[ROMAN FOILETON] Fum de iarnă (4)

foto fum de iarnă
Distribuie:

 

Capitolul IV

Urcaseră scările principale și când Claire deschise ușa muzeului intraseră într-un semiîntuneric dat de lumina mai multor lanterne atârnate din loc în loc.

S-a stricat instalația, a explicat Clare văzând că Austen se uita nedumerit. Bunicul e probabil la etaj. Haide.

Mergeau amândoi unul lângă celălalt, în tăcere, și dacă lemnul putred al podelei nu pușca din când în când, puteau să-și audă respirația. Erau înt-un hol lung ,cu tablouri franceze  din epoca Renașterii, și chiar dacă era mai întunecat, Claire știa fiecare pictură pe dinafară: anul, pictorul și până în ce era lucrată pictura, sau dacă era făcută  pe pânză sau lemn. Traversau în continuare holul iar pentru Claire era ca și cum intra  într-o lume fictivă, intra în trecut. După câteva minute se opri brusc în fața unei picturi sprijinite de perete, împunătoare în luMina dată de lanterne, care contura un comandant în uniformă. A  studiat nuanțele în relief lăsate de un pictor acum stins și a schițat un zâmbet dizolvat în regret. Era portretul lui Alexandru Ioan Cuza din exponatul despre care povestea bunicul ei. Claire îl vedea vechi și prăfuit,  și înțelegea că și-a pierdut din vitalitate, dar nu înțelegea de ce se afla acolo. Acel exponat făcea parte din copilăria ei, se gândi,  din trecutul ei  și din legătura ei cu Austen. Ziua în care a luat acele săbii din exponat  a fost ziua în care l-a cunoscut pe Austen. Încerca să își aducă aminte unde era încăperea exponatului și își  făcea în minte planul muzeului: „sus pe scările principale, etajul 2, la dreapta după camera 24 și ușa cu numărul 202.”  A  luat-o la fugă  brusc înspre scările ce duceau la etajul al doilea lăsând vocea lui Austen  ca un zumzet  în urma ei.

Gâfâia  când a pus piciorul pe ultima treaptă. Privea în jurul ei  și totul îi era necunoscut. Nuanța albăstruie a pereților de odinioară era înlocuită cu o nuanță  pedantă de catifea vișinie și după cum arăta încăperea era  cu siguranță intrarea în camera de conferințe sau, cum îi mai spunea Claire „Camera de bal” căci acolo aveau loc toate serile dansante. Privea cu regret pereții. Știa că bunicul ei  a intrat în renovări dar nu credea că era totul  așa de serios – prima dată veranda, acum această cameră. Era nedumerită dar conștientiza că au avut loc multe schimbări, atât fizice cât și emoționale. Tresări vag după câteva momente la auzul unor pași apăsați, amplificați de spațiul generos al clădirii,  care urcau scările și se îndreptau spre ea.

–   Bunicul tău te caută, a spus Austen. M-a văzut jos și a întrebat de tine, a continuat fără să realizeze unde se  aflau. Avea o ladă și a spus că o să te bucuri că a găsit-o.

–  Voi coborî, a răspuns întorcându-se cu spatele  la el , fără să dea prea mare importanță cuvintelor lui, și continuă  să privească încăperea.

–  Claire?…bunicul tău…lada, a spus că o va aduce aici, a putut percepe din cele ce au urmat spuse de Austin.

–  Bine, a răspuns absentă.

Claire rămăsese fixată asupra schimbării suferite de încăpere. Își amintea locul obiectelor din exponat: lângă fereastra din partea ei dreaptă se afla o vitrină cu acte și însemnări personale; paralel cu ea era o carte în mărime uriașă, făcută din spumă pe care era scris cu majuscule și în nuanțe aurii „Istoria românilor din timpul lui Alexandru Ioan Cuza”, carte pe care erau așezate obiecte de vestimentație din aceea perioadă; lângă ea era un suport din lemn de stejar pe care era agățat, cu prudență, armament. Claire se  învârtea în cerc, încercând că reconstituie pazălul trecutului. Își amintea mirosul de praf și căldura acelei zile în care a fost pentru prima dată acolo cu Austen. Își amintea mijlocul încăperii în care zăcea, cu o figură încruntată, statuia în mărime naturală a lui Cuza și parcă auzea  din nou vocea de copil nevinovat și gingaș a lui Austen spunându-i „Grăbește-te până nu vine cineva!” în timp ce vedea cum, asemeni unei fantome, trecea acel băiețel prin fața ei trăgând de mână o fetiță cu păr negru și buclat.

Claire! Claire! Uite ce am găsit! se auzi vocea domnului Walsh întrerupându-i firul amintirii.

