joi, octombrie 6, 2022

169 de ani cu și despre Îngerul Păzitor al Culturii Române: Mihai EMINESCU

 

E încă viu… A rămas sufletul și suflul nou al poeziei. Încă nu s-a născut pe aceste tărâmuri  un alt mânuitor mai iscusit de cuvinte nici în literatură și nici în presă. Mihai Eminescu este cel care a folosit cuvântul ca pe o armă și i-a dat presei  libertatea de expresie. Dacă-i citești acum articolele, nu poți să nu te-ntrebi dacă, în cei aproape 200 de ani, în România s-a schimbat ceva. Aceleași subiecte sunt actuale, aceleași probleme și cangrene politice, economice și sociale ne macină identitatea… 

Mihai (Eminovici) Eminescu (n. 15 ianuarie 1850 la Botoşani sau Ipoteşti – m. 15 iunie 1889, Bucureşti), jurnalist, poet, prozator, ales post-mortem membru al Academiei Române la 28 octombrie 1948. Este considerat de criticii literari poetul naţional al României, fiind supranumit „luceafărul poeziei româneşti”, dar şi cel mai important reprezentant al romantismului din literatura românească. Totodată, Eminescu s-a implicat în activităţile Societăţii literare„ Junimea” şi a fost redactor-şef al ziarului „Timpul”, oficios al Partidului Conservator.

Mihai Eminescu este primul care a făcut din limba română un adevărat obiect de artă, în condiţiile în care poezia românească, nesigură, se afla abia la începuturile sale. Erudit prin complexitatea cunoştinţelor acumulate (a studiat filosofia, dreptul, medicina, a fost interesat de economie, sociologie şi alte discipline) a avut un real succes în cariera de jurnalist, articolele sale de critică literară, socială şi politică fiind publicate în „Timpul” şi „Curierul de Iaşi”. Întreaga sa activitate de ziarist a fost pusă în slujba dreptului la existenţa naţională a poporului român, susţinând în articolele sale cauza românilor din Transilvania şi din Bucovina.

Boala şi moartea sa prematură (bolnav de manie depresivă, a decedat la numai 39 de ani) au întrerupt ascendenţa unui talent care abia atunci ajungea la maturitatea creaţiei sale şi care avea potenţialul de a deveni cu adevărat un poet de talie mondială. Asupra bolii şi morţii sale, circumstanţele nu au fost nici până astăzi pe deplin elucidate. În perioada comunistă, imaginea lui Eminescu, care era oricum un simbol naţional, a fost intens folosită în scopul propagandei naţionaliste comuniste, Eminescu fiind portretizat exclusiv ca un poet desăvârşit, în timp ce scrierile sale filozofice şi politice – înainte adoptate şi folosite în propria ideologie de către dreapta naţionalistă – au fost marginalizate pentru conţinutul lor critic şi pe alocuri radical. Publicistica politică a lui Eminescu poate fi considerată drept „cel mai bun manual de jurnalism naţional”. În ultimii ani, Academia Română a început publicarea unei ediţii facsimilate a operelor complete ale acestuia (23 volume), pentru a facilita o mai bună cunoaştere şi studiere a operei lui Eminescu.

Primii ani

Cu privire la data şi locul naşterii poetului nostru naţional există mai multe date contradictorii. Adolescentul Eminescu şi-a notat propria dată a naşterii în registrele Junimii ca fiind 20 decembrie 1849, iar în arhivele gimnaziului de la Cernăuţi este trecută data de 14 decembrie 1849. Data oficială de naştere a poetului este avansată de Titu Maiorescu în lucrarea sa „Eminescu şi poeziile lui”. Acesta preia mai multe cercetări efectuate de N. D. Giurescu, care în urma studierii mai multor surse, printre care şi un dosar cu note despre botezuri din arhiva Bisericii Domneşti din Botoşani. Din toate aceste documente rezultă că Mihai Eminescu s-a născut la data de 15 ianuarie 1850, fapt confirmat şi de sora mai mare a acestuia, Aglae Drogli. Actul de botez al copilului din 21 ianuarie 1850 este singurul document autentic cu privire la data naşterii poetului, pe care l-au semnat alături de preotul Ioan Stamate, econom la biserica Uspenia (Adormirea Maicii Domnului) din Botoşani, stolnicul Vasile Iuraşcu, bunicul din partea mamei, care i-a fost naş, şi cei doi părinţi.

