[ROMAN FOILETON] Metamorfoza (24)

roman
Distribuie:

 

24.

Întotdeauna mi-a plăcut să fiu în termeni buni, cu toată lumea. O naivitate a inimii mele, probabil. În ciuda excepțiilor, sincopelor de gânduri agresive pe care le am, periodic, la adresa unuia sau altuia. Pe Vlad l-am găsit la biroul lui. Căzut în scaun şi în el însuşi, uneori îi plăcea să se facă mic, precum o bunicuţă. Intrarea mea l-a cam speriat, mi s-a părut. Nu ştiu cum, nu mai avea aerul becisnic, obrazul lui nu mai era ca pergamentul, ci avea o faţă mincinoasă şi satinată de mandril. Fuma și citea dintr-un ziar, mare cât un cearşaf. (Ziarele mi-au făcut, întotdeauna, o proastă impresie. Poate pentru că scriu pentru uitare, spune Borges.) L-a împăturit cu mult zgomot şi l-a aruncat pe birou. Şi-a scos ochelarii, i-a aşezat pe ziarul de pe birou. Prin lentile se vedeau literele deformate, mult prea mari şi mult prea alungite. Oare câte dioptrii să aibă?, m-am întrebat, fără să mă străduiesc să-mi şi răspund.

-Încerc să te salut, Berndt Schuster! (Era felul lui obişnuit de a-mi da salutul, găsind că aş semăna, „neverosimil de tare”, cu antrenorul german. „Doar că ai părul mai închis la culoare, poate o nuanţă.”) Să nu-i spui la nevastă-mea, că mai trag câte-o ţigară. Medicul îmi interzice. Vezi, de aceea nu-mi place mie medicina: e o ştiinţă defensivă, una care se apără…

-Nu crezi că, mai degrabă, te apără?…

-Poate ai venit să vezi cum îmi stă cu un glonte în cap, mi-a spus (oare ce-i venise?!), încercând să se ascundă după ţigară. (Fumul îi ieşea pe nări în două jet-uri puternice, din adâncurile plămânilor exersaţi, alimentând o imensă perdea albastră ce plutea, greoaie şi transparentă, în lumina zilei. O lumină ce răzbătea, anevoie, prin geamurile biroului.) Ce s-a mai întâmplat?!…(Uneori îl găseam speriat, inexplicabil de speriat.)

-Stai liniştit, nu sunt eu omul. Deşi, recunosc, la un moment dat, am vrut să te dau în gât…

-Cunosc, tu eşti cu poezia şi cu femeile, tu te scalzi în frumuseţea femeii, nu te complici şi nici nu te complaci, construindu-ţi adversităţi, întreţinând duşmănii sau ceva de genul ăsta.

-Şti, sunt într-un moment de mic bilanţ al vieţii mele, mă grăbesc şi sunt deja pregătit să trag concluziile a ceea ce în viaţa mea, în chestia asta perdantă, căreia îi spun viaţa mea, pot numi „etapa Monika”…

-Dar ce, ai de gând să mori?!…

-M-am gândit să fac şi un tur de orizont, Vlad. Pe Titus, bunăoară, l-am găsit la sala de sport pe care ştiam că, în mod curent, o frecventează. Era în plin exerciţiu de forţă umerală. Pe bicepşii lui erau tatuaţi monştrii cu trei capete, scorpioni şi dragoni. O faună exotică şi mitologică. Comportându-se în nota specifică, Titus n-a fost deloc surprins sau impresionat să mă vadă. Deranjat, eventual, da. Nici măcar nu s-a ridicat de pe saltea.

(-Am venit să-ţi spun că-ţi mulţumesc!, i-am spus.

-Ce să faci?! Ce driacu –„driacu”!-, ce mai vrei acum, Adame?…

-Am învăţat de la tine unele lucruri. Aşa, pentru logistica vieţii mele. Nu ştiu dacă mai sunt în stare să le aplic, probabil că nu, e deja prea târziu. Nu mai pot fi altfel decât, de multă vreme, deja sunt…

-Băiete, ce tot spui acolo?!…Te exprimi prea sofisticat. Frazeologie bombastică. -I-auzi, „frazeologie bombastică”!-

-Titus, vorbesc la modul foarte serios. Fără dram de ironie. Cred că viaţa ta ar putea fi exact ceea ce trebuie să fie o viaţă, ca mod de raportare afectivă, mă refer.

