[PROZĂ SCURTĂ] În parc

regis roman
Distribuie:

 

 

Toamna merge mână-în-mână cu iarna. Sau cu vara. Depinde de unde priveşti. Din prima cascadă ce-ţi umple umerii cu apă sau din cea de-a doua care trebuie să vină de vreme ce nu te-a cuprins. Şi astă toamnă-i caldă, blândă, senzuală ca un adolescent-matur cuprins de neliniştile facerii. O trecere molcomă, leneşă, fără prea mari salturi. Când natura nu se prea revoltă şi propune aceleaşi construcţii naive. În acea toamnă liniştită, cum v-aţi dat seama până acum, băncile din parcuri se bălăngăneau trecute de prima tinereţe, iar leagănele stăteau fixate de tineri. Văzusem adolescenţi ce formau mici grupări umane gălăgioase, colcăite prin colţuri de idei domestice şi de prejudecăţi însuşite ondulat, conform apartenenţelor familiare, care de multe ori se contraziceau flagrant, dar nici măcar nu îşi dădeau seama de antagonisme sau, pur şi simplu, nu le păsau. Vorbele zboară când se joacă ori se unduiesc şi dacă sunt preluate ca şablon trezesc numai un ecou sec. De rosteau „bună” cuvântul se oglindea în malul înalt al răului care flanca pe de-o parte parcul şi revenea adoima „bună” fără nimic în plus, fără nici o ironie sau cinism ori subterfugiu ideomatic. Fiecare avea câte ceva de spus, însă problema apărea din cauză că de ascultat chiar nu mai aveau timp şi nici răbdare. Dacă undele sonore directe nu-i impresiona vă daţi seama că nici cele reîntoarse nu-i sensibiliza câtuşi de puţin. Aşa era moda. Să vorbească tare, explicit, să-şi impună un punct de vedere, să iasă în evidenţă. Ignoranţa care mă convingea de adevărul spuselor mele a fost întărită şi când am observat într-o mulţime de ramuri câteva coţofane şi ciori care nu erau deloc atente la ceea ce oamenii de jos povesteau. Înstrăinarea se simte constant din monologuri. Făpturile din lumea de jos erau atât de singure încât, pe bună dreptate, poate, îşi fixau în inconştient ideea că este mult mai bine pe internet, în faţa calculatorului oarecum neutru, aparent insensibil. Măcar acolo privirea nu trebuie aţintită înspre altul, alta care se holbează ca la o fantomă translucidă. Ştiu, chiar cred că exişti dar nu pot să demonstreze evidenţa. Şi cel mai mult dor ochii care sunt de gheaţă, goi, nevăzători, un fel de oglindă plată. Imită posesia egoistă, iubirea şi sexualitatea, altceva nu prea cunosc şi nici nu se chinuie să o facă. Viaţa e mult mai uşoară, volatilă, extremă. Altruismul e un fel de boală. Şi se feresc de viruşi, de paraziţi ori bacterii. Nu prea ştiu ce sunt alea, le percep ca un fel de rău de care trebuie să se ferească. Non şi moda. Ceva de ce te fereşti, ori ceva ce urmezi până la capăt. Cine stăpâneşte moda conduce lumea! La început a fost religia, a urmat sistemul monetar iar acum monopolul este al internetului!

  • Hai să mergem!
  • Unde? Nu cred că se face. Dacă ne prinde cineva?
  • Nu ne prinde nimeni. O să fiu atent. Nu fi prostuţă!
  • Nu sunt. Dar dacă….
  • Vrei? Sau mă duci cu preşul? Întrebă băiatul care nu împlinise zece ani, fetiţa de lângă el. Aveau aproximativ aceeaşi vârstă. El era uscăţiv şi înalt, îmbrăcat cu nişte ginşi uzaţi, care aveau pictografiaţi o mulţime de căluţi de mare şi cu o jachetă maronie de catifea raiată.
  • Dacă ne prinde cineva? Repetase întrebarea pentru a-şi confirma că lucrul acela nu o să se întâmple, mai degrabă îşi răspunsese sieşi, privind cu ochii ghereta părăsită şi gaura din stânga, de la bază în care cu greu puteau să se strecoare. Probabil că a fost lovită de un picior de om. Uşa era închisă cu un lacăt imens, ruginit ce părea a nu funcţiona cu nicio cheie. Numai pe acolo se putea intra. Şi era aproape seară. Nu erau geamuri, nimic altceva. Parcă s-ar juca vara în căsuţa din nuc. Numai că nu era singură. Îi era teamă. Să nu fie găsiţi şi să afle părinţii. De-a dreptul tremura, frig şi frică, dar era şi curioasă. Prea mult tam-tam se face pe tema respectivă. Era adusă în discuţie aiurea, de oameni mari, ca să le stârnească curiozitatea, mai mult. Tensiunea pe care o resimţea în stomac se accentua cu fiecare minut în care se gândea la ce ar putea face, atunci, acolo.