Claire privi cutia solidă pe care o  ținea bunicul ei  cu admirație  și zâmbi dându-și seama ce conținea. Privi apoi înspre scări unde îl văzuse pe  Austen stând  sprijinit de perete și cercetând  încăperea cu melancolism în ochi.

–  Știu camera aceasta! a afirmat Austen după o scurtă pauză. Aici era exponatul din care am luat săbiile, așa e? a urmat, afișând o notă de timiditate .

–  Așa e, Austen! a răspuns domnul Walsh cu mândrie, amintidu-și de conversația avută cu Claire și întorcându-se spre ea, a continuat: Uite ce a găsit unul dintre maistori în pod… Cred că te interesează.

Analiză lada cojită pe care o lăsase bunicul ei  pe podea. Avea nuanța maronie uscată și pe margini erau sculptate flori de trandafir. A deschis lada în timp ce simțea respirația caldă și  tremurândă a lui Austen în spatele ei. Erau albume vechi cu poze, jurnale, bilete de teatru de mult uitate, șervețele din diferite localuri cu însemnări pe ele și o cutie micuță din metal cu un soi de ceai aromat care aducea a vanilie. Claire a scos cutia cu ceai și a așezat-o lângă ladă. Mirosul acela îi amintea de o ceainărie de pe bulevard care se închise.

–  Miroase bine,a spus Austen.

–  Îmi amintește de o seară, a urmat Claire zâmbind palid…Îmi amintește de un cântec, îmi amintește de tine, a spus euforică, pe un ton scăzut.

Austen roși și Claire își putea da seama fără să se  întoarcă  spre el. Îi simțea privirea timidă și constată că și el își aducea aminte. Sufletul amândurora era precum un singur proiector care rula aceeași imagine, imaginea unei lumini slabe care pâlpâia lent la intrarea în ceainărie. Își aminteau niște canapele negre lipite de perete și măsuțe din lemn de stejar cu  picioare scurte, o melodie cântată la pian, o  ninsoare firavă care se așternea pe ei când au ieșit din ceainărie, cum a alunecat Claire și a răsturnat punga cu ceai în zăpadă. Își aminteau și cum au încercat să o adune dar datorită mâinilor lor calde zăpada se topise și la contactul cu plantele uscate se răspândi un miros dulce de vanilie. Dar cel mai bine își aminteau un sărut cald într-o decembrie rece.

–  A fost de mult, a rupt Claire tăcerea.

–  Asta ce e? a întrebat Austen luând în mână o cutie mică de metal în formă de carte.

–  Deschite-o, îl îndemnă Claire.

–  E penelul de la mine?! fu surprins să vadă.Cum de l-ai păstrat?

–  De ce nu l-aș păstra? a spus cu răceală.

–  Mă întrebam doa. Mă bucur că l-ai păstrat.

–  De fapt, a răspuns Claire uitându-se în jur, bunicul l-a  păstrat,  la propriu. Eu mai mult la figurat.

–  Mă bucur că putem fi prieteni din nou, a spus îmbrățișând-o.

–  Și eu, i-a răspuns îndreptându-se spre pervazul unui geam. Prieteni…

Se  sprijini, aproape insesizabil, de peretele care susținea rama geamului și  cu degetele de la mâna dreaptă schiță în praful adunat pe sticlă și de mult uitat a mai fi curățat o inimioară pe care o ștersese în grabă. Trase draperia și privi cerul în acel semiîntuneric funebru după care spuse:

–  E ciudat cum sunt zile în care te simți la apogeu precum ai sări pe o trambulină și te afli în plină ascensiune, plutind în aer ca și cum nimeni și nimic nu te-ar putea atinge, și strălucești în lumina soarelui precum reflexia lui în oglindă. Și sunt celelalte zile, zile în care stai zdrobit pe materialul zgromțuros al trambulinei simțind cum se mișcă ușor, cutremurându-ți întregul corp iar tu privești cerul și ești trist și obosit…

–   Mi-au lipsit frazele tale melancolice, a spus Austen apropiindu-se.

Claire zâmbi vag. Știa că Austen nu o  judecă atunci când spune lucrui la întâmplare. Niciodată nu o judecă. De cele mai multe ori o apreciază pentru lucruri care în viziunea ei  nu erau  atât de mărețe pe cât credea el și asta era ceea ce Claire admira  la Austen – o  făcea să se  simtă în largul ei, îi emana încredere și reușită. Și cu toate acestea, acum parcă privea  o figură palidă care încerca să zâmbească.

–  Aș vrea să fie decembrie, a spus Austen pe un ton glumeț. Decembrie…

–  Dar e decembrie! a afirmat Claire.

–  Aș vrea să fie un alt decembrie…un decembrie cu ceai de vanilie răsturnat pe zăpadă, a continuat cuprinzându-i mâinile,  acel decembrie de care știu că și tu ți-ai amintit în seara aceasta.