-Tradu! Vorbeşte mai pe româneşte!

-Şi, dacă ai mai renunţa la minciună şi violenţă, dacă ai renunţa şi la…”

Am renunţat să mă mai explic. Titus deja nu se mai sinchisea de mine, nici măcar cât o făcuse pân-atunci. Îşi reluase activitatea de tras la fiare, din care tocmai îl întrerupsesem. Mi-a adresat doar o privire scurtă, ca şi când mi-ar fi spus: „Bă, oaie, ia mai lasă-mă cu vrejelile astea!” Una dintre replicile sale preferate.)

-Iar la mine, la mine de ce-ai mai venit? Vrei cumva să-mi mulţumeşti şi mie, te pomeneşti…

-Nu ştiu dacă chiar să-ţi mulţumesc…Oricum, ceva pe-aproape…

Vlad s-a umflat de râs, în scaunul său de domnie, plantat în spatele biroului de la „Meridian TV”:

-Vezi, Adame, de aceea te iubesc eu, atât de mult. De aceea te iubesc eu, atât de mult: pentru că tu şti să pluteşti.

Cum şti tu să pluteşti, Adame, cum şti tu să pluteşti! Cu graţie, pe deasupra vieţii, pe deasupra vieţii…

„Cine ştie, Vlad, care dintre noi pluteşte? Cine să ştie, oare, care dintre noi pluteşte?”, aş fi putut să-i răspund. Apoi am mai vorbit, o droaie. Am ieşit în grădină. Când timpul îi permitea, era un grădinar desăvârşit. Tundea tufele de trandafiri căţărători Raubritter, întinşi pe grilaje şi pergole, şi tăia cimişirul în forme rotunde. Spăla aleile de dale şi figurinele de ghips, aşezate pe socluri de piatră. Aerul lui de grădinar pasionat împărățea peste straturile viu colorate de creţişoară, nemţişor şi cătuşnică, delimitate în rânduri neclare de gabioane. Un paradis, altfel.

Când Monika a revenit, eram deja împăcat cu toată lumea. Supărările erau deja istorie.

Şi totuşi, după mai bine de un an de absenţă, Monika a apărut. Crezusem că reuşisem s-o uit. Deşi, periodic, recunosc, îi miroseam hainele lăsate în dulapul meu. Pentru că, între timp, eram pe punctul să mă cuplez, sau aveam eu impresia asta, cel puţin, cu Aniela. (Ceva nepoată de-a lui Marcel Urghianu, un fost tovarăş cu o funcţie înaltă, în fostul Comitet Central al PCR.) O femeie măritată. Şi mama unui băieţel de 10 ani, pe deasupra. Intrasem binişor într-un joc al tatonărilor şi teribil ce mi-ar fi plăcut, în acele „porniri diabolice”, cum urma să mă mustre Monika, să mă trezesc implicat într-o relaţie nemaipomenită; să văd o femeie căsătorită, cum se luptă cu o dragoste interzisă şi cum i se abandonează, în cele din urmă. În fond, aproape orice soţie ajunge să caute, că o ştie sau nu, că îşi sau nu îşi interzice, amantul desăvârşit; o inegalabilă poveste de dragoste. Interzisă. Interzisă, desigur. Sarea si piperul. Mintea mea de romancier, în căutare de subicte originale. („Subiecte de la Ispititor!”, urma să mă mustre Monika.)

Eram pe Bulevardul Păcii, în drept cu Total, marele complex comercial. Dintr-un autocar viu colorat, vopsit în culorile naţionale ale Franţei, etajat, ce tocmai îşi scuipa călătorii, coborâse nimeni alta decât…Monika. Era înconjurată de o mulţime de bagaje. Coborâseră o mulţime de bagaje, parcă, din care răzbătuse, cu greu, Monika. Purta o rochiţă de in, evazată, uşoară. Era ca o margaretă. Sandale de cânepă, crem. Geantă de rafie. Mi-am simţit inima în piept, bătând cu putere. O teribilă încordare, însoţită de o mare bucurie. (Este dezarmantă uşurinţa cu care pot să trec de la o femeie la alta. Este dezarmantă ușurința cu care uneori pot să revin la o femeie. Din astfel de stări să vină, oare, termenul de „uşuratic”?!) Am stat în expectativă, poate preţ de un minut, până să mi se regleze pulsul, să mi se umezească din nou buzele, pe care mi le simţeam arse; nu mai puteam să-mi procur nici măcar un strop de salivă. Încercam să mă conving că Monika este Monika. Și să mă conving că Monika este singură. Neînsoţită. Cum şi era.