Printre copaci, pe aici şi pe acolo câte o frunzuliţă purtată de curenţi mai bătea pământul fără nicio urmă de vulgaritate. Mai degrabă încercau să îl seducă, decât să îl znopească în bătaie, atingându-l uşor, dezvoltând prin intermediul vântului un fel de preludiu al contopirii ulterioare. Indiferente nu puteau rămâne, ar fi avut o existenţă searbădă, putredă, vejtejită. În realitate, nici nu prea doreau să atragă atenţia asupra lor, doar se mişcau pe vârfuri şi extremităţi, mătăsos dintr-o parte în alta, reuşind cu greu să îl gâdile. Excitau o mare masă pe care cei mai mulţi, ignoranţii adevăraţi, o considerau amorfă, insensibilă, plată, moartă, detestabilă. Niciunul dintre cei de la suprafaţă nu prea voiau să rămână înăuntru. Mormânt. Genul este relativ. Moartea reprezintă de fiecare dată viitorul, nicidecum sfârşitul. Deşi uneori este încadrat în scheme sintactice mai mult misogine decât masochiste. Nevoia de perpetuare este o valoare fundamentală, organică, primară care este depăşită numai de accidentul care transformă un lucru în altceva. Poţi să te reproduci în diferite moduri, utilizând tehnici variate. Însă interspecie. Orice alt tip de activitate sexuală era sortită eşecului. Doar în pământ suntem generatori de viaţă. A te juca cu puţa-n groapă! Înseamnă a-ţi accepta destinul morţii, nu a te antrena hilar. Chiar de ni se pare că starea nu este a noastră. Ne revine nouă misiunea de a fi generatori de accidente evolutive, involutive sau de stagnare, măcar pentru o perioadă. Şi de nu am fi individualişti şi nesiguri pe noi înşine, nu am urî atât de mult pământul care este viu, mult mai treaz decât orice raţiune mai mult sau mai puţin hibernală, nu l-am devora atât de nesistematic. Bărbatul credea că are puterea de a decide. Măcar în legătură cu propria lui fiinţă.

  • Intrăm?
  • Tu primul!
  • Ce de pânze de paianjen.
  • Sunt lipicioase?
  • Îhî. Să ţină mai mult. Mai bine.

Tipul din parc sprijinea palid din cauza glicemiei scăzute o masă de şah goală de piese şi fără jucători, meditând la tinerii pe care-i judeca puţin cam aspru. Era prea frig, rece şi umed pentru întreceri sau pentru pariuri între jucători. Unii bătrâni trăiau numai din ceea ce câştigau la partidele de şah. Sau din ce pierdeau. Dar nimic nu e mai trist decât un joc lăsat de izbelişte, părăsit, ignorat, uitat, înstrăinat în imaginaţie. Mirosul îmbietor de struguri răscopţi îi reaminti de must. De prânzul, cina şi dejunul peste care sărise. Voit. Ca la şah, strategia constă în imobilizare, în restrângerea nu numai a mişcării ci şi a posibilităţilor de mişcare. Când întrecea măsura şi gândea că poate să rămână fără bani, de la o lună la alta, intra într-un fel de transă impusă. Ca jucătorul disperat ce este prins în capcane şi-i obligat să greşească la orice pas pe care îl face. Nu are alternative. Veniturile-s atât de subţiri încât nici o pânză de paianjen nu putea să le ţeasă mai firav. După taxe şi utilităţi unii rămâneau cu găuri de gogoşi sau cozi de ceapă. Şi de reuşea să intre într-un bar o zi, două, nici găuricile nu mai era în stare să le atingă. Devenea atipic, un fel de nebun. Reprezenta simboluri falice cu care putea să se deplaseze oblic, pe diagonală dar rămânea acelaşi obiect sau războinic inutil bun de sacrificat. Reprezenta bărbatul. Ahtiat după mişcarea rapidă. Imediată. Fenomenal de idiot. Doi copii se aciuiau pe lângă o baracă părăsită. La început nu i-a luat în seamă. Mai pe urmă atenţia îi fusese atrasă de câteva frânturi de discuţii: „Intrăm? Primul.” „Mai bine!”

