[ROMAN FOILETON] Metamorfoza (19)

roman
Distribuie:

19.

Cu cazul Aglaia (nenorocita aceea de boschetară, pentru că asta era, de fapt, nici nu putea să aibă un alt nume), reuşisem să-mi fac încălzirea pentru coborarea în iad. Cazul Aglaia îmi trezise şi stârnise interesul pentru implicarea socială. Mă anunţasem deja la Vlad, care-şi frânsese palmele, de bucurie. Nu înainte ca Monika să încerce să desfiinţeze, punct cu punct, ceea ce consideram a fi victoria mea, obţinută pe primul meu caz social. Şi nu dintr-o pornire invidioasă sau răutăcioasă se străduia iubita mea să-mi anuleze meritele, ci dintr-un punct de vedere care putea fi luat drept cât se poate de realist, de obiectiv.

-Este foarte posibil ca, în timp ce personal medical se ocupa de preţioasa ta doamnă Aglaia, care a găsit de cuviinţă să-i ceară doctorului venit la faţa locului, din primul moment, nici mai mult nici mai puţin decât…o ţigară! (asta se întâmplase), este foarte posibil, zic, ca bolnavi aflaţi în pericol, poate în pragul morţii, să aibă nevoie de ajutor….Nu mai vorbesc de indisponibilizarea ambulanţei, când se ştie că parcul de maşini este insuficient…

-Nu contest, am spus. Dar poate că lucrurile n-au stat chiar aşa. Şi cum, adică, vrei să spui că Aglaia nu era „în pragul morţii”, cum zici?!…

-Sunt sigură că, imediat ce va fi externată, îşi va relua locul iubit, sub umbrela dudului, cum te-ai exprimat chiar tu, atât de plastic.

-Nu e cazul, să fii ironică!

-Nu sunt, Adam, dar trebuie să-mi dai dreptate, mizeria şi aerul liber este mediul curent în care, sunt sigură, îi place, în care se complace tanti asta să trăiască. Să se bălăcească, aş spune. Ea, şi toţi cei de teapa ei. Orice ai face, tanti Aglaia se va întoarce, mai curând sau mai târziu, în vila ei din folie de polietilenă. Sunt oameni care nu pot, care nu vor să fie salvaţi! (Asta era o temă de meditaţie, adevărat, în special pentru planul spiritual. Cât de mult avea Monika să-şi regrete atitudinea şi aceste cuvinte, imediat după transformarea sa spirituală. Dar, în parte, avea dreptate.)

-Am vorbit cu medicul, Monika, după ce rotula ei va fi vindecată, precum şi alte afecţiuni ce-i vor fi depistate, un început de pneumonie, cel puţin, mai mult ca sigur, va fi trimisă la azilul de noapte. Un loc care, sincer să fiu, nu-mi prea inspiră încredere. Din care poţi să pleci, oricând te taie capul. În care nu eşti obligat să revii. Instituţia nu-şi propune şi impune nici o măsură de depistare şi control, am impresia. De urmărire. Nici o grijă. Îşi declină orice grijă. Şi nu pot să înţeleg de ce nu au la dispoziţie personal, şi nici mijloc de transport, pentru identificarea persoanelor aflate în acest fel de dificultate. Pentru că, ştiu, am văzut, în locuri dosite ale oraşului, în spatele garajelor, la periferie, în jurul ţevilor şi conductelor calde se află zeci de amărâţi, poate sute, de care nimeni habar nu are. De care nimeni nu vrea să aibă habar. (Greşeam. Pentru că nu eram preocupat, pentru că nu eram informat. Erau în vederile unor oameni cu inimă simţitoare. Religioşi sau nu. Iar oameni ai lui Dumnezeu, din care urma sa facă parte Monika, le găteau şi duceau mâncare, în mod constant. Ba, mai mult, unii le dădeau chiar învaţătură spirituală.) Aceste ruine umane stau la adăpostul indiferenţei noastre! Mă gândesc, la modul foarte serios, să iniţiez şi să mă implic într-o acţiune de proporţii. (Am abandonat, între timp, spre marea mea ruşine, acest proiect. Este desigur insuficient şi gestul meu prin care, periodic, milenar, mă cuprinde un soi de milă generală, mă aşez pe genunchi şi cer Cerului, oricare şi oricum ar fi el, îndurare, pentru fiecare nenorocit al acestei lumi. Un om spiritual, îmi spunea Monika, după transformarea ei spirituală, are o preocupare aproape zilnică, faţă de dezmoşteniţii soartei. De orice natură. Îi are zilnic în gând, în orice caz. Este ceva imperativ.)