-Să nu-mi spui că tu eşti Monika!, am spus.

-Adam!…(Cu greu m-am abţinut să n-o iau în braţe.)

-Am picat cumva într-un loc, într-un moment nepotrivit?…Aştepţi pe cineva, ești cu cineva?…

-Nu, nu aştept pe nimeni, nu sunt cu nimeni.

-Te duci acasă, bănuiesc…Mai ai casă?!…Am sunat de o mie de ori, la uşa ta. Bine, nu în ultima vreme…

-Da, acasă. Mai am casă.

-Păi, atunci am să te ajut.

Am şi pus mâna pe telefon, să comand un taxi.

Ne-am prăbuşit pe fotoliile din holul apartamentului Monikăi şi mă tot străduiam să ghicesc cam ce se petrece în laboratorul minţii ei. (Monika a fost un caz excepţional, în acest sens, pentru că, pe la frageda vârstă de douăzeci de ani, renunţasem deja să mai îmi fac iluzia că pot intra, cu rezultate notabile, în capul unei femei. Știam deja, încă de pe atunci, că e oarecum imposibil şi, de altfel, nu mi-ar fi folosit la aproape nimic. Femeile trebuie contemplate sau iubite. Atât.) Oricum, trebuia să aflu cam la ce ar fi trebuit să mă aştept.

-Unde-ai dispărut pân-acum, atâta amar de vreme, aşa, fără nici o urmă, dacă mi-este permis să-ntreb?…În calitate de iubit, de fost iubit al tău, cel puţin.

-La Paris. Pe la Paris. Și nu numai. În Austria…

-La Pariiis?! Acolo unde este plasată o macara imensă, Turnul Eiffel, sau cum i-o fi spunând…Ştiu, în vreo misiune dubioasă, un plan diabolic, ceva…

-Nu, asta aparţine trecutului…

-Sau, stai că-ţi spun, ai acostat în braţele vreunui bărbat cu buzunare corespunzătoare, rus, să spunem…

-Adam, zău, n-am timp de glume. Şi…sunt foarte, foarte obosită. Nici nu ştiu de ce n-am ales avionul…Ba da, ştiu, din cauza diferenţei de preţ.

-Cum, la valoarea ta, nu s-a găsit un sponsor?!…

-Nu mai sunt omul care am fost, Adam. Şi, îţi spun din capul locului, să nu încerci să mă atingi. Nu în actualele condiţii, cel puţin. A trecut destulă vreme, s-au schimbat multe…

-Ai un alt iubit, desigur. (Aşteptam un răspuns greu. Simţeam că inima mi se strânge.)

-Nu, nu am un alt iubit. Ba da, am…

-Ştiam eu! (Chiar am avut o strângere de inimă.) Nici nu se putea să fie altfel. O femeie care arată aşa cum arăţi tu acum, o femeie ajunsă la o anumită altitudine socială, o vedetă nu mai poate rămâne singură, nici măcar cinci minute.

-Dar nu e de pe lumea asta. (A arătat în sus, cu degetul arătător al mâinii drepte.)

-E vecinul de la trei, te pomeneşti?!, am ironizat-o răutăcios, invidios.

-Hai, cu tine nu se poate vorbi, la modul serios. M-am schimbat, Adam, m-am schimbat! Sigur, te-am iubit, poate încă…

-Stai, lasă-mă să-mi dau cu presupusul. Te-ai călugărit, te pomeneşti, te-ai…(Pe cap purta o cordeluţă îngustă, făcută dintr-un batic crem.)

-Eşti pe-aproape. Nu, nu m-am călugărit…Nu în sensul în care ai putea tu să-ţi imaginezi, cel puţin.

-Şi-atunci?…

-M-am schimbat radical. Doar, ţi-am scris. Ştiam că n-o sa mă crezi…(Ulterior meditasem foarte serios la scrisoarea ei, totuşi.)

-Te-ai schimbat radical! Hai, că glumeşti! Tu vorbeşti serios? Pe ce piste false vrei să mă conduci? Am obosit, Monika…(Dacă mi-ar fi spus că s-a înscris în AlQaeda, aş fi fost mult mai îngăduitor!)

