Capitolul II
Era noros. Probabil urma să tune. Dar nu îi păsa.Tot cea ce putea vedea era reflexia unor fragmente din viaţa ei în fiecare baltă în care călca şi simţea că, precum a spulberat acele ochiuri de apă, aşa va face şi cu viitorul ei.Trebuia să decidă. Simțea cum trecutul năvălește asupra ei și o capturează, obligându-i sufletul la o eternă întristare.
Păşea încet. Atât de mult a analizat vorbele lui Austen din seara precedentă încât nu și-a dat seama că picăturile de ploaie invadaseră parcul. Apa îi pătrundea în ţesătura ghetelor şi până să fi ajuns la locul cu pricina era udă leoarcă. Simţea cum asfaltul îi aluneca de sub picioare. Alerga cu repeziciune iar fragmentele de apă se cutremurau sub greutatea ei. Își repeta dialogul lor . „ Eu țin la tine” , își aminti că îi spusese iar ea i-a răspuns : „Te-am plăcut. Atunci!” . Cu cât își aducea mai mult aminte cu atât resimțea mai tare tristețea din ajun. Parcă încă îl auzea întrebând mirat „ Atunci? Dar acum? Acum ce e, Claire? Ce simți? ”. Iar ea îi răspunse sec, cu o notă de superioritate : „Nimic. E mai ușpr să nu simți nimic!”. Dar cel mai mult îi rămase întipărită vocea lui când i-a dat bilețelul pe care ea acum îl strângea cu putere în mână. Parcă strivea tot ceea ce a încercat să clădească în ultimul an. Era ca şi cum se întorcea la vechea ei ființă cu fiecare pas pe care îl făcea. Până să își dea seama s-a oprit, aproape căzând în faţa scărilor „ Muzeului de istorie şi ştiinţe naturale” ale micului ei orăşel.
Făcu un pas în spate. Clădirea părea impunătoare iar vârful ei, în decorul funebru al cerului, îi dădea fiori. Era un castel construit în 1867 iar partea din spate, care dădea în parc şi, totodată, către malul râului, era proaspăt renovată. Cerceta cu privirea întreaga imagine ce se contura în faţa ei şi o stare de singurătate o cuprinsese. Nu fusese acolo de mult timp, abandonase acel loc şi în lipsa ei s-a făcut schimbarea. Cerceta fiecare unghi al clădirii, coborându-și privirea treptat, văzând noii stâlpi de susţinere a verandei. Podeaua era lăcuită iar florile, voluptoase odinioară, păreau lipsite de vlagă. Era o imagine frumoasă dar, totuşi, tristă. Vedea un nou început către prosperitate şi cu toatea acestea, un trecut ce părea aşa de aproape şi care era mult prea valoros pentru a pleca. Se simțea şi mai tristă.
Terminând de analizat veranda, și-a oprit privirea asupra scărilor care duceau , din parc, la ea. Erau nişte scări vechi şi prăfuite, uzate, care dădeau întregii verande un miros de mare, de apă şi scoici găsite la mal după furtună. Dar,cu toate acestea ,tot ce avea în comun cu marea era faptul că , în faţa ochilor ei era zugrăvită o imensitate de apă care se scurgea cu o repeziciune a timpului. Își aminti vag că bunicul ei i-a povestit, când era mai mică, că acele scări sunt făcute din lemnul rămas de la o navă gasită pe fundul mării. A schițat un zâmbet gândindu- se ce ironie a fost să creadă în acea poveste, în acea legendă care , cumva a făcut locul acela și mai special pentru ea. Și-a amintit cât de uşor era când erai mic. Orice poveste părea reală. Era ca şi cum puteai face orice, oricând.
Bunicul lui Claire, domnul Ștefan Walsh, un irlandez cu dublă cetățenie, crescut în România după al Doilea Război Mondial datotită repatrierii mamei sale, e profesor la universitatea din oraş iar de când Claire avea cinci ani a preluat secţia de istorie a muzeului. Întotdeauna l-a considerat pe bunicul ei un om interesant. Își amintea că cel mai mult îi plăcea să se urce în podul casei lui şi să-i caute printre lucruri. Odată a găsit un album vechi cu mama ei când avea cinci sau şase ani şi era la un carnaval. O vedea atât de fericită în acele poze. Avea un zâmbet aparte, un zâmbet de inocență care cu timpul se estompează la mai tot omul. Pozele erau alb-negru și Claire era fascinată de ele. Îi păreau atât de simple şi totodată atât de complicate. Își amintea că în perioada imediată găsirii pozelor atât de mult l-a rugat pe bunicul ei să facă rost de un aparat retro încât acesta a cumpărat de la o licitație un model fabricat în Polonia anului 1920 . Putea spune că bunicul ei e fenomenal. Mereu când Claire îi solicită ajutorul la ceva bate palma cu domnul Walsh după care acesta spune: „ Se aprobă!” și zâmbește.