-Sunt cauze pierdute, Adam! Definitiv pierdute. Ar trebui să te împaci cu gândul.

-Da, bine, poţi să-mi spui orice. Dar sunt nişte vieţi, totuşi, Monika! Rămân la părerea că nu-i poţi lăsa să moară. Tu probabil gândeşti cam în felul acesta: „Ia, nu mai fă paradă de atâta suflet, pentru că nu-l ai; chiar dacă l-ai avea, ar fi cazul să fii mai discret, mai silenţios. Mai modest.” Aproape că n-aş fi în stare, să te contrazic.

-Să ne înţelegem…N-aş spune că trebuie abandonaţi…

-Şi-atunci?! Uită-te la occidentalii ăştia, uită-te pe Animal Planet, trei poliţişti se dau de ceasul morţii, dacă o pisică nu coboară de pe un acoperiş! O pisică, nu un om! I-auzi, o amărâtă de mâţă mobilizează forţe poliţieneşti! Iar noi…

-Nu e cazul să pui la suflet, Adam, în felul în care tu o faci. Și asta vreau să spun. Ai fost palid ca moartea, pentru că tu nu şti să te implici cu măsură, am impresia. (Mă implicasem într-o acţiune nespecifică structurii mele? Artiştii –dacă artist eram-, sunt făcuţi să primească. Afecţiune, aplauze. Să primească. Să primească mult şi mereu. Asta le alimentează combustia interioară. Prin opera lor, ei se revanşează, răsplătesc afecţiunea cu care au fost investiţi. Oare să-mi fi depăşit competenţele? Bunele intenţii aveau nevoie, în acest caz, şi de armele necesare?)

-Ştiu, pot să recunosc, m-a durut sufletul…(Cristina spunea că am un „suflet dantelat”. Adevărat, înainte de a afla că vrusesem să mă folosesc de ea. Acum, probabil, ar vorbi despre sufletul meu şifonat. Diminuat, uzat, poate inexistent, din capul locului. Dar, eu unul ştiu bine că sufletul meu nu este unul „dantelat” ci este, ca să fac şi o rimă, unul complicat. Și în curs de răcire, mă tem. Nici eu nu fac abatere de la mersul lumii. Suntem mai inteligenţi, mai informaţi, mai culţi, mai precoci, mai, mai, mai, dar cred ca sufletul nostru se diminuează. Creierul circulă deja cu avionul, dar inima merge în continuare pe jos. În fine…)

S-ar putea să ai dreptate, probabil că sunt un naiv.

Sigur că eram un naiv. Nu, eram mai mult decât un naiv, eram direct un fraier. Cum altfel m-aş fi putut numi, din moment ce fusesem manevrat cu abilitate, fără ca, o vreme, să n-am nici cea mai mică bănuială, de către cei trei mari manipulatori. – La ce-mi folosea cultura, atâta câtă o aveam (oricum, mai mare decât a manipulatorilor mei), inteligenţa mea, de câtă dispuneam, bazată în primul rând pe sensibilitate, fineţurile sufletului meu „dantelat”, dacă fusesem dus de nas, într-un asemenea hal?! De nişte semidocţi, de nişte semianalfabeţi. Toată lumea câştigă, în viaţa asta, în toate felurile, doar eu mă pricep de minune să pierd.- Vlad avea să se îmbogăţească, de pe urma cazului adus „de mine” pe sticlă şi derulat, în mod artificial, pe parcursul a mai bine de două sute de episoade. Monika şi Titus aveau să-şi facă o teribilă imagine, de pe urma cazului adus pe sticlă „de mine” şi derulat, în mod artificial, pe parcursul a mai bine de două sute de episoade. Iată marele plan! Marele plan! Monika avea să nu mai poată face faţă ofertelor caselor de discuri, studiourilor de film, caselor de modă, etc. Îşi părăsise demult postul acela, extrem de modest, de secretară măruntă. Titus reuşise să obţină sponsorizări, chiar mai multe decât ar fi avut nevoie, şi se pregătea să facă saltul din stratosferă. Genul emisiunii, pe care o credeam a fi a mea, aiurea, nu era a mea, era rodul ideii de televiziune, ei, nu ideii de televiziune, ci ideii de a face bani, pe care şi-o imaginase Vlad, de la bun început. Sau pe parcurs, habar nu am, nu mă mai interesează, idee în care era antrenat, mai mult sau mai puţin, în diverse forme, şi măria sa, telespectatorul. Participam şi fusesem lăsat să cred că iniţiasem, întâmplător şi inspirat, un act justiţiar şi democratic, cu ajutorul televiziunii, în care omul de rând, care nu avea altceva de făcut decât să se holbeze la micul ecran, putea interveni, cu sau fără argumente, pe drept sau pe nedrept, în chip adevărat sau mincinos, în fine. În care omul simplu, anonimul, avea ocazia să fie nemuritor, pentru una, două sau mai multe minute. Noul concept de televiziune, găsit de Vlad, era locul în care simplul cetăţean putea să-şi facă o carte de vizită. Chiar şi un şofer-vidanjor putea ţine prim-planul, pentru o vreme.