-Şi eu. Vorbesc serios, m-am, m-am, m-am… pocăit. Vezi, termenul este cât se poate de biblic, nu are nici o conotație confesională, cum îndeobște se crede.

-E ultimul lucru la care m-aş fi aşteptat. Te-ai pocăit…Mă rog, nici nu prea ştiu ce-nseamnă asta, la urma urmei. Am citit, adevărat, dar…

-Nu e ceea ce crezi tu, sunt sigură. Mi-ar face plăcere să te ajut să afli. Dacă vrei. Oricum, nu înseamnă doar să mergi la o anumită biserică, la o anumită cladire, la un anume set de obiceiuri, vreau sa spun. Este o schimbare interioară, asta este. Te-aş fi căutat, oricum, ca să te salvez. (Ca să mă salveze!)

-N-ai un iubit, sigur?

-Nu.

-Asta înseamnă că eu mai pot avea o şansă.

-Nu ştiu. Nu în condiţiile astea, cel puţin, îţi repet. Ar fi un drum destul de lung, şi…nu văd cum ai putea să faci, în viaţa ta, dintr-o dată, o piruetă de o sută optzeci de grade. Iartă-mă, dar eu ştiu deja la care kilometru al vieţii tale te situezi. Doar o minune…Ca în cazul fiecaruia, de fapt. Ca și în cazul meu, de altfel.

-Nu înţeleg.

-Nu atâta timp cât eşti în lume.

(A fi „în lume” înseamnă, potrivit canonului creştin, aveam să aflu în zilele care au urmat, a trăi o viaţă în afara lui Cristos. Strict profană. Seculară. Cu alte cuvinte, unul ca mine era din lume, în lume, lumesc. Și neinițiat.)

-Asta înseamnă că?…

-Asta înseamnă că noi putem avea o relaţie cel mult amicală…O prietenie curată. Se exclude, din capul locului, orice legătură trupească.

-Deci nu mă mai iubeşti!…

-Ba te iubesc, dar nu în felul în care-am făcut-o, până-n urmă cu..dar lasă-mă să termin!

Vreau să spun că ar trebui să te schimbi fundamental. Să-L ai pe Domnul ca mare, ca prim şi ultim reper. Ca prioritatea numărul unu. Pentru că „Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile.” Romani, 11 cu 36. Cum ţi-am şi scris. Nu spun că ţi-ar fi imposibil. Ar trebui, ca să-ţi transmit, în doar câteva cuvinte, să înţelegi, să crezi, să cunoşti Cuvântul („Cuvântul” înseamnă litera nou și vechi-testamentară, aveam să aflu), să te botezi…

-Să mă botez?! De ce trebuie să mă botez? La ce mi-ar folosi o scufundare-n apă?!

-Pentru că asta înseamnă că o rupi cu trecutul. Ritualul simbolizează o dorintă de schimbare interioară radicală. Dar este un simbol cu puteri reale. Un sacrament. Un gest pământesc, cu elemente pământești, apa, dar cu reale implicații spirituale. Nu cred că mă poţi acum înţelege. Prin intermediul, doar prin intermediul și cu ajutorul lui Isus. Va trebui să te schimbi. Pentru că scrie. Scrie în Regulament. Creştinul trăieşte după un Regulament, care este Noul Testament. Eşti de acord cu Noul Testament? Crezi că între copertele lui se află Adevărul?

-Cam aproape toată lumea crede treaba asta. Chiar şi cei care n-au citit un rând. Da, să zicem că da, da…sunt de acord că Noul trebuie să fie cartea care…Nu m-am gândit prea bine, n-am zăbovit asupra chestiunii, acum îmi dau seama…Sigur, m-a surprins oarecum ancorarea în creștinism a unuia ca Tarkovski, de pildă, dar am luat totul ca fiind strict cultural.

-Nu, eu îți vorbesc dintr-un plan strict spiritual, dincolo de speculațiile artei.

(Monika a deschis fermoarul unei sacoşe, din care a scos o cărţulie neagră, prevăzută cu fermoar, subliniată în toate culorile curcubeului. Ori de câte ori urma să-mi argumenteze ceva, folosea aceasta formulă standard: „Scrie, citez, cu ghilimelele de rigoare.” După care se ducea la citatul corespunzător.)