Simți o uşoară adiere. Deschise ochii și imaginea bunicului, a vechiului aparat foto, până şi a podului casei învăluit în ninsoarea murdară se şterse. Apa râului era foarte agitată, dar nu își făcu grij. Simți doar şoaptele reci ale vântului pe umărul ei. Ploaia se oprise și Claire privea cerul. Printre bucăţile de vată negricioasă observă dansul unor evantaie negre. Mereu se întreba dacă sunt mai fericite unde merg în timpul ierni. „ Şi dacă, totuşi, nu sunt. Adică, întotdeauna se întorc. Poate acesta e instinctul: să te întorci unde îţi este locul.” Gândul acesta o cutremură dar totodată a făcut-o să realizeze adevăratul motiv pentru care se afla acolo. Se așezaze pe prima treaptă și privi din nou, mai mult cu deznădejde, acea hârtie împachetată care ducea a plic și care părea să fi fost mototolită de nenumărate ori , sigilată şi resigilată, iar acest aspect îi transmitea un sentiment de nesiguranţă. Și totuși, într-un final a îndrăznit să deschidă plicul:
“Dragă Claire,
Vreau să încep prin a-mi cere scuze pentru aspectul plicului. Am avut nevoie de mult timp pentru a fi sigur dacă este bine sau nu să-ţi scriu, şi cu toate acestea, sunt în faţa foii, cu pixul în mâna şi încerc să îmi găsesc cuvintele.
Am încercat să găsesc o comparaţie mai frumoasă da, nu am reuşit. Aşa că îţi voi spune că prezenţa ta e precum fumul pe care îl simt pretutindeni. Simt mirosul înţepător dar plăcut. Simt cum pătrunde prin fiecare unghi al sufletului meu. Simt cum rămâne imprimat în hainele mele şi doar dacă vreodată le voi spăla, tu vei putea pleca cu adevărat de lângă mine. Simt cum frica mă cuprinde, căci fumul devine din ce în ce mai dens şi nu te mai pot vedea clar. Umbra ta se pierde în noapte, iar eu strâng cu putere colţul hainei.
Am lăsat să vină ploaia… Apa a estompat mirosul de fum iar, inconştient, eu am spălat hainele. Le-am lăsat undeva, îndesate, pierdute în colţul dulapului şi astăzi le-am găsit. O firimitură de mucegai îmi aminteşte de cerul senin, de mirosul fumului care încă e îmbibat, adânc, în ţesătura pe care o credeam odată curată.
Austen.”
Claire terminase de citit cu un gol în stomac. Era înnorat. Simțea cum griul deschis al norilor o apasă. Îi era somn. Privea cerul şi vedea cum zboară petele negre. Era întuneric, dar totuşi luminat. Se gândea la viaţa ei, la clipele pierdute şi la acele ceasornicului care nu se mai întorc niciodată. Era iarnă, dar ploua. Picăturile se revărsau apupra ei spălându-i trupul. Cumva în acel moment îi era bine. Stresul dispăruse și inima îi bătea ca la început. Era din nou soare. Parcă îl vedea pe Austen şi se lumina. Dar, era doar un praf, un trup pierdut în ceaţă. Era tristă şi pe obrazul ei se scurgea o lacrimă. Era blocată. O inimă îngheţată într-un corp viu. Se întreba daca aşa te simţi când nu mai simţi. Parcă s-ar fi înecat. Simțea cum se scufundă cu încetinitorul iar în căderea ei putea vedea razele soarelui printre particulele de apă. În sfârşit putea respira. Era linişte. Doar ea şi natura…
Privea din nou spre cer dar parcă nu îl mai vedea. Se uita în gol și se întreba cât ar putea fi ceasul. Plecase de la școală pe la ora 15 și acum trebuie să fie vreo 17, se gândi. După câteva momente constată că scările erau umede și, ridicându-se , le urcase până în veranda unde observase că podeaua era uscată. Cuprinse cu mâna balustrada din lemn și o strânse puternic. Era foarte tensionată și nu înțelegea ce se întâmplă cu ea. Își scoase telefonul din buzunarul drep și scotoci în cel stâng după căști. Pornise un playlist și prima melodie pe care o auzi era „My heart will go on” în varianta acustică. Începuse să cânte versurile, mai mult încurcându-le, după care se auzi acompaniată de o voce uscățivă de bătrânel.