-Eu ţi-aş propune să rămâi în banca ta. Adevărat, gândul e măreţ, dar ce înseamnă, de fapt, semenul meu? Nimănui nu-i pasă de nimeni, tu nu vezi asta, Adam? Dacă tu ai fi fost găsit abandonat sub un copac, s-ar fi sinchisit cineva de tine?…(Foarte scurt avea să mai fie timpul în care Monika urma să vorbească altfel, să facă altfel. Cu totul şi cu totul altfel, la 180 de grade.)

-N-are importanţă, nu despre asta e vorba…

-Ar fi trecut mai departe, ba altul ţi-ar fi şi aplicat o lovitură decisivă. Ar fi apăsat scurt pe o tastă, pe care scria, simplu: delete. Pentru că indiferenţa şi forţa brută sunt regulile, fac regulile acestei lumi. Această lume este formată, într-o bună parte a ei, condusă şi gestionată de oameni fără inimă. (Lumea este stricată şi ticaloasă, spuneau apostolii, aceasta fusese constatarea lor, după ce fuseseră luminaţi, împuterniciţi prin Duhul Sfant, investiţi cu putere de Sus.)

-Într-o anumită măsură, ai dreptate. Chiar aşa, semenul meu este, de multe ori, călăul meu. Începând cu lucrurile cele mai mărunte. Nu mai departe, nu este punctual la o întâlnire, bunăoară, şi-atunci mie, Adam Popa, mi se fixează în gât, ca un papion,  un cotor de indignare, chiar sub mărul lui Adam. Semenul meu mă minte şi mă vinde, mă execută, dacă este nevoie, fără să aibă cea mai mică ezitare, fără să-i tremure degetul pe trăgaci. Semenul meu mă ignoră, mă minimalizează, îmi anulează meritele, îmi neagă valoarea. Nu vrea şi nu poate să mă perceapă. Armele rautaţii, invidiei şi indiferenţei sunt îndreptate zilnic spre tine şi te pot ucide, în fiecare zi, cu alice mici, de cele mai multe ori, adevărat, dar tot te pot răpune, în cele din urmă. (Mă indignează evidenţa că sunt construit dintr-un aluat care cere celuilalt să-mi acorde o însemnată măsură de atenţie, de iubire, chiar. Păcătoasa natură de artist, cum spuneam. Atenţie pe care s-ar putea să nici nu o merit, la urma urmei. Mai mult ca sigur. Cu atât mai mult cu cât, astăzi, chiar omul considerat bun şi care este bun, de la care ai pretenţii, are o problemă de disponibilitate. Omul nu mai este egal cu el însuşi. Se schimbă, de la o zi la alta, poate de la un ceas la altul. Acum te ia în braţe, acum îi tună şi îi fulgeră, acum te basculează.) Nu ştiu cum sunt alţii, pentru că nu sunt un tip umblat, probabil că lumea este peste tot aceeaşi, nu cred să fie altfel, dar cam ăsta este, zic eu, semenul meu român. Dacă îmi permiţi să lărgesc puţin cadrul. Nici nu este de mirare că patria noastră dragă merge aşa cum merge, ca o ţară în război, vreau să spun, adică în inerţia ei. Pentru că, nu ştiu, sper foarte tare să mă înşel, îi lipsesc oamenii de calitate. De suflet. De caracter. Mă tem că e o problemă de genă. De aluat. Da, în principiu tu ai dreptate…