Mihai era fiul unei familii de ţărani din comuna Ipoteşti, judeţul Botoşani. Părinţii săi, Gheorghe Eminovici şi Raluca Juraşcu, au avut împreună unsprezece copii dintre care Mihai a fost cel de-al şaptelea. Cu excepţia lui Matei (n. 1856), care a fost ofiţer şi a trăit 73 de ani, toţi au avut un destin dramatic. Matei a fost cel care a pus în circulaţie o altă dată a naşterii lui Mihai, susţinând că a văzut pe o Psaltire a lui Gheorghe Eminovici însemnarea: „Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri şi cincisprezece minute evropieneşti s-au născut fiul nostru Mihai”. Din cel puţin două motive informaţia este discutabilă: nimeni altcineva nu a mai văzut acea Psaltire şi, după cum au dovedit unele documente de arhivă, pe 21 decembrie, Gheorghe Eminovici se afla la Iaşi, unde întocmea o procură unui avocat, în vederea legalizării, la care a fost martor în ziua de 23 decembrie.”.

Tatăl poetului, căminarul Gheorghe Eminovici era descendent al unei familii de ardeleni strămutaţi în Moldova, iar mama sa, Raluca Iuraşc se trăgea dintr-o familie de moldoveni cu vechi atestări boiereşti, tatăl său fiind stolnic în satul Joldeşti. Bunicul poetului, Vasile Eminovici, a fost cântăreţ în strană în satul Călineştii lui Cuparencu, care se află în comuna Şerbăuţi.

Între 1850 şi 1858 şi-a petrecut copilăria la Botoşani şi la Ipoteşti, în casa părintească şi prin împrejurimi. Avea o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura, mai târziu evocând această stare în poeziile sale.

Studiile şi activitatea poetului

Între 1858 şi 1866 a urmat cu intermitenţe şcoala primară greco-orientală din Cernăuţi, apoi gimnaziul la Cernăuţi şi Botoşani. A terminat clasa a IV-a clasificat al cincilea din 82 de elevi, după care a făcut două clase de gimnaziu. A părăsit şcoala în 1863, revenind ca privatist în 1865 şi a plecat din nou în 1866.

A fost copist în administraţia judeţului Botoşani pentru o scurtă perioadă, după care s-a întors la Cernăuţi pentru a-şi trece examenele restante. La Botoşani avea grijă şi de biblioteca profesorului său,Aron Pumnul A fost angajat la diverse instituţii din Botoşani, la tribunal şi la primărie şi a pribegit cu trupa de actori Tardini-Vlădicescu.

Eminescu a debutat în anul 1866 cu poezia La mormântul lui Aron Pumnul care a apărut în broşura scoasă la moartea dascălului său, Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti din Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul. Sub numele de Mihai Eminescu, şi nu sub cel de Mihai Eminovici, i-a apărut în acelaşi an la 25 februarie/9 martie (stil nou) poezia De-aş avea în revista „Familia” din Pesta, a lui Iosif Vulcan. Iosif Vulcan i-a schimbat numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet, şi de alţi membri ai familiei sale.

În 1867 a fost sufleur şi copist în trupa lui Iorgu Caragiale din Bucureşti, iar în anul următor a colindat din luna mai până toamna împreună cu trupa lui Matei Pascaly prin Transilvania şi Banat (Braşov, Sibiu, Oraviţa, Timişoara, Arad). În toamna anului 1868 s-a angajat sufleur şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti, colindând cu trupa lui Mihai Pascaly Moldova şi Bucovina.

În toamna anului următor a fost trimis de tatăl său la Universitatea din Viena unde s-a înscris ca student la filosofie şi a făcut parte din Societatea literar-socială „România” şi din Societatea literar-ştiinţifică „România jună”. Întrucât nu a putut atesta susţinerea bacalaureatului, s-a înscris ca student extraordinar în 1869. La Viena a frecventat cursuri de drept, economie politică, limbi romanice, anatomie, fiziologie şi medicină legală. Aici l-a cunoscut pe Ioan Slavici şi a activat în cadrul societăţii româneşti „România Jună”.