Uite, Adam, nimic nu e de la mine. Evanghelia după Marcu, capitolul 16, versetul 16, pagina 984: „Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit;” Vreau, dacă vei ajunge ca credința și convingerea necesară, să îmbraci haina albă a botezului, haina sufletului tău să devină imaculată, să fii şi să rămâi sufleteşte curat. Botezul este doar un început. Şi, şi de-abia după toate astea, s-ar putea pune problema ca noi doi sa avem o relaţie totală. Dar nu în afara căsătoriei, să ne înţelegem. Pentru că am trăi în păcat.

-Înseamnă că trebuie să fim soţ şi soţie, dacă?…Să mă îngrop într-o căsnicie?! Dar e o chestie fragilă, Monika! Care nu mai stă-n picioare. Ceva demodat…Și, cred că ai simțit, nu cred că aș fi în stare să fac asta.

-Şi să devii creştin, în primul rând. Să-ţi mărturiseşti un cuget curat, în faţa lui Dumnezeu. O rupi cu trecutul păcătos, începi o altă viaţă. Curată şi dedicată. Dupa ce ai aflat taina salvării prin El, viaţa ta trebuie să se schimbe.

-Bine, dar eu mă simt suficient de curat. N-am făcut crime, n-am tâlhărit. Am făcut şi lucruri bune. Am încercat s-o ajut pe tanti Aglaia…N-am ucis, n-am tâlhărit, repet.

-Nu e suficient. E altceva. Moralitatea e importantă, dar nu e totul. Trebuie să înţelegi…

-Păi, cum nu e suficient?

-Ai răbdare, vrei să-ţi spun, în doar câteva minute, tot ceea ce eu am învăţat şi înţeles în luni de zile?

-Mă simt curat, sunt împăcat cu toată lumea, nu prea mai am ce să-mi reproşez, poate cu excepţia…

-Cu excepţia?…Cu excepţia a multe, de care tu n-ai habar!

-Exceptând faptul că sunt, mă rog, eram pe punctul, înainte de a te revedea, acum nu mai sunt sigur, ca să fiu sincer, să mă combin cu o femeie măritată. Şi mama unui copil, totodată.

-Să te ferească Dumnezeu! Tu vorbeşti despre Platon şi Nietzsche, de Cioran, dar ai rămas complet imatur. Bine, eu stăteam de o sută de ori mai rău decât tine, dar asta nu mă împiedică să te previn.

-M-am simțit un pic provocat de femeia aceea, trebuie sa recunosc. Şti, am constatat că sunt lesbiană. Mă suspectez că sunt lesbiană, Monika. Îmi plac femeile. Cred că boala asta o am de pe la zece, unşpe ani. Şi nici nu am ştiut de ea. (Gluma mea a burzuluit-o rău.)

-O, Dumnezeule, Adam: Trăieşti în păcat! Diavolul a pus stăpânire pe fiinţa ta! Şi, ar cam fi cazul să termini cu glumele tale deplasate!

-Diavolul?! Mă faci să râd…

-Da, Diavolul! Ai grijă, nu mă exprim metaforic!

-Dar ce amestec are?…Ne întoarcem în urmă cu mii de ani?! Asta încă ține de preistoria spiritului, nu?

-Are. Eşti stăpânit de duhuri necurate. Duhuri înşelătoare.

-Aiurea. I-auzi, „duhuri necurate”! Mă faci să zâmbesc! Ce treabă am eu, cu Diavolul? Cu duhurile?

-Are el cu tine! Tu chiar ai impresia că eşti pe lumea asta de capul tău?

-Da, eu chiar am impresia asta. Sunt sigur de asta. Tu crezi altceva? Nu simt ca vreo forţă spirituală cosmică să se implice în viaţa mea. Oricât ar fi ea de nevăzută. Dacă asta vrei să-mi spui. (Păi, dacă este spirituală, trebuie că este nevazută, nu? La asta nu mă gândisem.)

-Uite ce scrie, ca să-ţi dau doar un singur exemplu. 1 Timotei, 4 cu 1, pagina 1166: „…în vremile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se lipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor.” Bine, la tine nu e cazul să spui că renunţi la credinţă, pentru că nu o ai, dar vreau să-ţi arăt…

-Cum adică, „vremile din urmă”?…

-Lasă, vom vorbi şi despre asta. În traducere liberă, pe cazul tău, tu vrei să-ţi schimbi eternitatea, pe o plăcere de moment. Pentru că te-ai lipit şi de tine s-au lipit duhuri înşelătoare, cu gând să te piardă. Eşti complet vulnerabil, în neştiinţa ta. De ce nu ţi-ai găsit o femeie disponibilă?