Şi totuşi, Monika, eu, finalmente, încă mai cred că mila, compasiunea este, şi aşa şi trebuie să fie, mai puternică decât indiferenţa şi dispreţul. Tu nu simţi? Nu găseşti?…

-Nu, Adam, sufletul tău nu este unul de chirurg, de general de armată. (Sigur, Monika ştia deja ce sunt, dar asta n-o oprise ca, la început, într-un triumvirat de trei perechi de cizme, să calce în picioare sufletul meu. Cum puteam iubi o asemenea femeie?! Explicaţia s-ar putea să fie, totuşi, simplă: exceptând argumentul că iubirea este oarbă, cum şi este, probabil intuisem în Monika, de la bun început, ceva mai profund decât ea însăşi, o comoară de care nici măcar ea nu era conştientă că o ascunde, pierdută cum este, ca majoritatea oamenilor, prin labirintul vieţii. Nu ştiu cum, am crezut tot timpul că Monika este o femeie cu potenţial. În toate privinţele. Ceva, cineva îmi spunea că Monika nu este doar o banală obsesie, o simplă orbire de îndrăgostit. Sigur, ştiam, chiar dacă eram cel mai lucid dintre oameni, cum şi eram, aş fi putut să iubesc pe cineva, cum tocmai mi se întâmpla cu Monika, care să nu fie saturat de virtuţi morale. Sau intelectuale. Intuiţile mele mă lăsau să cred, însă, că Monika merita din plin să fie iubită. Chiar merita. Dincolo de micile sau marile sale perversiuni morale. Femeia asta, în adâncul ei, îmi lăsa impresia că era altceva, mult mai mult decât lăsa de înţeles că este. În puţinele ei ceasuri confesive, îmi povestea cum rămăsese orfană, de la nici doi anişori, iar mama ei vitregă îi falsificase viaţa, educând-o criminal, în spiritul biciului. Dacă Raiul există -şi nu are cum să nu existe, pentru că, postulez, Dumnezeu nu este doar Creatorul, El este şi Justiţiarul, nu se poate să fie altfel, ar fi cumplit să fie altfel, şi cum ar putea să arate acest Rai ignor-, dar dacă eu voi avea privilegiul nemeritat să fac parte din acel spaţiu şi timp privilegiat, dacă el este populat, social şi sociabil, dacă suntem unii cu alţii, vreau să spun, atunci, încă de pe atunci, înclinam să cred că Monika, Monika şi doar Monika, cu toate șicanele în care o aruncase viaţa, va fi unicul meu partener, într-o altă viaţă. Nu Andrada, nu Marcela, nu Mihaela, nu Adela, nu X-uela, nu femeile ce fuseseră în viaţa mea, nu eventualele femei ce poate vor veni, luate individual sau toate împreună, vor fi partenerul meu, partenerele mele, într-o existenţă viitoare.)

-Bine, femeie, să înţeleg că ai nevoie de multă forţă, pentru a face binele. Nu doar pentru a face rău, ai nevoie de forţă.

-Ba, aş spune că răul se poate face cu multă uşurinţă.