În 1872 a revenit în ţară şi s-a stabilit la Iaşi unde a frecventat şedinţele Junimii. În toamna aceluiaşi an a plecat la Berlin pentru continuarea studiilor. În 1873 a frecventat cursuri de filosofie, filosofie ştiinţei, istorie antică, istoria religiilor, geografie şi etnografie la Universitatea din Berlin.

S-a întors la Iaşi în anul următor, 1874, unde a fost numit director al Bibliotecii Centrale şi revizor şcolar pentru districtele Iaşi şi Vaslui. În 1876 a fost redactor-administrator la „Curierul de Iaşi”, iar în 1877 s-a stabilit la Bucureşti. A lucrat aproape şapte ani ca redactor la ziarul „Timpul” în paginile căruia a publicat peste 300 de articole.

Opera

Activitatea literară o începe în anul 1866, când la 12 ianuarie moare dascălul sau Aron Pumnul, în aceeaşi zi a scris prima sa poezie La moartea lui Aron Pumnul pe care o „publică” în broşura scoasă cu ocazia nefericitului eveniment, semnând M. Eminoviciu, privatist. Cu adevărat îşi face debutul pe 25 februarie când publică în revista „Familia” din Pesta a lui Iosif Vulcan poezia De-aş avea, urmând ca, în acelaşi an, să mai publice aici alte cinci poezii. Iosif Vulcan îi va schimba numele în Mihai Eminescu, nume folosit de acum încolo de toată lumea. Din 1870 începe să publice în „Convorbiri Literare”. Pe 15 august 1871 Mihai Eminescu se numără printre organizatorii unei măreţe serbări şi a unui Congres studenţesc la Putna cu ocazia comemorării a 400 de ani de la ctitoria mănăstirii de aici. Sosind în Iaşi este numit, cu ajutorul lui Titu Maiorescu, director al Bibliotecii Centrale şi profesor de limbă germană la Institutul Academic (1874). Anul următor este revizor şcolar pentru judeţele Vaslui şi Iaşi, funcţie pe care o îndeplineşte cu un mare sârg, Mihai Eminescu inspectând o mulţime de şcoli asupra cărora a întocmit rapoarte detaliate. Se împrieteneşte cu Ion Creangă pe care îl determină să scrie şi-l ajută să fie primit la „Junimea”. După o perioadă în care lucrează ca redactor la „Curierul de Iaşi”, pleacă la Bucureşti unde este angajat ca redactor, apoi ca redactor-şef, la publicaţia conservatoare „Timpul” (1877 – 1883), unde va lucra alături de Ioan Slavici şi Ioan Luca Caragiale. Aici desfăşoară o activitate publicistică excepţională, care-i ruinează, însă, sănătatea.

Opera sa este diversă: idila, egloga, satira, epistola, elegia, glosa, poemul, doina: Venere şi Madonă (1870), Mortua est (1872), Povestea codrului (1878), O, rămâi, Freamăt de codru, Revedere (1879), Scrisorile I-IV (1981), toate publicate în „Convorbiri literare”, Luceafărul (1883), publicat în „Almanahul Societăţii Academice România Jună”, Somnoroase păsărele (1883-1884), Sara pe deal (1885), La steaua (1886), publicată în „România Liberă”. Alături de poeziile sale excepţionale, Mihai Eminescu a scris şi proză: Făt – Frumos din Lacrimă, Sărmanul Dionis, Cezara, precum şi încercări de teatru: Amor pierdut – viaţă pierdută, Decebal, Gruie Sânger etc. sau diverse articole pe teme politice sau sociologice publicate în „Federaţiunea”, „Curierul de Iaşi”, „Timpul”, „România Liberă”. „Eminescu este unul din exemplarele splendide pe care le-a produs umanitatea. El este cel dintâi care a dat un stil sufletului romậnesc şi cel dintậi romận în care s-a făcut fuziunea cea mai serioasă a sufletului daco-roman cu cultura occidentală.” (Garabet Ibrăileanu).

Prin grija lui Titu Maiorescu i s-a publicat un volum de poezii care include o mare parte din poeziile publicate în paginile revistei „Convorbiri literare”. Fragmente din romanul „Geniu pustiu” au rămas în manuscris, a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice, de H. Th. Rötscher) şi a avut şi câteva încercări dramatice (Mureşanu, Mira, Decebal, Bogdan Dragoş). Opera sa a fost tradusă în numeroase limbi şi a apărut în ţări de pe toate continentele.

