[ROMAN FOILETON] Metamorfoza (15)

roman
Distribuie:

 

15.

Să nu-mi spună cineva că în perioada începută în acea noapte de Revelion – un an aproape încheiat, mai precis, în primele trei luni, mai ales – întreg comportamentul Monikăi a fost doar un teatru. Poate că îmbrăţişarea ei de cleşte, începând cu noaptea Anului Nou, ar fi putut fi, cu destulă uşurinţă, mincinoasă. Dar fierbinţeala trupului, ce i se zvârcolea în spasme tot mai fluide, asta n-o mai putea nimeni simula. Şi nici egala. N-am închis un ochi, până spre seara celei dintâi zile a noului an. Degetele noastre nu erau suficent de multe, pentru a ne atinge. Cele patru mâini nu ne erau îndestulătoare, pentru a putea susţine concertul tumuultuos al trupurilor noastre. Trupul meu avea să se înfrupte, în sfârşit, din carnea dulce a trupului râvnit. Gata cu suspinul cărnii. Monika era a mea. Împlântasem steagul în inima ei. Degetele ei, cu unghii întreţinute, ţi se înfigeau în spate, trasând urmele liniilor peste care treceau trenurile unor pasiuni sălbatice. Urma să împărţim multă vreme patul. O pace tămăduitoare avea să se instaureze (vremelnic, adevărat), peste nesfârşitul meu război interior. Peste sufletul meu aproape zdrobit. Am făcut de toate. Am mâncat şi am, nu băut, ci sărbătorit. Am aprins beţişoare aromate. Am mâncat sâmburi prăjiţi de nucă, amestecaţi cu dulceaţă de pepene verde. Am ascultat, în surdină, muzică braziliană. Inegalabil! Am stat sub ploaia duşului. Am valsat Strauss, Trisch trasch polka, pe Concertul de An Nou al Filarmonicii din Viena. (Monika este o dansatoare minunată, în timp ce eu sunt un dansator nu prost, nu foarte prost, ci catastrofal. Bucuria anulase orice inhibiţie. Și, atunci, sigur că mi-am permis să mă chiar maimuţăresc, încurajat fiind de noua mea parteneră, care parcă plutea, prin aerul ei de femeie cu carnea-mblânzită.) M-am copilărit dirijând, imitându-l pe Celibidache. Monika râdea şi râdea, ţinându-se de burtă. Mai ales când m-am îmbrăcat în fusta ei roşie de stambă, gata pregătită să fie aruncată la tomberon. Mai ales când am făcut un solo de balet, mai abitir decât Maurice Bejart. Îmbrăcat doar în nişte indispensabili bine mulaţi (şi ce dacă purtam indispensabili?!), de culoarea unui albastru de Voroneţ, pe fondul unui concert de mine fluierat, compus ad-hoc, tot de mine. Fusta roșie, peste indispensabilii albaștrii era, desigur, cea mai teribilă combinație vestimentară posibilă. Am recitat „Glossa” şi, ei da, în acele clipe am avut un puseu de înaltă mândrie patriotică. Poezia lui Eminescu îmi putea alimenta, în mod justificat, acest sentiment. Și câte nu aveam să ne spunem! I-am povestit cum, copilaş fiind, mâncam tencuiala de pe casa bunicilor de la ţară. Am rezolvat o ţeavă din baie, ce tocmai se fisurase, asistat de Monika. Aventuri de instalator, ar fi spus Cioran, cu un simţ al umorului care nu-l ocolea aproape niciodată. Deşi sunt total neîndemnatic. Parcă aş avea două mâini stângi. Degetele mele sunt făcute pentru a prinde şi surprinde metafora, nu pentru a învârti şuruburi. Am privit pe fereastră spectacolul alb şi mut al iernii, pigmentat doar de prezenţa şi croncănitul ciorilor. Iarna deja împărăţea. Peste noapte. Peste ani. O zăpadă consistentă şi pufoasă, ca vata, cadou de An Nou, acoperise totul, în doar câteva ore. Ne-am tăvălit în ea şi am ridicat clasicul om de zăpadă, cu la fel de clasicul nas de morcov şi la fel de clasicii ochi negrii, din nasturi imenşi. Şi mult prea demodaţi. Înconjuraţi de copiii ce se adunaseră în jurul nostru. N-am să uit niciodată felul în care Monika îşi smulgea mănuşa, de pe fiecare deget. Chiar şi cu dinţii ei mari, albi şi perfecţi. Ca de reclamă la Colgate. Şi nici duşul comun, din finalul unei zile paradiziace.