-Pentru că tu, Monika, ai dispărut fără urmă! De-aia!

Ştiu, sunt conştient, nu se poate alege nimic bun, în cele din urmă, din toată treaba asta. Din povestea cu Aniela, adică. Pentru că aşa o cheamă. Aş muşca şi aş fugi. Nu cred că m-aş putea alege cu nimic altceva. Nimic durabil, adevărat…

-Asta în cel mai bun caz!…

-Sunt şi eu om, ce vrei? Nu ţi se pare că ar trebui să trăiesc şi eu cumva? Să mă simt cuceritor, proprietar, să-mi cârpesc haina zdrențuită a respectului de sine.

-Dar dacă lucrurile ar merge prea departe, dacă ai despărţi părinţii copilului?! Ai crea atâta suferinţă, în jurul tău, ai suferi tu însuţi, pentru că…

-Ştiu, nu poţi să-ţi clădeşti fericirea pe un fundament de suferinţă, pe care…Cunosc!…Nimic nou.

-Şi-atunci?!…Adam, trebuie să te previn: ce vrei să faci cu sufletul tău?! Tu chiar ai impresia că te poţi juca cu Dumnezeu?! Cu sufletul tău? Bun, știu că sună demodat și pare lipsit de probe, dar doar pare, îți spun!, dar sufletul este singura chestie durabilă din tot ceea ce fabrică un om, la viața lui.

-Bine, sunt de acord cu tine. Dar toată chestia asta, cum că aş fi stăpânit de duhuri înşelătoare, îmi dă dureri de cap. Păi, dintotdeauna am ştiut şi ştiu că eu sunt stăpân pe viaţa mea…Stăpân absolut.

-Asta s-o crezi tu!…Eşti pus la mijloc, între Dumnezeu şi Diavol. Trebuie să alegi. Că o şti sau nu, faci parte dintr-o alternativă spirituală.

-Să înţeleg atunci că eu, omul, în general, de fapt, este teatrul de operaţiuni al disputei dintre Bine şi Rău, dintre Dumnezeu şi Diavol?

-Începi să înţelegi. Dar nu-l exclude pe om, din toată ecuaţia asta! Nu-i anula sau minimaliza rolul, vreau să spun. Omul are libertatea de a alege. Liberul arbitru, cum îţi place ţie să spui. Omul are responsabilitatea proprie-i alegeri, din momentul în care află regulile jocului..

-Tu chiar crezi că se întâmplă asta? Mă doare capul. În viaţa mea nu am fost mai confuz decât acum. Ar trebui să mă sinucid. Este inacceptabil. Nu m-am gândit niciodată că fiinţa mea ar putea fi sediul unor forţe oculte, arena disputei lor. Da, ar trebui să mă sinucid, pentru că mă simt ca o marionetă. Toată viaţa mea am fugit exact de treaba asta. Nu sunt de acord. Nu sunt de acord, să fac parte din nici un plan. Din nici un Plan, cu „P” mare. Din planul nimănui, de altfel. Al Nimănui, cu „N” mare….(Fără a fi neapărat un răzvrătit, sau eram?, eu am fost construit să pun pe cântar şi să mă îndoiesc, nu să iau totul de bun, de-a gata,  şi să mă supun. Erau lucruri pe care nu-mi prea venea la îndemână a le crede, existenţa Diavolului, pedeapsa cruntă şi veşnică, şi poate disproporţionată, etc.)

-Dumnezeu te iartă, pentru că eşti şi vorbeşti în necunoştinţă de cauză. Pentru că n-ai dreptul şi nici voie să-l tragi la răspundere pe Dumnezeu. Pot să-ţi arat, scrie…

-Lasă-mă, cu scrisul tău!…

Unde e libertatea mea?!