Despre români

Afirmă cu putere autohtonia românilor, subliniind faptul că nu există nici o deosebire etnică sau lingvistică între românii din toate provinciile istorice româneşti, considerând că legile trebuie alcătuite ţinându-se cont de „trebuinţele poporului astfel încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritul acestora”. Critică dur amestecul străinilor, care au pătruns în „pătura suprapusă”, în problemele naţionale şi proasta organizare la nivel central şi local care nu reprezintă interesele poporului, „consilii de sus şi de jos, care nici nu ştiu ce să consilieze, nici nu au ce reprezenta decât pe persoanele din care sunt compuse”.

Ultimii ani şi sfârşitul

În vara anului 1883 Mihai Eminescu se îmbolnăveşte foarte grav, de aceea va fi internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la Viena. Perioada cuprinsă între anul 1883 şi 1889 este una în care boala şi revenirile sunt din ce în ce mai dese, perioadă în care activitatea sa scriitoricească este foarte slabă. Pe 24 septembrie este angajat ca sub-bibliotecar la Biblioteca Centrală din Iaşi, activitate pe care o continuă şi în 1886, după ce a petrecut o perioadă în Rusia la o cură de recuperare. Din 1888, la propunerea lui Iacob Negruzzi, susţinută şi de Mihail Kogălniceanu, Camera Deputaţilor a votat o pensie viageră în valoare de 250 de lei pentru Mihai Eminescu, pe 23 noiembrie, legea a trecut şi de Senat, intrând în vigoare abia în aprilie 1889. Pe 15 iunie este lovit în cap cu o piatră aruncată de un pacient al spitalului dr. Şuţu, unde era internat şi poetul, în jurul orei 3 acesta moare. Este înmormântat în data de 17 iunie la cimintirul Bellu din Bucureşti.

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale” (George Călinescu). „A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă…Nu poate să ajungă vorba pậnă la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă şi să legene, din depărtare, delicata lui singuratecă slavă.[…]” (Tudor Arghezi).

Eminescu și ziarul „Timpul”

Activitatea de ziarist a lui Eminescu a început în vara anului 1876, nevoit să o practice din cauza schimbărilor prilejuite de căderea guvernului conservator. Până atunci el fusese revizor școlar în județele Iași și Vaslui, funcție obținută cu sprijinul ministrului conservator al învățământului, Titu Maiorescu. Imediat după preluarea conducerii ministerului de către liberalul Chițu, Eminescu a fost demis din funcția de revizor școlar și a lucrat ca redactor la Curierul de Iași, publicație aflată atunci în proprietatea unui grup de Junimea|junimiști. La inițiativa lui Maiorescu și Slavici, Eminescu a fost angajat în octombrie 1877 ca redactor la cotidianul Timpul, organul oficial al conservatorilor, unde a rămas în următorii șase ani.

Deși a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a practicat jurnalismul ca pe o meserie oarecare din care să-și câștige pur și simplu existența. Articolele pe care le scria au constituit o ocazie de a face cititorilor educație politică, așa cum își propusese.

Publicație de factură politică și literară, ziarul Timpul apărea pentru prima dată la București, la 15 martie 1876. Noul cotidian era publicația Partidului Conservator, aflat atunci la putere sub conducerea lui Lascăr Catargiu, și urmărea, la nivelul politicii editoriale, „expunerea nepărtinitoare și pe cât se poate de complectă a diferitelor idei, cari agită opinia publică în România”. De partea cealaltă a baricadei, gruparea „roșilor” era susținută de alte două gazete ale vremii: Românul și Alegătorul liber. În martie 1876, guvernul conservator, condus de Lascăr Catargiu, se retrage de la putere, declarându-se pentru neutralitatea țării. Urmează două guverne de tranziție, de scurtă durată, iar la alegerile din iunie 1876 guvernul liberal preia puterea, pe care o va deține până în martie 1888. Astfel, conservatorii ajung în opoziție, iar Timpul devine tribuna de la care sunt amendate acțiunile guvernului liberal. Ziarul era susținut financiar prin cotizațiile membrilor de partid, cu toate că o parte dintre conservatori (printre aceștia, P.P. Carp și Th. Rosetti) pledau pentru desființarea gazetei.