Cu foarte mici excepţii, toată acea perioadă a fost un paradis, la care, în mod excepțional, am reuşit să mă adaptez de minune. (Atunci m-am simţit fericit. Acum, cred că nu era totuşi vorba despre mine. „Când respiri aproape zilnic aerul infernului, adaptarea la paradis este aproape imposibilă.” Era una dintre ideile mele de căpătâi, consemnată peste tot, de-a lungul anilor.  „Orice paradis este prea scurt”, am decretat eu atunci, totuși.)

Acele momente magice au fost parţial scurtcircuitate doar de retragerea mea, temporară, de la „Meridian TV”, pe la începutul lui februarie. Pentru că a fost însoțită de offside-ul financiar de rigoare. Dar şi de disputa, să-i spun  naţionalistă, pe care am avut-o cu Monika. (Se întâmplă ca viaţa să te surprindă, să te ducă în direcţia în care ea vrea, cum nici nu ţi-ai putea imagina. Nici nu mi-aş fi putut închipui că tot ceea ce eu construisem, zi de zi, cu destulă migală, adică viaţa mea, pe care aş fi putut-o numi previzibilă, liniară şi silenţioasă, va ajunge să fie, şi încă într-un timp foarte scurt, plină de zgomotoase sinuozităţi.)

În plus, eram încă un frivol, incapabil să sesizez soclul de seriozitate și încruntare pe care aveam să mă aşez, începând cu lunile ce aveau să urmeze. Cu anii ce aveau să urmeze. În ciuda bunei impresii pe care o aveam despre mine, încă eram un imatur și un frivol. Poate un homo ludens, ca să mă exprim mai savant. Credeam, într-un fel inconștient, că viața e un joc. Doar un joc. Mă jucam cu viața, mă jucam cu ideile. Nu trăiam, de fapt, într-un infern, cum îmi plăcea să cred și să spun. Scoteam în față ideea de infern personal, care, de fapt, nu avea acoperire, dar mi se părea mult superioară, intelectuală, culturală și academică. Jocul, ce-mi marcase din plin existența juvenilă și infantilă, toată copilăria și toată adolescența, se perpetuase mult până dincolo de vârstele maturității. Schimbasem doar jucăriile, le adaptasem, de la an la an. În ciuda firelor de păr alb, ce-mi tot apăreau, eram copilul care încă se juca. Doar așa voiam eu să-mi înțeleg viața, pe a mea, cel puțin. Izolată de orice seriozitate și de orice tragedie. „Vezi, Adam, viața este, în fond, extrem, extrem de serioasă!” Fuseseră printre ultimele cuvine ale Monikăi. „Gândul morții noastre inevitabile, spunea Monika, în ultimele clipe ale vieții, ar fi suficient, pentru a ne face să înțelegem că viața trebuie să fie de o seriozitate maximă.” Până și Vlad Ghergar, cred, reușise să mă psihanalizeze. Într-un fel inconștient, cel mai probabil.

Vlad Ghergar se reactivase, pe nepusă masă, şi-mi propusese, mie mi s-a părut că pe un ton de ultimatum, să preiau departamentul social. Să fiu chiar şi, sau în special, moderator. Sigur că nu am acceptat. Mi-am şi dat demisia, de fapt, încă de a doua zi, şi din postul pe care-l ocupam. Gata cu literatura vizuală!

-Te reprimesc oricând, în cazul în care te răzgândeşti. Deşi, îţi repet, te pripeşti. Dar nu la cultură! În nici un caz, la literatură. N-am ce face, cu literatura. (Aproape nimeni nu mai are ce face cu literatura!) Literatura este un moft, o chestie copilărească, o jucărie pentru oameni mari. Dar nu mai mult decât o jucărie. Să ne înţelegem. Implică-te, şi tu. Nu te-ai săturat să fii copil de mingi, la meciul celor mari? Nu te-ai săturat să întorci partiturile dirijorilor? Joacă, dă din aripi, taie, spânzură, dirijează!…Construieşte, dărâmă, enervează-te, urlă, amenință, fă tensiune pe bază nervoasă, fă ulcer. Fă totul. Caută-ţi limitele, ce naiba! Chiar ai de gând să-ţi vinzi atât de ieftin pielea, în viaţa asta? Ai să te răzgândeşti.