Claire, draga mea, ce faci aici singură? Nu ai auzit că e pană de curent? i s-a adresat domnul Ștefan Walsh nepoatei lui îndreptând o lanternă roșie înspre ea la finele cântecului.
Ai uitat că nu mai funcționează stațiile în partea aceasta a muzeului? a răspuns Claire arătând înspre un perete unde un aparat gri era susținut doar de câteva fire.
Of , Doamne! Câte mai am de reparat și la muzeul ăsta! a spus, ducându-și mâna la ceafă și oftând domnul Walsh. Dar totuși, tu ce faci aici? a reluat pe un ton suspicios.
Nici eu nu mai știu…Cât e ceasul? a întrebat încercând să evite subiectul.
Domnul Walsh zâmbi lăsând ca vârsta să îi accentueze surâsul. Fața lui aproape pătrățoasă îi era uscată, lăsând la vedere două gropițe în obrajii îngălbeniți dar dacă îi priveai ochii de smarald găseai tinerețe . Era trectut de 60 de ani, mai exact avea 64, dar părea în floarea vârstei. Purta un costum verde pastel și o cravată maronie, stil anii 20 și până să mai poată spune Claire ceva, a urmat:
– Nu te-am mai văzut aici de mult timp.
– Știu, a spus Claire cu jumătate de gură uitându-se în jurul ei. Îmi place cum ai renovat.
– Te-aș crede dacă nu ai fi nepoata mea, a fost răspunsul domnului Walsh care era amuzat de situație amintindu-și cât adora Claire veche verandă. Totuși,ce te aduce pe aici?
– Nimic, a spus oftând. De fapt, l-am văzut pe Austen în oraș seara trecută și nu știu…am un sentiment ciudat. E…
– Acum înțeleg, a afirmat cu ironie, întrerupându-o .
– Acum înțelegi ce? a întrebat pe un ton răspicat, simțindu-se atacată.
– Trebuie să sun electricianul. Hai să mergem. Îți fac o ciocolată caldă, a fost răspunsul primit în loc de explicație.
– Dar nu mi-ai răspuns! Ce înțelegi? a continuat Claire de-a dreptul iritată dar cu timiditate și surâs.
– Haide! a zâmbit domul Walsh după care a cuprins-o cu mâna de umăr și a împins-o spre ușa laterală.
Intraseră în muzeu unde era de-a dreptul beznă. Unele exponate nu se vedeau deloc și cele care se puteau distinge păreau a face parte dintr-o scenă de groază. Umbrele se contopeau, creând figurine monstruoase dar domnul Ștefan Walsh nu părea să dea prea mare importanță. Avea acea mândrie de irlandez care îi întuneca uneori judecata. Mergea ferm și încordat spre biblioteca muzeului urmând să intre în bucătărie. Trecuseră de expoziția cu fosile și Claire se întrebase cum de prin acele imense vitralii ale sălilor întrase doar o firimitură de lumină.
– Dacă vrei, te pot duce eu acasă, a rupt tăcerea domnul Walsh.
– Sigur, a răspuns în timp ce se așeza pe un fotoliu cam zgromțuros. Deci, îmi spui și mie te rog ce ai înțeles?
– Ștefan Walsh a zâmbit șiret și s-a așezat pe un alt fotolui din apropierea lui Claire.
– Îți mai amintești când ai făcut cunoștință cu Austen?
– Da. Cred că aveam 6 sau 7 ani, a afirmat Claire nostalgică. Ne-am întâlnit la Târgul de Paște organizat de tine aici la muzeu.
Walsh a dat din cap în semn de aprobare după care a urmat gesticulând:
– Mama lui Austen trebuia să plece și l-a lăsat în grija mea iar eu am fost ocupat cu domnul Moraru. Îl mai ții minte? Sponsorul acela cu care jucam eu șah duminica. Domnul să-l ierte! În fine, a reluat, cum eu trebuia să mă ocup de dumnealui, am rugat-o pe Daiana să vă ducă în parcul din spate.
– Daiana era casieră, nu? a încercat Claire să își aducă aminte.
– Da, a plecat în Spania acum cinci ani să își viziteze copilul. De atunci nu mai știu nimic de ea.
– Îhî. Dar tu de unde o cunoșteai pe mama lui Austen?
– Pe bunicii ei i-am cunoscut prima dată…Dar nu mai ști? a întrerupt domnl Walsh povestirea.