Există o categorie de oameni cărora nu le plac lucrurile obţinute facil, uşor, le desconsideră imediat şi le dispreţuiesc. Lupta este o plăcere. Dar să fie corectă. Etică, cel puţin în sens religios. Adică, de faţadă în sensul că urmăreşte, de fiecare dată, prin respectarea normelor, altceva. Ce căutau în baraca închisă? Sunt puşti, poate se ascund de cineva ori ceva, gândi cu sarcasm, uitându-i instantaneu, atenţia refocalizându-se şi concentrându-i-se către saliva din propria gură. Era în stare să viseze mult, să scrie, să gândească, să poftească şi în realitate nu prea avea chef de altceva. Nu putea să treacă de instinctele primare, rudimentare. Vedea, zâmbind în noaptea ce se lăsa fără a fi văzut de nimeni, cardul de credit apropiindu-se, tinzând spre de zero. Trebuia alimentat, măcar simbolic. Foamea îi activa toate celulele asociative. Imaginaţia îl arunca în locuri de promenadă câmpenească unde lucruri calde, aburinde de miresme sau bogăţii de meniuri simple, chiar şi exotice aveau o singură calitate – un conţinut excesiv de proteine şi carbohidraţi. Avea impresia că este un infractor închis într-o închisoare în care este supus unui regim de înfometare draconic. Dar rămăsese cu libertatea să trăiască din amintiri. Cea mai săţioasă mâncare este cea la care numai visezi. Pe care nu ai cum să o atingi, să o guşti. Iar cea mai grea este cea pe care o înfuleci după o lungă abstinenţă. Ca statură era atletic, mai degrabă slab. Însă atunci ar fi ascuns în stomac farfurii întregi. Nu avea frici. Nu-l interesau blocajele. Putea să moară, măcar o să fie sătul. Considera că este o porcărie grosieră sintagma: nu trăim ca să mâncăm. În realitate asta facem. Ingurgitarea este respiraţia noastră secundă. Îi înghiţim pe ceilalţi. La propriu şi la figurat. Suntem nişte canibali ipocriţi. Mâncarea-i desăvârşită şi-i mai slabă decât orgoliu, însă e mâncare. Nu poţi ajunge la masă decât prin împlinirea naturii: devorarea exteriorului. Nu au nicio importanţă stimulii şi potenţiatorii de gust. Sunt de doi lei. Însă, până la urmă s-ar mulţumi cu puţin. Ar fi fost în regulă şi o degustare călugărească: câteva roşii, boabe de năut sau fasole şi o pâine imensă cu unt. Ori măcar o tavă de mămăligă arsă pe vatră cu gem de prune. Sau chiar şi brânză proaspătă cu un corn cald şi lapte. Spusese improbabilul, dar saliva continuu de parcă s-ar mânca pe el însuşi. De ar fi fost un câine ar fi inundat parcul şi ar fi murit mulţi nevinovaţi. Îi era foame şi nu făcea nimic să-şi potolească nevoia. Cărţile, singurele obiecte pe care le iubea, nu putea să le vândă. Nici nu ar fi avut la cine! Ied la proţap. Avea o demnitate neştirbită. Sau era un fel de ratat care nu-şi recunoaşte propriul naufragiu. Dar majoritatea sunt săraci. Lipiţi. Lipsuri. Tâmâie pe post de narghilea. Prea mulţi îi tratau, pe bună dreptate, neamul balcanic drept găinari. Erau găinari. Nu ştiau să-şi însuşească lucrurile în stil neoliberal, neocorporatist, bazat pe grupuri de interese. O făceau cu bun simţ, responsabil, individual, dezbinat, puţin, cu mijloace primitive, ţigăneşti, nespecifice timpului actual. Oricum, nu o să fure niciodată nimic, şi de va muri de inaniţie. Ar fi chiar culmea. Să se sinucidă prin înfometare. Dar cam asta făcea şi nu-şi dădea osteneala să apeleze la ajutor. Nici direct, nici indirect. Bani împrumut nu cerea fiindcă ştia că nu o să-i returneze – avea un principiu: ceea ce primeşti nu da înapoi. Îşi va căuta alte servicii. Pentru primele două pierdea zece ore pe zi. Numărul perfect. Şi parcă timpul trecea mai repede. Şi foamea i se diminua. Erau în părţi diferite ale oraşului. Chiar şi apa avea gust diferit. La una, cea din vest, avea un accent metalic. Poate de la ţevi sau de la puţ. Nu de la puţă! De la puţ. Să înţelegeţi. Dincolo era mai mult clor, încât trebuia să şi aştepte câteva minute ca să se evapore tulbureala bulelor albicioase. Este o utopie să trăieşti în sărăcie? Niciodată. Amplifici prin sacralizare banalul, cotidianul, obişnuitul, naturalul. Eşti mai atent cu lucrurile din jurul tău pe care le preţuieşti, chiar venerezi. Nu te consideri un semizeu care îşi permite orice şi după ce le cumpără ajunge să le dispreţuiască, să le desacralizeze. Păstrezi minunea lumii prin neatigere – este sentimentul pe care parveniţii nu-l vor resimiţi niciodată şi vor muri mai seci decât pietrele din deşert!

