatele gîrle.

 

Ouale se ciocnesc între ele în aer.

Ploua torential. Norul de pasari smintit

se-nteteste aripa-n aripa.

Ploua înghesuit.

Se sparge în aer oul de ou.

Ploua cu albus, cu galbenus.

 

Aerul se lipeste de albus, de galbenus,

de albus de galbenus.

Si începe sa ploua cu aer

pîna cînd ploua cu tot aerul,

torential, pîna cînd ploua tot aerul.

 

Îngerul

mereu îsi duce mîna la beregata

mereu îsi duce mîna la beregata.

 

Coboara aerul, se scurge în canale

pe lînga turloaiele îngerului,

se scurge-n canale

amestecat cu albusul

si tot galbenusul.

 

Îngerul încearca sa respire,

sa se respire,

dar gura îi este sudata

cu albus – o data, cu galbenus – o data,

si mereu îsi duce mîna la beregata,

si mereu îsi duce mîna la beregata…

………………………………………..

Poem- Tu plutești

Tu pluteşti ca un vis de noapte

deasupra sufletului meu.

Iţi sprijini tâmpla

de inima mea ca de o piatră roşie,

şi aştepţi să-ţi spun numele

tuturor lucrurilor

pe care eu am isprăvit de mult

să ţi le mai spun.

Gura mea e-n tăcerea cea mai desăvârşită,

înclinată ca mătasea unui steag

într-o zi fără vânt.

O, nu pleca nicăieri!

Îmi voi rupe inima cu un singur gest

al mâinii,

ca să răsară durerea care ştie

numele durerii,

ca să răsară dragostea mea de bărbat

care ştie numele tău ciudat, de femeie.

 …………………………………………..

Inima

Bate, şi eu ştiu că bate şi vreau eu să bată.

Bate şi-o aud întruna şi nu mai vreau să bată

De fiecare dată, ca-ntâia dată.

De fiecare dată, ca ultima dată.

N-are culoare, n-are, ca miezul de piatră,

ca miezul pietrei, de-ar bătea miezul de piatră.

Nimeni n-a văzut-o niciodată.

Mint ce-i care spun c-au văzut-o vreodată…

Ea bate, şi eu ştiu că bate, şi vreau eu să bată.

O aud întruna, până nu mai vreau să bată.

Dar auzul meu şi ea sunt doar o bucată,

un singur bloc de piatră nedespicată.

BIOGRAFIE

Nichita Stănescu, numele la naştere Nichita Hristea Stănescu, (n. 31 martie 1933, Ploieşti, judeţul Prahova — d. 13 decembrie, Bucureşti, 1983) a fost un poet, scriitor şi eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române.

Tatăl poetului, Nicolae Hristea Stănescu, a fost ţăran prahovean care mai târziu a devenit meşteşugar şi comerciant ploieştean. Mama sa, Tatiana Cereaciuchin era parte a unei familii nobile din Rusia.

În perioada 1944 – 1952 a urmat Liceul “Sf. Petru şi Pavel”, devenit “Mihai Viteazul” din Ploieşti, pentru ca ulterior, între 1952 – 1957 să urmeze cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti.

În 1952, s-a căsătorit cu a doua dragoste a sa din adolescenţă, Magdalena Petrescu, dar cei doi se vor despărţi după un an. În 1962 s-a căsătorit cu poeta şi eseista Doina Ciurea, din a cărei dragoste se va plămădi tema volumului „O viziune a sentimentelor„. Ulterior, fiind împreună cu poeta şi autoarea Gabriela Melinescu, se vor inspira reciproc în a scrie şi a construi universuri abstracte. În 1982 se căsătoreşte cu Todoriţa (Dora) Tărâţă .

Nichita şi-a adunat poeziile sale “băşcălioase”, scrise, după propriile sale cuvinte, “fără mamă, fără tată”, într-un volum numit „Argotice„— cântece la drumul mare şi publicat foarte târziu, după moartea sa, în 1992, de Doina Ciurea.

Este pentru scurt timp corector şi apoi redactor la secţia de poezie a Gazetei literare. În 1963 are loc prima călătorie peste hotare a poetului în Cehoslovacia. Trei ani mai târziu publică la Editura Tineretului un volum cu 11 elegii. Tipăreşte Necuvintele, care primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor. Mai apare şi volumul de poezii „Un pământ numit România„. Este numit redactor-şef adjunct al revistei „Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu. În 1970 devine redactor-şef adjunct la „România literară”, revistă condusă de Nicolae Breban. Publică două noi volume de poezii: „Belgradul în cinci prieteni” şi „Măreţia frigului„. Pentru volumul de eseuri „Cartea de recitire” obţine pentru a treia oara Premiul Uniunii Scriitorilor.