-OK, dacă tu crezi că nu sunt potrivit, pentru astfel de demersuri, de inimă largă, de ce nu te implici tu? Te găsesc suficient de puternică. Vorbesc la modul foarte serios, fără urmă de reproş, fără ironie. Ce-ar fi să faci bine şi să te gândeşti, la modul foarte serios, la treaba asta?… (Teribil ce mi-ar fi plăcut ca iubita mea să fie implicată în acţiuni constante de facere a binelui. Asta ar fi fi schimbat-o, ar fi desăvârşit-o, cu siguranţă. Şi pe mine, dealtfel. Să facă un bine imens, palpabil, cu rezultate vizibile. Un bine practic, la vedere, şi nu doar unul teoretic. Să facă binele. Doar binele. Tot binele. –Tocmai asta şi sfârşise prin a face, cu toată inima, cu toate energiile ei, dar timpul ce-i mai rămăsese la dispoziţie se dovedise a fi prea scurt. Se comprimase, dintr-o dată. Timpul nu mai avusese răbdare, cu Monika.- Binele pe care eu îl fac, sau pe care am impresia că-l fac, scriind cărţi –dacă bine se poate numi, cu adevărat, şi cât se poate numi-, este unul discret, voalat. Sugerat. Un bine indirect. Bine ascuns, între copertele cărţilor, făcut unui număr mult prea limitat de oameni. Un bine micuţ, un bine estetic, dacă se poate spune astfel, de întreţinere culturală şi spirituală; pus, eventual, în serviciul unui bine mai mare, binele spiritual, poate, dacă se poate spune astfel. Binele pe care eu, să presupunem că-l fac, prin scris, nu-mi pare unul vital, de viaţă şi de moarte. Sigur, dacă romanele mele ar avea un formidabil şi pozitiv impact de masă, valoric şi cantitativ, conştiinţa mea civică, sarcina mea divină şi  orgoliul meu de făcător de bine ar fi pe deplin satisfăcute.)

-Nu m-am gândit niciodată la asta dar, din câte mă cunosc, nu cred să fiu în stare să port uriaşele şi grelele cruci ale altora. Nu dau lecţii, nu sunt în măsură să dau sfaturi, dar cred, dacă tot vrei să te implici, că ar trebui să fii altfel. Nu mai dur, nu ştiu cum să zic, ci mai tare. Mai puternic. Repet, mai puţin implicat interior, adică. Cred că ai avea nevoie de un exerciţiu de detaşare. Să te implici fără să te implici, vreau să spun. (Era clar, încă mă conducea, mă manipula încă, deşi împărţeam deja acelaşi pat, în direcţia în care vroia. Voia să mă orienteze, dreseze şi întărească, în vederea scandalului mediatic.)

-Tocmai asta şi fac. Bine, atunci n-o să salvez, n-o să salvăm morţi în viaţă, rebuturi umane din ghearele gerului, n-o să colectăm fonduri, pentru a-i ajuta pe năpăstuiţi, dacă tot nu suntem făcuţi pentru asta, dar putem, trebuie să îndreptăm o injustiţie care, într-un fel, ne priveşte în mod direct. Dacă tu rămâi fermă pe poziţie, dacă eşti dispusă să acuzi, să depui mărturie publică împotriva lui Titus, eu n-am de făcut decât un simplu gest. Vlad mă aşteaptă, cu braţele deschise. Eşti hotărâtă, Monika? (Sigur, aici trebuia să se ajungă!)

-Da, ţi-am spus că da.

-Eşti conştientă de toate riscurile care?…

-Da, sunt conştientă.

-Care ar putea să te coste chiar viaţa?!

-N-ai spus chiar tu că o apariţie publică, o acuzaţie făcută la televizor ar putea să mă apere, şi încă în cel mai sigur mod cu putinţă?…

-Da, dar n-am luat în considerare toate aspectele, la acel moment. Pe care aş vrea să ţi le pun în faţă, acum. Încă nu ştiu cât de inteligent, cât de diabolic poate să fie Titus. Ideea este că trebuie să pun înainte cel mai mare rău posibil. S-ar putea ca, şi după o apariţie televizată, chiar, să vrea să-ţi ia viaţa, să te ucidă, totuşi.