  • Ce facem? Întrebă nevinovată.
  • Lasă, vezi tu. O să îţi placă şopti incitat şi aruncându-i un zâmbet ştrengar care aducea mai repede cu un rânjet. Ea nu îl vedea prea bine. Totul era întunecat în mintea ei!
  • E pentru prima oară, şopti naivă, simplu, înfricoşată.
  • Şi pentru mine. Minţi el, hai nu mai te codi. Vorbea ca şi cum ar arunca o monedă şi a ghicit banul, nu pajura. Îi era indiferent dacă avuse dreptate sau dimpotrivă. Să cadă odată.
  • Dacă rămân însărcinată? Tata spune că mă omoară de vin vreodată borţoasă acasă.
  • Stai liniştită. Nu se poate întâmpla asta. Era meditativ şi treptat o umbră de tristeţe îl înconjura. Nu. Stai liniştită. Repetă, acum sincer şi pe deplin convins.

Ce noroc că nu a consumat ceva! gândea pentru a-şi ţine sub control iraţionalul. Puterea înseamnă control propriu, autocontrol, restul reprezintă fandosire. Bine că şi-a pus în gând să trăiască! A fost un bun luptător. A făcut box în facultate. Contradictoriu. Dar luptase în studenţie, tot pentru bani, pentru a se întreţine. Cum câştiga banii, cum îi pierdea la cazinouri. Până când s-a împrumutat atât de mult încât nu a mai putut da banii înapoi. De atunci şi-a promis că nu o să mai se bată. S-a ţinut de cuvânt. Se va ţine de promisiune. Dar îi era foame. Stomacul striga cu disperare şi nu avea nimic cu ce să-l liniştească. Mai sorbi din ţâşnitoare apă până i se declanşase senzaţia de plin. Ce bine e să fii sătul! Mulţumesc. Nu-l lua somnul. Nu putea să adoarmă uşor. Rotisorul era gol, dar de pe pârghie se prelingeau pe o felie de pâine integrală câţiva stropi de grăsime de raţă. Era ca un animal de pradă fără victime. În alertă degeaba. Ca un canibal mort de foame pe o insulă pustie. Care începe să-şi mănânce propria mână, picior, indiferent ce, începutul este în toate, şi pentru ca răul să fie cât mai mic devorezi extremităţile, lucrurile de care crezi că te poţi lipsi. Ştia că nu o să ţină decât două, trei minute, în cazul cel mai bun, ore. Că nu o să îşi permită să se hidrateze din nou. Era prea mult. Dorea pauză. Nu avea aciditate. Poate un hău adânc înăuntru. Roşiile calde culese coapte din grădină au un miros de verde pe care nu putea să îl