– Ba da. Dar…bine, lasă-mă să mă lămuresc. Deci, a început Claire să adune persoanele în ecuație, tu i-ai cunoscut pe bunicii mamei lui Austen de la tatăl tău care s-a întors în România după al Doilea Război Mondial…
– Și bunicii mamei lui Austen s-au întors cu același avion în care erau părinții mei , a completat domnul Walsh. Și mama mea era româncă și tata irlandez . Claire, draga mea, parcă ai amnezie! a tachinat-o.
– Off!
– Nu te supăra pe mine, i-a zâmbit Wlash. Mai bine îți spun din nou și făcându-se mai comod, a început: Tatăl meu s-a întâlnit cu mama mea în Irlanda și pentru că aveau nevoie de ceva acte de care nu puteau face rost din cauză că era război, au stat împreună o perioadă în Irlanda. Asta se întâmpla pe la 1944, cu un an înainte de a se căsătorii, pe când tată avea 19 ani și mama mea 18. S-au căsătorit anul următor, în 1945 și după cum bine ști, e anul în care s-a sfârșit războiul. Mama mea spunea că din motive de neadaptare s-a întors în România dar tata susținea mereu că mamei mele îi era prea dor de țară. Eu m-am născut în România, în ‘52, la șapte ani de la căsătoria părinților de aceea am și cetățenie română.
– Și cu familia mamei lui Austen ați păstrat legătura de la străbunicul încoace?! s-a mirat Claire.
– O legătură nu foarte strânsă dar, da, pot zice că am păstrat legătura. Părinții mei au fost cei care au luat legătura cu familia Green, apoi după ce m-am născut eu și doamna Green a avut și ea un copil , mama mea mergea la dânsa mai tot timpul la ceai. Așa am ajuns să fiu prieten cu bunicul lui Austen, James Green, care m-a contactat când ai avut tu 7 ani pentru a o ajuta pe fiica lui cu un documentar istoric. De aceea era mama lui Austen la muzeu în aceea zi. Și cam atât, nu? a încheiat frecându-și genunchii și dâdn să se ridice.
Cred că da, a răspuns Claire.
Acum, să revenim la Austen.
Mai bine lasă. E trecut, a urmat Claire luând cana cu ciocolată caldă de la bunicul ei.
Dar e trecutul tău, Claire. Nu poți fugi de trecut. Va fi mereu acolo , la un colț de stradă, în tramvai, îl vei găsi uneori până și într-o melodie. Tu decizi…
Ai vrut să îmi spui ceva legat de Târgul de Paște parcă ? a întrebat Claire ignorându-i mica filozofare.
Da, Claire. Cum spuneam, a început să povestească din nou domnul Walsh pe un ton scăzut, eu eram ocupat cu domnul Moraru și am rugat-o pe Daiana să vă ducă în parc.
Îmi amintesc, a încuviințat Claire.
Pe atunci era încă acel grilaj de metal în jurul florilor și voi ați spus că era o navă de pirați. Păreați așa de fericiți, a spus făcând o pauză, privind în gol ca și cum ar încerca să își deruleze în minte acea zi.
Parcă spuneai că ne-ai lăsat cu Daiana? Cum de îți amintești toate astea? a întrebat Claire uimită .
Cum să nu imi amintesc? a spus izbucnind în râs domnul Walsh. Mi-ați furat două săbii din exponatul cu „ Alexandru Ioan Cuza”! Am fost nevoit să le caut și când am ieșit în verandă v-am văzut jucându-vă cu ele și pe Daiana cum dormea sprijinită de un stâlp.
De săbii îmi aduc aminte, dar de Daiana nici vorbă, a spus pe un ton mai serios Claire.
Oricum, când v-am văzut acolo împreună am avut un sentiment de liniște și siguranță…
Mda, l-a întrerupt, păcat că nu ne-am văzut decât după nouă ani.
Contează că v-ați reîntâlnit, nu?
Dacă puteam alege din a mă reîntâlni cu Austen în acea zi și a sta acasă, probabil aș fi ales să stau acasă, a afirmat pe un ton răspicat.
Citat de pe Facebook, nu? a râs bunicul lui Claire.
Cam așa ceva, a zâmbit. Bine, probabil ai dreptate.
Ideea este că tu și Austen, chiar dacă v-ați pierdut legătura pentru un timp, el s-a întors și eu cred că ține la tine.
Poate. Dar știi, a avut șansa lui.
Oricine merită a doua șansă!
Filozof irlandez ce ești! a râs Claire după care a luat o înghițitură de ciocolată caldă și a rămas destul de nedumerită, întrebându-se dacă nu cumva Austen a vorbit cu bunicul ei care părea foarte înțelegător cu toată situația și care o încuraja la pocăință… Încă nu este curent, a spus ieșind din transă.