-Ţi-o repet, în posibilitatea de a alege, în cunoştinţă de cauză, între Bine şi Rău. Între Dumnezeu şi Diavol. Între vremelnicie și veșnicie. În posibilitatea de a-ţi salva sufletul. Aici este totul. Din tot ce este pământesc, doar sufletul merge mai departe. Ai mare grijă ce faci cu sufletul tău! Știu, pare puțin. (Așa era, chiar și un Unamuno fusese contrariat: Adică vreau să-mi fac un mare nume în literatură, filozofie, și aflu că tot ceea ce contează, în cele din urmă, in eternitatis, constă doar în a-mi salva sufletul.) Mă rog, noi nici măcar nu știm ce este sufletul, nu-l vedem, nu putem pune mâna pe el, dar, te asigur, Dumnezeu știe. Sufletul este caracterul, caracteristica și bilanțul vieții tale. În el este scris, finalmente, tot ceea ce ai înțeles să faci din viața ta.

-Atâta tot?!…Păi, citându-l pe Unamuno, intenţia mea este să-mi fac un nume în literatură, dar să ajung, în viaţa asta, să fac prioritatea numărul unu doar din salvarea sufletului? Nu e cam puţin, totuşi?…

-E totul, de fapt! Doar sufletul tău va fi veşnic, nu şi literatura ta, nu şi gloria ta literară, nu şi carnea ta, „totuşi”! Nu banii, nu cele mâncate, finalmente, de molii și de rugină.

Vezi, Adam, să n-ai impresia că vreau să te convertesc la vreo religie, pentru că nu religia te mântuie, dar sufletul tău trebuie salvat. Sufletul oricărui om trebuie mântuit. Ăsta e tot sensul unei vieţi! Acesta este Sensul, practic. Chiar dacă ni se pare ca e prea puţin. Aş fi fericită ca Domnul să lucreze prin mine, la salvarea ta. Aş vrea să vii cu mine, la biserică. Şi, va trebui să faci multe sacrificii. Să te schimbi. Să te transformi. Să te împaci cu Dumnezeu, să-L cunoşti…Este și o aventură intelectuală, cum ți-ar place ție, și încă de foarte mare anvergură, pe care nici măcar n-o bănuiești. N-ai cum s-o bănuiești! Pentru că n-ai aflat, sau încă n-ai aflat, de cercul închis în care se mișcă un creștin autentic. Nu din acela, cu ecoson.

-Monika, tu-mi ceri să renunţ la viaţă! La viaţa care, zeci de ani, s-a impregnat în fiecare celulă de-a mea. La o bere băută pe o terasă, într-o seară de vară, la o înjurătură apăsată şi porcoasă, spusă cu drag unui prieten, la mortificarea trupului, la farmecul unei iubiri interzise…La literatură. La frumuseţea femeii. Operă de artă! La descrierea măiastră a unui trup gol, să spunem. Să renunţ la lumea care este tocmai sursa mea de inspiraţie. Tu chiar ai impresia că ne putem învinge natura, sau măcar s-o îmblânzim, să dresăm animalul din noi?…Sigur că în minte îmi vine Nietzsche, ar trebui să-ţi vorbesc, cel puţin, despre spiritualizarea senzualităţii, adică despre iubire, şi habar nu am de ce nu sunt în stare s-o fac? Ce facem cu iubirea, cu vraja iubirii? Ar trebui să-l invoc pe Camus, exaltarea umanului. Măreţia orgoliului. Eroismul trăirii unei vieți inutile și fără sens: mitul lui Sisif. Profunzimea lui Cioran. Tu-mi cer să aleg o altă cale…Să nu redevin animal. (În momentul în care pronunţ cuvântul „animal”, simt că Monika are dreptate: omul, şi potrivit teoriei mele, este drumul de la animal la zeu. O fiinţă intermediară, între animal şi Dumnezeu. Așa ar trebui să fie. Așa mi se pare mie normal și logic să fie. Cu posibilitatea de a fi Dumnezeu.) Eu unul cred, ca şi Hegel, că Dumnezeu asistă fascinat la spectacolul făcut de noi, oamenii. Eu cred că Dumnezeu poate fi doar bănuit, nu şi cunoscut. Cred că ţine de esenţa lui Dumnezeu, să se facă doar bănuit. Nu-mi cere să…

-Nu este adevărat. Sunt speculații frumoase, dar lipsite de acoperire. Și nu-ţi cer nimic. Te las să rămâi un împodobit cu filozofie. Dacă asta de mulţumeşte. Te las la nivelul aspiraţiilor tale pe orizontală!…

-Cu fiecare altă femeie, nu neapărat posedată, cu fiecare prezenţă în care se întrupează miracolul feminin, mă trezesc la viaţă, mă umplu de viaţă. Sunt asemenea lui Stephen Dedalus, personajul lui Joyce, care rămâne fără grai, văzând o tânără fată, ce-şi scălda picioarele într-un pârâu.