asemene decât cu primăvara luncilor în care înmuguresc trestiile. Sau câteva midii ori stridii înecate într-un virgin suc propriu sau uleios. Cam nasoală i se părea starea necesară de transformare. Să mănânci, să digeri, să elimini ceea ce nu îţi trebuie sau nu poţi descompune, sau ţi se pare că nu-ţi foloseşte. Se vedea un vegetarian ascuns. Însă numai carnea îl sătura! Mersul ca efect al cerealelor şi plantelor. Cu cât ţi-e mai foame cu atât te gândeşti mai intens la mâncare. De fapt, interdicţiile sunt mai periculoase decât stările de fapt, concluziona definitiv. Interdicţiile accentuează totul şi ne transformă în maniaci. Paranoici ai iubirii, ai puterii, ai modei, ai finanţelor. Cele patru categorii fundamentale. Mă iubeşte, nu mă iubeşte nimeni. Mă alege, nu mă aleg destui. Arăt bine, arăt groaznic. Am, nu am destui bani. Toţi se mint irefutabil. Şi o fac pentru mâncare. Iubim ca să ne săturăm, decidem ca să legiferăm pe cine devorăm, ne îmbrăcăm să ocupăm mesele cele mai râvnite din separeuri, nu din cantine, furăm de la alţii, fiindcă ne permitem. Ce bine că era numai un instinct primar! De vrei să iubeşti te concentrezi tot mai mult pe iubire? Posibil. Şi după ce te saturi? Sturion copt pe vatră. Brânzeturi cu ananas. Plăceri declarate. Cei din vârful lanţului trofic devorează orice? Se pare că da. Frânturi din discuţii: „sunt lipicioase… să ţină mult mai bine!” Obosise de atâtea gânduri vulgare. Nu interesau pe nimeni. Sau de erau cunoscute, inerţial erau împinse în uitare. Repede. Ca un gând disperat şi înconjurat de un fel rău necesar, de primejdia care te ameninţă şi nu se întâmplă. Nu ştia ce îl aşteaptă. Nu avea de unde. Din laşitate îi venea să cedeze. Să capituleze. Îşi dorea să se întâmple atacul pentru a se sfârşi totul odată. Presiunea i se părea ameninţătoare şi mult prea grea. Ca într-un război iminent care se tot amână. Mai bine să se întâmple şi să treacă sau să se termine! O să vadă cum o să se descurce după aceea, decât să tot aştepte la nesfârşit. Se însenină imediat când seara intră în parc, accentuată de umbra frunzelor îngălbenite care nu au apucat, încă, să cadă. Timpul pe care şi l-a impus se apropia de sfârşit.