–  Acum e acest decembrie, a spus Clare trăgându-și mâinile. Acel decembrie e doar o amintire. A fost…Nu mai trăi în trecut!

–  Așa cum faci tu?

–  Eu nu trăiesc în trecut…

–  Știu că a însemnat ceva pentru tine sărutul nostru, a spus brusc.

–  Poate, i-a răspuns vag. Dar pentru tine? Pentru tine a fost ceva? Nu cred… pentru că dacă era ceva, nu ai mai fi așteptat un an…

–  Îmi cer scuze. Dar atunci era vorba de Ina. Nu puteam să o dezamăgesc chiar înainte de Crăciun.

–  Dar pe mine ai putut, nu?a întrebat ironc Claire. Pe mine ai putut…a urmat cu o voce scăzută. De ce nu? Oricum eram doar prieteni. Așa ne vedea toată lumea.

–  Îmi cer scuze. Nu am realizat  atunci și…

–  Nu ai realizat atunci? Ok, dar când ai ieșit cu Maia sau cum o mai chema, nici atunci nu ai realizat?

–  Înțeleg că ești supărată și îmi pare sincer rău dar ști cât sunt de aiurit și…

–  Ce a fost, a fost!

–  Bine, a spus făcând un pas în spate după care s-a apropiat și a continuat: Eu mă numesc Austen Green și mi-ar face plăcere dacă ai vrea să ieșim în oraș.

Claire îl privi amuzată. Oare îi era atât de ușor să deruleze timpul? Se gândi la felul în care Austen a rostit acele cuvinte – cu cel mai sincer glas dar ochii lui mari și căprui păreau  de sticlă. Aveau o expresie mută, fără vlagă care se zbătea să găsească o licărire în întuneric. Era o liniște de mormânt. Doar vântul mai respira în acea zi jalnică de decembrie.

Austen și Claire nu mai vorbiseră nimic. Ea  lăsă ca totul să se risipească, sau cel puțin asta spera că se va întâmpla. S-a întors cu spatele la geam și Austen  a venti lângă ea. Claire se sprijini de perete după care se așeză pe podea, parcă prăbușindu-se. Tremura. Inima îmi bătea cu putere. Simțea răceala zidului de care se lipi. Îi  era cald și simțea că tălpile îi luau foc. Mai avusese momente asemănătoare și știa că vor trece.„Sunt prea obosită. E vizibil.”,  s-a gândit. Era un gol în ea și o lacrimă aproape insesizabilă  alunecă de pe  obrazul ei.  Ridicându-se ,își simea mâinile și picioarele grele. Camera devenea din ce în ce mai răcoroasă. S-a apropiat de Austen și l-a cuprins într-o îmbrățișare.

-Tremuri! constată îngrijorat. Așteaptă aici, i-a spus Austen sprijinind-o de calorifer. Mă întorc imediat.

Coborî scările și se îndreptă spre cuierul unde își lăsară hainele. Luase paltonul lui Claire și un pulover care era atârnat printre alte haine pe care îl recunoscu ca fiind al ei. Urcase grăbit și îi înmânase puloverul pe  care Clare îl îmbrăcă instinctiv. Era moale și parcă se afunda în el, sperând ca toate să treacă. Austen o luase în brațe și acum își  simți doar respirația caldă. Corpul îi era  greu, înghețat, iar inima îi pulsa treptat cu putere. Căsca regulat lăsându-și greutatea pe Austen și parcă timpul încremeni. Nu înțelegea. Austen era acolo și ea nu simțea nimic. Poate doar compasiune. Își ridică privirea de câteva ori și de fiecare dată părea că Austen privește prin ea. I se părea că încearcă să găsească ceva sau pe cineva în ea. Claire se îndepărtă de el dar Austen continuă să o privească fix și impenetrabil. Nu îi mai spusese nimic. Claire se gândi că  era trist din cauza reproșurilor ei, și pentru un moment  crezu că a fost prea răutăcioasă, prea rigidă. Apoi își aminti ce făcuse în ultimul an. Câte realizase. Se gândise că era singură în tot acest timp și că a învățat să fie singură. Nu credea că poate să își mai deschidă sufletul cuiva. Era în armura ei de fier pe care o simțea acum cum se remodelează în bătaia focului din trecut. Se îndreptă din nou spre fereastră și privi în direcția malului. Era surprină că Austen nu o întrerupea. Se bucura că încă își aducea aminte de aceste mici detalii. Continua să privească malul gândindu-se cum era ea acum dacă, după decembrie trecut, mai  vorbea cu Austen. Îl plăcuse, asta nu putea nega, însă îi era dificil să sară peste atâta timp ca și cum nu s-ar fi întâmplat. Claire simți  distanța acelor luni în distanța dintre sufletele lor. Ceva monoton din glasul lui Austen îi dădea o stare de nepăsare. „E o persoană bună…și  am ținut la el. Încă țin. Mereu voi ține. E o parte din trecutul meu, o parte din mine.”.  Dar , se gândi că uneori omul trebuie să lase în urmă anumite întâmplări, anumiți oameni ca să se poată dezvolta. Și asta a făcut Claire – a lăsat în urmă, a învățat să își acepte defectele și calitățile.