-Etapa, de care tu-mi povestești, am depășit-o de mult timp. (Așa și era, mă autopropusesem și eu lumii, o vreme, prin largi și sonore gesturi exterioare. Dar mă plictisisem, suficient de repede.)

O viaţă poate fi trăită şi la modul elegant şi silenţios. Cu discreție și graţie. Ce nu înţelegi?!

-Ai să te răzgândeşti. Pentru că fiecare om, inclusiv şi mai ales tu, vrea să detoneze în viaţa asta o bombă. O mare bombă. Cel puţin o bombă. E în natura omului…Eu mi-aș vinde mult mai scump pielea. Eu zic că ai o piele mai scumpă decât o crezi chiar tu.

-N-am să mă răzgândesc, Vlad, n-am să mă răzgândesc. (Ba da, aveam să o fac.) Mai bine mă fac Moş Crăciun pe tramvai, mai bine mă specializez ca boitar, mai bine ling timbre, la un oficiu poştal, decât să accept postul ăsta.

Ceea ce mi se întâmpla anticipasem, oarecum, în „Revelionul fără tine.” Eroul meu (care, în cea mai mare parte, desigur, eram eu) lasă impresia, în final, că se va sinucide. Dar nu doar din motive sentimentale. Era un inadaptat care, nici din punct de vedere profesional, nu-şi găsea locul. (Să fie oare gândurile noastre sămânţa viitoarelor noastre fapte? Să fim mereu foarte atenţi la tot ceea ce gândim, la cât de intens gândim, atunci?) Cartea nu mai era doar „de dragoste”, cum s-ar fi vrut, ci şi o analiză dură a unei societăţi guvernate de instincte, plăceri şi valori morale compromise. De concurenţă sălbatică. De junglă. „Voluptate, agresivitate şi bani”, spusesem acolo. La asta pare că se rezumă totul. Plăcere de doi bani, rupt cu dinții şi bani. „Dacă progresul omului înseamnă perversiunea morală la care s-a ajuns, ei bine, atunci, omul n-a progresat deloc!”, scrisesem acolo. Renunţasem la proiectul ambiţioasei mele carţi de eseistică („Cartea capitală”), transferând, cu destulă stângăcie (evident, nu era domeniul meu), întreaga tematică eseistică propusă, între copertele romanului. Dar vai, din cauza grabei, nici măcar nu reuşisem să îmbrac mesajul într-o formă aceptabilă, cât de cât. Nu pusesem toată carnea adecvată, pe un schelet epic abia creionat. Trebuia să termin neapărat un roman, care nu era suficient să fie doar de o înaltă ţinută literară –cum nu a fost-, ci şi să înceapă -cum a şi început-, cu o dedicaţie, ce se vroia a fi „capitală”: „pentru Monika.” Abia după ce romanul ieşise din tipografie, în timp ce-i miroseam cotorul, mi-am dat seama cu adevărat ce se voia de fapt a fi el: un mare cadou, încropit cu toată viteza, ambalat cu toată graba, un cadou pentru Monika. Nimic de zis, „Revelionul” era o carte născută din preaplinul vieţii mele, numai că nu fusese, în mod categoric, suficient distilată. Şi nici îndeajuns de lucrată. Nu zăbovisem destul asupra părţilor, nu prinsesem sensul întregului. Într-un roman de excepţie, cum îmi propusesem, cum mi-ar fi plăcut să scriu, fiecare propoziţie, dar absolut fiecare propoziţie!, fiecare frază, dar absolut fiecare frază!, trebuia, trebuie să fie o capodoperă. Iar întregul, puzzle-ul, și el, trebuie să fie o capodoperă. Cu toate acestea, cărţulia avusese succes la public, din câte-mi dădusem seama. Dar asta nu însemna mai nimic, pentru mine, desigur. Priza la marele public nu este neapărat o garanţie a valorii. Dimpotrivă, aş crede.) Trebuie să spun, Monika nu a părut să fie prea impresionată de gestul meu livresc. Pentru ea, de regulă, o carte însemna mai nimic. Să fi disimulat? Nu neapărat. Ştiam că pentru ea viaţa trăită bate, de departe, viaţa scrisă, ca să spun aşa. Pe când, pentru mine, cele două vieţi sunt, pot să spun, pe picior de egalitate. Dacă nu cumva…Şi, pe deasupra, mi-ar fi plăcut să alunec mai serios acolo, între copertele cărţii, în metafizică. În teologie. În tot. Mi-aş fi dorit ca romanul să nu fie doar unul de dragoste, nu doar o inspirată și cursivă scriitură, ci să propună o nemaiîntâlnită și definitivă soluţie de viaţă. De viaţă şi de moarte. (Îmi rezerv dreptul să cred că Monika, finalmente, găsise Soluţia. Dar asta este o altă poveste.) Plăcere a lecturii și Adevăr. Artă și Adevăr. Asta e ideea mea de roman. Un roman total, în fond. Un roman pe care să-l citești cu sufletul la gură, dar care, în același timp, să dea o rezolvare vieții tale. Să traseze o mare direcție.