Un an mai târziu obţine pentru ultima oară Premiul Uniunii Scriitorilor şi i se atribuie Premiul internaţional Johann Gottfried von Herder. Devine publicist comentator la „România literară”. Se mută în ultima sa locuinţă, din Str. Piaţa Amzei nr. 9. În faţa geamului apartamentului său creşte celebrul salcâm Gică.

La 4 martie 1977 poetul încearcă, în zadar, să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ştefănescu, şi este lovit de un zid care s-a prăbuşit după cutremur. În urma şocului suferă o paralizie de scurtă durată a părţii stângi a corpului care va lăsa ceva sechele şi după vindecare.

În 1978 publică volumul de poezii Epica Magna, care primeşte în acelaşi an premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române.

În august 1981 are prima criză hepatică. Aceste crize vor continua în toamnă şi poetul se internează la spitalul Fundeni. După ce este externat ascunde faţă de toţi semnele maladiei sale, afişându-se optimist, iar medicii se declară uimiţi de rezistenţa şi vitalitatea sa extraordinară. La 31 martie, la împlinirea a 50 de ani de viaţă, poetului i se organizează o sărbătorire naţională.

În timpul unei călătorii în Iugoslavia are o criză foarte gravă, ce necesită intervenţia medicilor.

Pe 12 decembrie, durerile din zona ficatului devin îngrozitoare şi este adus la Spitalul de urgenţă unde crizele sunt extrem de violente şi poetul se stinge din viaţă fix la orele două şi zece minute. Ultimele sale cuvinte au fost: „Respir, doctore, respir”.

A fost laureat al Premiului Herder şi nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură (1980).

Considerat atât de critica literară cât şi de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuşi o denumea “Dumnezeiesc de frumoasă”, Nichita Stănescu aparţine temporal, structural şi formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960-1970. Ca orice mare scriitor, însă, Nichita Stănescu nu se aseamănă decât cu el însuşi, fiind considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu şi Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi poetici.

 „Ceea ce putem spune, până toate acestea se vor lămuri, este că poetul Nichita Stănescu continuă o serie mare de poeţi din secolul al XX-lea (Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu) şi că el însuşi este un mare poet care cu închipuirile, jocurile, teoriile, stările şi abilităţile lui a schimbat faţa poeziei româneşti. Un mare poet român într-o istorie imposibilă (epoca totalitarismului), un mare liric european aproape necunoscut …” (Eugen Simion)

OPERA – Volume antume publicate cronologic:

 Sensul iubirii, 1960, Editura de Stat pentru Literatură și Artă

O viziune a sentimentelor, 1964, Editura pentru Literatură

Dreptul la timp, 1965, Editura Tineretului

11 elegii, 1966, Editura Tineretului

Roșu vertical, 1967

Alfa, 1967, Editura Tineretului

Oul și sfera, 1967, Editura pentru Literatură

Laus Ptolemaei, 1968, Editura Tineretului

Necuvintele, 1969, Editura Tineretului

Un pământ numit România, 1969, Editura Militară

În dulcele stil clasic, 1970, Editura Eminescu

Poezii, 1970, Editura Albatros

Belgradul în cinci prieteni, 1972, Editura Dacia

Cartea de recitire, 1972, Editura Dacia

Măreția frigului. Romanul unui sentiment, 1972, Editura Junimea

Clar de inimă, 1973, Editura Junimea

Starea poeziei, 1975, Editura Minerva

Epica Magna, 1978, Editura Junimea

Opere imperfecte, 1979, Editura Albatros

Carte de citire, carte de iubire, 1980, Editura Facla

Noduri și semne, 1982, Editura Cartea Românească

Oase plîngînd, 1982

Respirări, 1982, Editura Sport-Turism

Strigarea numelui, 1983, Editura Facla

Antimetafizica

 PREMII  LITERARE

1964 Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de poezii O viziune a sentimentelor

1969 Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de poezii Necuvintele

1972 Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de eseuri Cartea de recitire

1975 Premiul Uniunii Scriitorilor pentru antologia de poezie “Starea poeziei” (selecție de autor)

1975 Premiul Internațional „Gottfried von Herder”

1978 Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române pentru volumul de poezii Epica Magna

1982 Premiul „Cununa de Aur” al Festivalului internațional Serile de Poezie de la Struga (Macedonia iugoslavă)

 

FOTO: Google

Sasha Romanov, 31 martie 2017 11:27