PLEDOARII

TROPARELE zilei

 

 

Scriam, acum vreo două săptămâni, că a trăi în România devine o aventură forţată. Spaţiul ciudat în care trăim ne atacă nervii. Nu mai mult de acum câteva zile, aşteptam începutul unei emisiuni la televizor (una gen documentar, singurele la care mai pot privi la televizor). Afară, ploaie, vânt. Şi se ia curentul. Bine, zic, e normal, plouă. Curentul vine înapoi. Dispare emisia prin cablu. Asta e, îmi zic, vântul o fi luat nişte cabluri. Imaginea revine. Dar dispare curentul. Apoi revine curentul. Dar dispare imaginea. Şi tot aşa, de vreo patru ori. Într-un interval de douăzeci de minute.

Sunt antrenat în situaţii de criză. Am locuit aproape trei decenii într-un cartier unde se lua foarte des curentul, fără un motiv anume. Dar, cu toate acestea, am încercat să dau un telefon la un număr care se anunţa a fi un fel de „Relaţii cu clienţii”. Bineînţeles, nu mi-a răspuns nimeni. Am încercat la compania de cablu. Acolo, aţi ghicit, nu mi-a răspuns nimeni. Am sunat a doua zi. La compania de cablu, în urechi mi-a ţiuit binecunoscutul ton de fax. La un alt număr, m-a întâmpinat, amabil, un robot, care mi-a reamintit cât de important e mesajul meu. Şi m-a pus să aştept un operator uman. La nesfârşit. La compania de electricitate, o voce de duduie înţepată a început să mă chestioneze. În final, după ce mi-a ascultat oful, dar şi aia cu o oarecare nerăbdare nervoasă, a ales varianta doi: să îmi răspundă. Că de ce mă plâng, că asta se întâmplă când plouă, că echipamentele sunt învechite, că, în fond, pe vremea lui Ceauşescu nu se plângea nimeni, chiar dacă aveam curent două ore pe zi. Am rămas siderat. Mi-am cerut scuze şi am închis telefonul.

Câteodată, ni se întâmplă lucruri atât de ciudate, încât creierul încetează să funcţioneze. Faza de la telefon a fost unul dintre acele momente. Desigur, puteam să îi spun doamnei cu voce de sergent de pompieri că eu plătesc pentru curentul electric. Puteam să-i urlu că, de fapt, eu îi plătesc salariul, aşa că ar trebui să vorbească mai frumos cu mine. Puteam…puteam…ei, uite, n-am putut. Mi-am cerut scuze şi gata.

Problema de fond e că ne-am obişnuit să nu mai spunem nimic. Absurdul situaţiei ne face să o acceptăm. Ba chiar să ni se pară normal ca un serviciu pe care îl plătim să ne fie furnizat defectuos sau deloc. Nu ne mai miră când apa caldă e rece sau murdară, când revizia la apa caldă se face când afară sunt 35 de grade, când curentul electric lipseşte sau vine cu 400 de volţi, arzând toată instalaţia electrică. Nu ne miră că avem internet pe cablu care cade şase ore pe zi. Nu ne miră nici gropile din asfalt, nici boschetarii fără bilet din mijloacele de tranzit al păduchilor, nici blocurile cu pivniţele care se inundă la prima ploaie, nici tencuiala care cade pe noi, nu ne mai miră nimic, fir-ar al naibii de semn al mirării!

Dictatura regiilor autonome nu a încetat în România. Şi e o dictatură cruntă, sunt hoţii generalizate şi tolerate de o populaţie habarnistă, care s-a obişnuit cu mâini vârâte până în pancreas. E o stare de fapt, susţinută de întreaga infrastructură. De absolut toată lumea.

Mă opresc, pentru că vreau să-mi sun operatorul de telefonie mobilă. Iar mi-au umflat factura. Dar nu îi sun ca să mă cert. E acolo o domnişoară cu o voce atât de blândă, că-mi face chiar plăcere să dau nişte bani în plus, doar ca s-o aud.

 

Basil Muresan, 18 mai 2017 8:23