„Ziar politic, comercial, industrial și literar”, Timpul îl avea ca redactor-șef pe Gr.H. Grandea, care se afirmase deja ca jurnalist prin activitatea desfășurată la Curierul Bucureștilor. În ianuarie 1877, redacția ziarului era preluată de Titu Maiorescu, iar Ioan Slavici devenea responsabil cu partea literară și cu politica externă. În aprilie, mentorul junimist se retrage de la conducerea gazetei, care rămânea astfel în sarcina lui Slavici, Gr.H. Grandea și G.I. Pompilian. Jurnalul trece prin momente dificile din punct de vedere financiar, lucru mărturisit, de altfel, de Slavici într-o scrisoare adresată lui I. Negruzzi în 5 august 1877: „Mă vei crede că nu ți-am scris până acum, fiindcă mi-a fost peste putință să găsesc câteva momente de liniște sufletească. Sunt vreo 14 zile de când aproape nimeni nu mai vine pe la redacția Timpului, încât singuri doi inși, eu și Pompilian, trebuie să-i umplem coloanele. Grandea lucrează la Războiul, fiindcă la Timpul nimeni nu-l mai plătește și omul vrea să trăiască. Nici eu n-am luat de trei luni de zile bani. (…) Trăiesc numai eu știu cum, corecturi, reviste externe, notițe de prin ziare, varietăți, aceasta e zilnica mea hrană” (apud E. Torouţiu, Studii şi documente literare, vol. II, Editura Junimea, Iaşi, 1931, p. 280).

Văzându-se fără resurse financiare și umane pentru a continua activitatea publicistică la Timpul, Slavici îl cheamă pe Eminescu de la Iași, unde acesta redacta Curierul de Iași. La începutul lui octombrie 1877, o telegramă trimisă de Maiorescu îi comunica poetului oferta de a intra în redacția publicației conservatoare din capitală: „Ți se propune colaborarea la Timpul împreună cu Zizin Cantacuzin și Slavici, și cu 250 franci pe lună. Rosetti și eu te rugăm să primești și să pleci imediat la București” (Apud D. Vatamaniuc, Publicistica lui Eminescu, 1877-1883, 1888-1889, Editura Minerva, Bucureşti, 1996, p. 13). Cu privire la data începerii colaborării lui Eminescu la Timpul, opiniile sunt împărțite, multă vreme ciclul intitulat „Icoane vechi și icoane nouă” fiind considerat primul material publicat de poet în paginile ziarului. Ulterior, unul dintre editorii publicisticii eminesciene, D. Murărașu, situează debutul activității la Timpul în 24 noiembrie 1877, cu articolul „Bălcescu și urmașii lui”. La rândul său, D. Vatamaniuc (op. cit., p. 17) consideră că „cel dintâi articol publicat de Eminescu în «Timpul» (…) este Arboroasa, care apare în 11 noiembrie 1877”. Cert este că, în octombrie 1877, la insistențele lui Slavici și ale lui Maiorescu, Eminescu părăsește Iașul, „își urcă în tren hârțoagele și moliile și pornea la București, unde-l așteptau mizeria, boala și, mai la o parte, moartea” (G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1986, p. 268). Intrarea poetului în redacția publicației bucureștene marchează un moment de răscruce în cariera jurnalistică a acestuia. Aici desfășoară vreme de șase ani cea mai intensă activitate publicistică, fiind, pe rând, redactor, redactor-șef și responsabil cu partea politică.

În februarie 1880, Eminescu este numit redactor-șef la Timpul, funcție pe care o va ocupa până la sfârșitul anului 1881, când devine responsabil cu paginile de politică. Activitatea sa nu este lipsită de conflicte cu liderii conservatori, care numesc la conducerea ziarului persoane menite să urmărească respectarea politicii editoriale (Grigore G. Păucescu, Zizin Cantacuzino). „În octombrie 1878, Zizin Cantacuzino i se plângea lui Maiorescu că Eminescu transformase «Timpul» în ziarul său personal, iar în iunie-iulie ale aceluiași an e îndepărtat de la gazetă, trimis fiind, cu o misiune, în afara Bucureștiului. Și Maiorescu și Carp s-au văzut atacați de Eminescu în ziarul pentru a cărui apariție cotizau financiar” (Zigu Ornea, „Publicistica eminesciană de la Timpul”, România Literară, nr. 23, 1997, p. 9).