– Ai terminat de analizat? a  întrebat-o râzând.

Claire i-a zâmbit larg, așa cum face când vede pe cineva drag, închizând ochii din reflex.

– Nu știu ce să îți spun, a continuat. De fapt, știu. Doar că sunt confuză și viața mea…viața mea… Cum să-ți spun? a întrebat ca pentru sine, căutând ajutor în a-și găsi  cuvintele. M-am obișnuit așa și nu cred că îmi doresc să schimb ceva, momentan.

– Doar o întâlnire. Te rog! a spus văzând un moment oportun dat de starea ei euforică. Sunt foarte serios, a continuat, întâlnește-te cu mine.

– Claire! Austen! se auzi ecoul domnului Walsh  care tocmai urca scările.

Claire aprobă din cap propunerea lui Austen  în timp  ce domnul Walsh intra în sală. Emana oboseală și respira greu iar fața îi era palidă.

– A sunat Irina, a spus bătrânelul și la expresia mirată a lui Claire continuă să-i explice: a spus că a sunat profesoara de română și te roagă să-i trimiți exemplarul pentru mâine pentru ceva festival, nu sunt sigur. Știti voi ce e, i-a zâmbit. Eu sunt doar mesagerul, nu e așa Austen?

Austen îi zâmbi.

– Am chemat un taxi, a completat Ștefan Walsh. A spus că va ajunge în 5 minute. Ar fi bine să te grăbești.

– Da, sigur, dar…a răspuns Claire uitându-se în jurul ei și constatând că a făcut dezordine  cu obiectele scoase din cufăr.

– Stai  liniștită. Le strâng eu, s-a oferit  Austen dându-și seama la ce se referă.

– Dar nu te pot lăsa să faci asta.

– O să îl ajut și eu, a intervenit bunicul lui Claire. Nu îți face griji, tot în podul muzeului le găsești.

– Mulțumesc mult, a afirmat Claire după ce i-a îmbrățișat pe cei doi. Voi pleca acum. Cu bine.

– Ceau, i-a spus Austen în timp ce domnul Walsh a salutat-o mimic.

– Păstrăm legătura, se auzi vocea lui Clarei mai mult risipită decât clară în timp ce își continuă coborârea.

Austen se văzu singur cu domnul Walsh și din cauza unui sentiment de timiditate începu să adune lucrurile fără a-i mai spune ceva.

– Poți păstra tu penelul acela, i s-a adresat Walsh lui Austen văzând că se uita de ceva timp la el.

– Nu, mulțumesc, a răspuns simplu și politicos. Am observat doar că e puțin fisurat și mă întrebam cum aș putea să îl repar.

– E din metal,nu?

– Da.

-Probabil dacă i-l duci lui Nancy, proprietara magazinului de unelte de pe strada 2, o să te ajute.

– Dacă nu e  problemă, îl duc cu mare plăcere.

– Sunt sigur că Clarie se va bucura. Poți să i-l dai la balul de Crăciun.

– Asta ar fi frumos, dar nu a menționat nimic și nu vreau să o deranjez.

– Prostii. Sigur se va bucura. Și în plus, este pentru toată comunitatea…dacă o să găsim o temă până atunci, a spus râzând după care a adăugat: termini tu aici că eu mai am puțin de lucru în birou?

– Sigur,a spus Austen uitându-se înspre cutia aproape plină. Mă descurc. Vă anunț când plec.

– Pe mai târziu, tinere.

Austen mai privi pentru câteva secunde penelul după care îl puse în cutia lui și își opri privirea asupra unui caiet pe care îl recunoscu ca fiind un dar de-al lui pentru Claire. „Pe vremea aceea spunea că o să înceapă să scrie…”, se gândi. Din curiozitate deschise caietul albăstrui și începu să-l răsfoiască.

 

Aici recitește Fum de Iarnă- capitolul I

Aici recitește Fum de Iarnă- capitolul II

Aici recitește Fum de iarnă – capitolul III

Categorie: Cultură
Etichete: foileton, lectura, literatură, roman, scriitor
Distribuie:
Articolul anterior
Trump și de la capăt
Articolul următor
Jandarmeria Arad face recrutări din sursă externă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Din aceeași categorie

balcea 1

Domnul Bovary

Motto: „…domnul Charles-Denis-Bartholomé Bovary, fost subchirurg militar, compromis, prin anul 1812, în nişte afaceri cu recrutarea şi silit în acea vreme să-şi dea demisia, profitase atunci de farmecele sale personale…