În orice caz, dincolo de toate speculațiile mele, pot spune că primele trei luni au fost, cu certitudine, trei luni de miere. Făceam totul împreună, ceea ce, pentru mine, individualistul și neadaptatul, cel puțin, era o premieră. O ajutam la bucătărie, curățam, în lacrimi, ceapa, făceam maioneză, băteam blaturi. Săltam prin aer, în hohote de râs, clătite late. Pe care le umpleam cu banane și dulceață de cireșe-amare. Pe fond de Pink Floyd, ascultat cu mult fond sonor. Construiam salata de vinete sau salata de boeuf („de biof”, ziceam). Și creme de zahăr ars. Mâncate până la refuz. Îi citeam poezii din Rilke și Cărtărescu, în timp ce ridicam și puneam capace pe supe fierbinți. Și, tot la bucătărie, după cine copioase, aveau loc mari discuții meta-psiho-filozofice, duse până târziu, în noapte. Monika își etala, dintr-o dată, calități și profunzimi nebănuite. O credeam mult mai banală.

-Tu vezi, Adam, că nimic nu durează?!

-Păi, ăsta e teritoriul meu. Specialitatea casei. Dar, sincer, acum chiar nu realizez asta. Nu știu de ce. Nu acum, nu cu tine.

-Prezentul nu poate fi fixat. O succesiune de clipe, care nu ne aparțin niciodată. E de-a dreptul dramatic, nu crezi?

-Nu, acum nu. Nu și de data asta. Nu când sunt cu tine, îți spun.

-Nu știu ce m-a apucat, zău, nu știu ce m-a apucat. (Chiar, nu știam ce o apucase. Era, cumva, ca în transă. Paralizată de o inexplicabilă nostalgie. Postura ei nu-mi era deloc familiară. Și nici noua mea postură nu-mi era familiară, repet.)

Ști, Adam, îmi amintesc, periodic, am avut un vis, în copilărie. O ciudățenie, o prostie, ca mai toate visele, poate. Se făcea că o bătrână, de o imensă seninătate și bunătate, îmbrăcată în alb, m-a luat de mână și m-a dus pe o pajiște nesfârșită. După câțiva pași, arătând spe linia îndepărtată a orizontului, mi-a spus: „Acolo este viitorul, tot viitorul. Va fi al tău, să nu uiți asta!”

O prostie, nu, Adam, o prostie, nu?

(Am știut să-i răspund doar la sfârșit, reamintindu-ne visul acela, când stătea întinsă pe patul din spital din Viena: -Nu, Monika, după tot ce ți s-a întâmplat, în ultima vreme, cred că a fost ceva premonitoriu. Tot atunci, ea deja se pricepea extrem de bine să ia peste picior prezentul, cu toate tentațiile lui, definindu-l ca fiind „marea amăgire a Diavolului”. Încât ne-a pufnit râsul, chiar și pe mine, care eram mult mai înapoiat spiritual, recunosc, când, pe culoarul etajului de spital, cineva a pronunțat, în engleză, titlul unei cărți care tocmai făcea gaură-n cer: ”Marea forță a prezentului.”!)

 

 

AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL  1. 
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL  2.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 3.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 4.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 5.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 6.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 7.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 8.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 9.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 10.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 11.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 12.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 13. 

AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 14. 

                  

                  

                  

Categorie: Cultură
Etichete: Dan Popa, foileton, roman, scriitor
Distribuie:
Articolul anterior
Fermierii sunt încurajați să lucreze împreună – astfel vor plăti taxe mai mici
Articolul următor
Giugiulitul în sălile de teatru

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Din aceeași categorie