Majoritatea articolelor publicate de Eminescu în Timpul nu sunt semnate, practică curentă de altfel în presa vremii, iar puținele texte semnate apar sub pseudonimele „Fantasio” sau „Varro”. Poetul semnează cu numele său un singur articol, „Materialuri etnologice”, din aprilie 1882. De regulă, asumarea materialelor se făcea de către întreaga redacție, iar atunci când opiniile jurnaliștilor nu coincideau cu politica editorială a gazetei articolele apăreau sub semnătură. Numele lui Eminescu apare pentru prima oară în paginile Timpului în septembrie 1877, când Slavici reproduce articolul „Observații critice”, publicat în Curierul de Iași, în luna august a aceluiași an.

La începutul activității în redacția Timpului, poetul evită redactarea editorialelor, sarcină îndeplinită de Slavici, limitându-se la comentarii succinte și la realizarea rubricilor permanente de politică internă și externă. Polemica cu publicațiile care susțineau politica liberală (Românul, Pressa, Dorobanțul și Telegraful) debutează la sfârșitul lui noiembrie 1877, cu articolul „Unde dai și unde crapă”, în care gazetarul ironizează Garda Națională, stârnind reacțiile gazetelor liberale. În articolul „Pro domo” din 5 ianuarie 1878, Eminescu face prima declarație cu privire la prezența sa și a lui Slavici în redacția Timpului: „Că unu-i român din Ardeal, că celălalt în copilărie a legat câtăva vreme cartea de gard și și-a făcut mendrele printre actori nu dovedește nimic rău nici în privința caracterului, nici în privința inteligenței lor. Dacă vor cerceta și mai departe vor găsi că unul a legat araci în via părintească și celălalt a ținut coarnele plugului pe moșia părintească și la urmă că amândoi sunt viță de țăran românesc, pe care nu-l faci străin nici în ruptul capului și bună pace. Cine n-a simțit până acum că în mucul condeiului nostru e mai multă naționalitate adevărată decât în vinele tuturor liberalilor la un loc acela sau sufere de boala din născare ce nici un leac nu are, sau își închide ochii cu de-a sila și nu vrea să vadă” (Opere, vol. X, p. 36).

După moartea lui Costache Epureanu, conducerea Partidului Conservator trece, în septembrie 1880, în mâinile lui Lascăr Catargiu, asistat de un comitet din care făceau parte T. Maiorescu, I.Em. Florescu, G. Manu, Al. Lahovary, Th. Rosetti, Gr. Păucescu ș.a. Gruparea preia conducerea Timpului, susținându-l în continuare pe Eminescu în funcția de redactor-șef, în ciuda opoziției unora dintre membrii conservatori. I.C. Brătianu, prim-ministru în guvernul liberal, adresează conservatorilor invitația de participare la proclamarea regatului. Eminescu atacă în termeni duri alianța dintre conservatori și liberali, condamnând nestatornicia oamenilor politici, în rânduri pline de ironie și aciditate: „Până când comedia aceasta? Până când panglicăria de principii, până când schimbările la față de pe-o zi pe alta? (…) Ce suntem, comedianți, saltimbanci de uliță, să ne schimbăm opiniile ca [și] cămeșile și partidul ca cizmele?” (Opere, vol. XII, p. 460). Independența de gândire a gazetarului și refuzul înrolării ideologice determină înlăturarea sa de la conducerea Timpului, la sfârșitul lui decembrie 1881. În condițiile limitării considerabile a libertății de exprimare, Eminescu se angajează să redacteze trei articole pe săptămână, fără obligația de a fi prezent în redacție. Timpul își va înceta aparițiile în martie 1884, după înfrângerea suferită de „opoziția coalizată” în alegeri.

Recunoscut drept unul dintre cei mai acizi redactori de la Timpul, Eminescu nu ezită să intre în polemică cu gazetarii de la celelalte publicații și cu oamenii politici ai timpului. Jurnalistul se distinge, în presa vremii, printr-un discurs bine argumentat, prin erudiție și bogăția mijloacelor de expresie, prin libertatea de gândire și exprimare, prin refuzul de a-și alinia scrisul la ideologia conservatoare și la interesele de partid, urmărind redarea cu obstinență a adevărului, chiar și atunci când acesta intra în contradicție cu poziția conducătorilor publicației.