Ce bine că am avut termosul cu apă caldă altfel nu mai puteam să îți fac ciocolată . Dar ai dreptate, nu este curent și electricianul nu răspunde, a continuat îngrijorat Ștefan Walsh îndreptându-se spre calorifer să verifice dacă mai era cald.
Nu o sa mai fie nici căldură, nu e așa? a întrebat ofticată Clare și la semnul afirmativ făcut din cap de domnul Walsh, a continuat: Nu v-am spus să nu conectați centrala la curent atunci când a venit acel domn să o verifice?
Nu-ți mai bate tu capul cu problemele muzeului. Ține lanterna să găsesc cheile de la mașină.
Claire își privea bunicul în acel semi întuneric și parcă niciodată nu îl văzuse atât de îmbătrânit, atât de tras la față, atât de slab. Se întreba dacă mai era capabil să conducă muzeul. Se gândea că avea și el o vârstă și totuși cum să îi spună că ar trebui să se pensioneze?
Ieșind din acel întuneric îl putea vedea acum la o lumină palidă , stradală, cum închide ușa mașinii și pleacă lăsând șoseaua în pustietate. După câteva momente Claire intrase în casă unde o găsi pe mama ei stând în sufragerie învăluită în zgomotul unei chitări dezacordate.
Și chitara răsuna într-un abis de amintire, a spus Claire mai mult în glumă, lăsând să-i cadă geanta pe podea și aruncându-se pe canapea.
Citat din Clare Walsh bănuiesc? a râs mama ei oprindu-se din cântat.
Foarte amuzant, a replicat ironic. Într-o zi o să fiu critic literar și țâncii de acum îmi vor memora comentariile. Glumesc… Oricum, probabil nu o să trebuiască să mai știe nimeni nimic, vom găsi totul pe net și într-un final creierul ne va fi atrofiat.
Ce liniște a fost până acum în casă, a tachinat-o luând-o în brațe și pupând-o pe frunte.
Am fost la muzeu azi, a început Claire să îi povestească.
Ce mai face bunicul?
E bine. M-a dus cu mașina.
Și nu a intrat? a fost dezamăgită să afle.
Se grăbea. Părea destul de obosit.
Știu, l-am văzut și eu, a spus mama lui Claire, de aceea merg să îl mai ajut…dacă ar vrea să se pensioneze…
E munca lui de când se știe, nu e atât de ușor…dar să știi că a recunoscut cumva că e obosit. Spunea că are multe de reparat, a afirmat cu o notă de îngrijorare.
Are, chiar are. Și mai ales acum când se apropie Crăciunul și nu prea mai sunt fonduri pentru bal.
Am și uitat de bal. Chiar trebuie să mergem?
Mama lui Claire o privi cu oarecare tristețe după care urmă:
Dar ție îți plăceau balurile! Ce s-a întâmplat?
Știi, undeva pe planeta aceasta, pot spune uneori din nefericire, alte ori mă bucur, există o persoană chiar în această țară… și , ști ce mai e culmea?… Culmea e că locuiește și în acest oraș și …
Te-ai întâlnit cu Austen, a întrerupt-o brusc văzând că accelerează ritmul vorbirii.
Ieri, pe bulevard.
Off, Claire. Îmi pare atât de rău să te văd așa.
E ok. Voi fi bine.
Sunt sigură de asta, a încercat să o încurajeze.
Dar vine Crăciunul și…
De ce tocmai acum, nu?
Cam așa ceva, a spus oftând. Dar voi fi bine. Merg să împachetez cărțile de la bunicul. O să le duc mâine la muzeu.
Ok . Dacă vrei să mănânci, te aștept în bucătărie.
Ne vedem în 20 de minute.
Mama lui Claire, Irina Walsh, era manager la o firmă de design interior și sâmbăta lucra ca voluntar la o bibliotecă dintr-o comnuă din apropierea orașului, în timp ce tatăl lui Claire, Sebastian Balint, era plecat cu serviciul în Franța și se întorcea de două ori pe an în România așa că în urmă cu trei ani părinții lui Claire au ajuns la inevitabilul divorț. Perioada aceea a fost destul de haotică pentru Claire dar cum se obișnuise mai mult cu prezența mamei ei, divorțul nu a afectat-o foarte mult. Stătea ore în șir gândindu-se dacă să păstreze numele tatălui ei de familie sau să devină o „Walsh” cu acte în regulă. Într-un final, pe motiv că tatăl ei e plecat mai tot timpul din țară, s-a gândit să nu renunțe la numele lui de familie dar a vrut să adauge numele mamei ei pe care era hotărâtă să îl adopte permanent așa că, de trei ani, cunoscuții o știu drept Claire Walsh.