-Cum, când toată lumea ar şti că eu sunt inamicul lui public numărul 1?!…

-Păi, tocmai de aceea. În asta ar consta şi apărarea lui. Alibi-ul lui, fără de alibi: „Adică toată ţara ştie că Monika este persoana care m-a dat în gât, deci aş fi primul şi probabil singurul suspect, şi eu fac marea tâmpenie să o ucid!? Să iau viaţa unei fiinţe nepotrivite? În cel mai nepotrivit moment, vreau să spun? Pe deasupra, nu am nici un alibi (pentru că, în mod intenţionat, nu şi-ar fi creat nici un alibi; alibiul lui era dibăcia de a nu-şi fi creat vreun alibi)! Vă daţi seama, dacă aş fi fost eu criminalul, eram suficient de precaut, de inteligent, pentru a-mi fabrica o scăpare. Am fost cu X, care era în stare de ebrietate, adevărat, dar care ar fi confirmat că am fost în cutare loc, între orele cutare şi cutare. Nici nu ţi-ar trebui multă minte, ca să faci aşa ceva. E la mintea cocoşului. Treaba asta ar avea-o în vedere şi un copil de grădiniţă. Ori, eu am dormit toată după-masa, când spuneţi că a fost comisă crima. Pe la ora patru, ziceaţi, parcă, după datele medico-legale. Am dormit vreo patru-cinci ore. Cam de pe la două. Mi-am închis şi telefonul. Eram într-o stare extremă de oboseală. Da, telefonul se poate verifica. N-am sunat pe nimeni, n-am vorbit cu nimeni. Ba, mint, adică nu mint, mesageria a înregistrat două apeluri nepreluate. Se pot verifica numerele. Şi persoanele, sigur. M-am trezit foarte proaspăt, cu chef de viaţă. Am colindat toată seara barurile din cartierul Y, ba, mai mult, pe la mijlocul nopţii am avut o altercaţie cu un grup de tineri, în barul Z. I-auzi, să mai am şi un alt eveniment spectaculos, reprobabil, care ar fi atras atenţia asupra mea! A, nu, asta le întrece pe toate: chiar mă credeţi tâmpit?! Aş fi un criminal chiar atât de neglijent?! De necalculat? A, nu, asta e deja o ofensă adusă inteligenţei mele, vorba lui Michael Corleone!” Aşadar, Monika, Titus ar putea să facă o chestie din asta. Să urmeze un asemenea diabolic demers logic. Că va fi prins, că nu va fi prins, că va fi dovedit, mai curînd sau mai târziu, asta nu mai are nici o importanţă, pentru că tu vei fi, bine-mersi (i-auzi, „bine-mersi”!), moartă.

-Bine, dar există detectorul de minciuni!

-Detectorul de minciuni…detectorul de minciuni! La răceala inimii lui, la nervii lui tari, Titus ar face praf orice detector de minciuni. Criminalilor în serie nu le tremură mâna, nu le vibrează inima. Sunt făcuţi dintr-un alt aluat.

-Cred că exagerezi. Ar exista o rezolvare, la temerile tale, ceva care mi se pare a fi extrem de simplu.

-Adică?

-Intru sub protecţia ta permanentă. Mă ai tot timpul sub lupă. Chiar şi atunci când nu suntem împreună. Există telefoane…

-Chiar şi atunci când eşti la Szeged, singură cu Titus?!

(Deşi, sincer să fiu, îmi convenea de minune să ştiu ce face Monika, în absolut fiecare clipă. Ce mi-aş mai fi putut dori?)

-Ei, e vorba de doar câteva ore. Şi, nu suntem singuri pe lume, nu suntem chiar în jungla Amazonului. În ţinuturile arctice.

Urma să mă pregătesc mental, pentru a mă expune marelui ochi al mulţimii. Eu, care mă simţeam suficient de confortabil în pielea mea de anonim, bine înfipt la periferia atenţiei generale. Îmi suflecam mânecile, pentru a susţine un scandal cu acoperire naţională. Trebuia să arăt, mie şi lumii, că pot duce în spate un imens scandal. Şi repurta o mare victorie. (Şi, astfel, fusese lipită ultima piesă, cel mai probabil, a puzzle-ului unei regizate telenovele naţionale.)

 

AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL  1. 
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL  2.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 3.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 4.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 5.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 6.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 7.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 8.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 9.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 10.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 11.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 12.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 13.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 14.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 15.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 16.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 17.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 18. 

Categorie: Cultură
Etichete: Dan Popa, literatură, roman, scriitor
Distribuie:
Articolul anterior
Scoția pentru începători [INTRO]
Articolul următor
România (prin) obiectiv: Bologa. Satul- comoară

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Din aceeași categorie

balcea 1

Domnul Bovary

Motto: „…domnul Charles-Denis-Bartholomé Bovary, fost subchirurg militar, compromis, prin anul 1812, în nişte afaceri cu recrutarea şi silit în acea vreme să-şi dea demisia, profitase atunci de farmecele sale personale…