Băiatul şi fata au intrat în acea cutie umedă, murdară, mirosind a mucegai şi a excremente de şoareci ori şobolani. Lucrurile nu erau simple, nu erau uşoare, atâtea complicaţii şi ascunderi de adulţi. Şi cei mari o fac iar copiii nu-i controlează sau nu-i pedepsesc. De ar creşte mai repede! S-au petrecut într-un fel de inerţie. Şi ce dacă? Dacă nu, dacă da! Era un loc ascuns unde au reuşit să se izoleze de exterior. Era speriată şi nu dorea să îl dezamăgească. Îi plăcea curajul, nebunia şi felul de a fi direct, deloc discret. Nu prea dorea să facă sex, auzise destule şi nu îi stârnise curiozitatea îndeajuns. Cel mai frică îi era să nu rămână însărcinată. Spaima cea mai mare. Nu credea că se poate întâmpla aşa ceva, nu îi venise ciclul, însă nu era pe deplin convinsă. Legendele depăşesc explicaţiile ştiinţifice. Se sugestiona că o să fie totul bine, ştiind că a cedat. Şi au început grăbiţi din cauza lui. S-a trezit cu chiloţeii vârâţi fără niciun fel de tact în buzunarele proprii de parcă nu putea să-i ţină, după ce i-au fost daţi jos şi cu băţul înăuntru. Nu era nimic deosebit, fantasmagoric, nemaipomenit. Din politeţe îl lăsa să se simtă bine. Credea că unele femei fac asta. Ţopăia ca un căţel care se gudura la picioarele ei. Stătea ca o statuie, dreaptă, crispată, parcă se afla într-o grădină de bibelouri pe care se străduia să nu le spargă. Aproape transpirase, rece, pe vremea aceea prehibernală. Nimic nemapomenit. La un moment dat obosise din cauza poziţiei şi plictisită îşi dorea să înceteze mascarada. Făcea ceea ce oamenii mari fac uneori. Un lucru interzis. Era dezamăgită din nou. I se destrămase încă un vis al ineditului. Nu toate lucrurile adulţilor sunt interesante sau impresionante.

Gâfâia şi privea în stânga ei cu ochii priponiţi într-o fantă a peretelui prin care ultimele fascicule de lumină şi de frig pătrundeau. Prostise multe fete şi deja i se făcuse lehamite. Încă una. Cea de atunci părea sentimentală. Dar nu îi venise niciodată. Se frecau şi nimic mai mult. Prietenii mari spuneau că numai atunci senzaţiile se multiplică. Într-un timp a avut o revelaţie. Poate că trebuia să-şi provoace pornirea. Dar de nu îţi este să-ţi vină, nu-ţi vine. De fapt, conştientiza că este încă mic şi nedezvoltat suficient din punct de vedere hormonal. Şi, frustrat că nu-i vine, iar dacă nu e să-ţi vină nu vine orice ai face, îi intrase în cap o idee, năstruşnică, dar adevărată. Dorea să lase ceva înăuntrul ei. Şi atunci începu să se concentreze cum o făcea dimineaţa. Trebuia să reuşească. Se mişca mai încet, mai uşor şi după câteva minute izbutise să-şi dea drumul.

  • Ce ai făcut?
  • Pipi.
  • Ai făcut pipi?
  • Da.

Au ieşit din întunecimea chioşcului părăsit de parcă ar fi văzut ceva groaznic. Prima a ieşit fata cu bărbia tremurându-i de ruşine şi de mâhnire. Se abţinea să nu plângă. O zbughi pe alee destul de îngenunchiată din cauza grabei. Îi venea să fugă din toată inimă însă nu prea îi convenea să atragă atenţia asupra-i. Aceeaşi stare o avea şi băiatul care încerca să o urmeze rostind un timid iartă-mă, altădată nu mai fac! păşind cât putea de larg în urmă, neîncercând să o depăşească.

  • S-a întâmplat ceva? E totul în regulă? întrebă un bărbat palid, încruntat din cauza foamei sau a imaginilor ce i se perindau prin faţa ochilor. Stătea priponit de o masă la care pensionarii obişnuiau să îşi piardă timpul când vremea era favorabilă. Nu a primit niciun răspuns. Copiii au început chiar atunci să fugă plângând amândoi, gândind că lumea celor mari nu e chiar perfectă! Se înoptase iar printre genele norilor sclipeau nevinovate stelele. Multe. Sătule.

 

Categorie: Cultură
Etichete: literatură, proză scurtă, Regis Roman, scriitor
Distribuie:
Articolul anterior
Se îngroașă „gluma”: Viktor Orban a vorbit în termeni clari despre organizarea unui referendum, pe modelul BREXIT, în Ungaria
Articolul următor
[ROMAN FOILETON] Metamorfoza (12)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Din aceeași categorie

balcea 1

Domnul Bovary

Motto: „…domnul Charles-Denis-Bartholomé Bovary, fost subchirurg militar, compromis, prin anul 1812, în nişte afaceri cu recrutarea şi silit în acea vreme să-şi dea demisia, profitase atunci de farmecele sale personale…