-Dar ai văzut, de-atâtea ori, câtă mizerie zace în „miracolul tău feminin”! Spoială…

-Şi, tocmai acum, când începusem să mă propun lumii, în toată amploarea mea, în toată construcţia mea de o viaţă…

-Ba, eu am impresia că nu eşti decât un amant, de meserie. Dacă asta te mulţumeşte…

-Ce certitudine am eu, cu ce mă aleg eu, cu ce ne alegem, noi toţi, dând pasărea din mână, pe cea de pe gard, ca să mă exprim atât de?!…

-Cu viaţă veşnică. Cu Împărăţia Cerurilor. Am să-ţi citesc…

-Nu-mi citi nimic!…Nu-mi poţi oferi nici o certitudine, nimic palpabil!…

-Ba am s-o fac! Tu-mi vorbeşti despre răzvrătiți ca Nietzsche şi Cioran, dar să nu uităm că amândoi au sfârşit prin a-şi pierde judecata. Tu mi-ai povestit, cu buzele tale. Încerc să te cred pe cuvânt. Pentru că s-au întors împotriva lui Dumnezeu! Uite cine s-a găsit, lutul, să se pună pe picior de egalitate, ba chiar să se considere superior Olarului! (Monika avusese în mine un bun contraprofesor.) Dumnezeu este un Dumnezeu viu, prezent, activ, care-ţi arată semne. Aici este marele șoc! Nedemodat, cum se crede. Viaţa creştinului este mult mai bogată decât ceea ce crezi tu că e viaţa. Nu e ceea ce pare, nu e ceea ce crezi. Nu este naivitate, nu este credulitate, nu sunt lucruri anacronice. Tu asta crezi, pentru că nu ai și nu ai avut acces, la acest circuit închis. Probabil am să-ţi ofer şi dovezi, într-o bună zi, dacă ai răbdare. (Avea s-o facă, în curând.) Am deschis Cartea, Adam, la 1 Corinteni, 2 cu 9, pagina 1113, unde scrie, citez: „ Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care Le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.”

-Ar putea fi mai mult decât Sting, Cool Breeze, mai mult decât Picasso, decât muzica despre muzică a lui Bach, decât rândurile măiastre ale Drapelului Englez, scrise cu mânuţa lui de Imre Kertesz, decât chipul de curvă angelică al Angelinei Jolie?!…

-Da, Adam, cu siguranţă este mai mult! Frumuseţea de Aici este doar umbra Frumuseţii Cereşti!

-L-ai citit pe Platon? Toată treaba asta e curat-Platon!

-Ce-aş putea să fac cu Platonul tău, iartă-mă, după ce L-am aflat pe Dumnezeu?! La ce mi-ar mai fi de folos vremelnicul și vremelnicia, după ce am aflat veșnicia?!

(Chestia cu umbra suna deja a Platon! Am rămas cu gura căscată. Cum putuse o femeie obişnuită să facă un asemenea salt spiritual, într-un timp atât de scurt?! Când, şi în ce condiţii, căpătase Monika atâta, atâta informaţie şi, şi…să-i spun profunzime? Chiar că eram deja complet buimac de cap. Era reală toată această întâlnire, re-întâlnire, sau?…)

 

AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL  1. 
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL  2.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 3.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 4.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 5.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 6.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 7.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 8.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 9.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 10.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 11.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 12.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 13.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 14.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 15.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 16.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 17.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 18.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 19.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 20.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 21.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 22.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 23.

Categorie: Cultură
Etichete: foileton, literatură, proza, roman, scriitor
Distribuie:
Articolul anterior
Clubul oamenilor de afaceri BizzClub Arad invită antreprenorii la un eveniment dedicat networking-ului – la Centrul de Afaceri Mariș
Articolul următor
Am visat că aveam președinte la ONU… dar m-am trezit că pleacă Ciolo`

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Din aceeași categorie

balcea 1

Domnul Bovary

Motto: „…domnul Charles-Denis-Bartholomé Bovary, fost subchirurg militar, compromis, prin anul 1812, în nişte afaceri cu recrutarea şi silit în acea vreme să-şi dea demisia, profitase atunci de farmecele sale personale…