Alte subiecte politice abordate de Mihai Eminescu

Eminescu s-a ocupat în articolele sale de toate problemele societății românești, nu numai de marile evenimente politice și sociale legate de Războiul de Independență: răscumpărarea căilor ferate, noua constituție și legea electorală, bugetul, înființarea Băncii Naționale, dările, inamovibilitatea magistraților, politica externă, etc.

O preocupare continuă a lui Eminescu a fost situația românilor din afara granițelor, și în primul rând a celor din Ardeal. De altfel, chiar primele articole publicate când era student la Viena conțineau o critică a dualismului austro-ungar care permitea dominația austriecilor și maghiarilor asupra celorlalte națiuni din Imperiul Austro-Ungar. Pentru aceste articole Eminescu a fost anchetat de către autoritățile ungare.[101] Soluția pe care o propunea ca student era aceeași pe care o considera valabilă și peste zece ani, când era redactor la Timpul, „o descentralizare bazată pe coordonarea naționalităților în grupuri administrative autonome”.

Eminescu credea că urmarea politicii de maghiarizare a fost trezirea sentimentului național al românilor ardeleni: „Sigur e că siluirea deșteaptă o rezistență înzecită și că trezirea naționalităților datează din momentul încercării de a le deznaționaliza”. În plus el se mira cum puteau să creadă maghiarii că vor reuși în câțiva ani „ceea ce n-au putut face cultura bizantină sau cucerirea otomană”.Pe de altă parte, și românii erau vinovați pentru situația în care ajunseseră pentru că s-au lăsat subjugați fără să reacționeze.

„În genere toate virtuțile omului corespund cu defecte tot atât de pronunțate. Natura blândă și lesne guvernabilă a poporului nostru are, drept corelat rău, lipsa de putere de reacțiune; dovadă e că niște oameni curioși ca frații maghiari își pot face de cap în patria comună de sub coroana lui Sf. Ștefan.

Noi într-adevăr nu împărtășim tonul plângător al câtorva organe de peste Carpați. Având în față un adversar, există două probabilități: sau te poți scăpa de el sau nu. Dacă poți fă-o; dacă nu, nu te mai plânge, ci rabdă bărbătește. Plângerile tale îl încurajează.”

Altă preocupare importantă pentru Eminescu era școala românească. Ca fost revizor școlar, el cunoștea în amănunt situația învățământului. Părerea lui era că școala trebuie în primul rând să formeze caracterul, rămânând pentru treptele superioare să transmită cunoștințe pozitive de specialitate.

„Ar fi de prisos a discuta teza că omul e în esența lui o ființă eminamente ideală. Ceea ce face un om de bună voie, sub impulsul naturii sale morale, nu seamănă nicicând cu ceea ce face silit, numai pentru plată sau numai pentru câștig. Se vede dar câtă importanță are educația care tocmai îl deprinde a face de bună voie, fără speranță de plată sau teamă de pedeapsă, ceea ce e bun, drept, adevărat. Învățătura numai ca atare nu are a face cu creșterea. Învățând pe de rost numirile tuturor orașelor de pe pământ și toate formulele chimice, toate numele speciilor de plante și de animale, această masă de cunoștințe, oricât de nouă ar fi pentru o inteligență, n-o fac nici mai iubitoare de adevăr, nici îndemânatică de a judeca și de a distinge drept de strâmb. Învățătura consistă în mulțimea celor știute, cultura în multilateralitatea cunoștințelor, creșterea nu consistă nici într-una, nici într-alta. Ea consistă în influența continuă pe care o au lucrurile învățate asupra caracterului și în disciplinarea inteligenței. Când aceste două lipsesc, oricât de multe și-ar fi aproriat capul în mod mecanic, omul simte în sine un gol moral, care din toate e cel mai insuportabil și care conduce mintea nedisciplinată la cele mai triste abateri.”

În epocă problema țărănească era intens discutată și se căutau soluții de către întreaga clasă politică. La baza concepției lui Eminescu despre această problemă stătea ideea că țărănimea era singura clasă pozitivă a societății românești, pe munca ei sprijinindu-se toate instituțiile înființate de la Unirea din 1859. Părerea lui era că starea proastă a țăranilor se datora abuzurilor administrației.

„Așa, viciul organic al lipsei unei administrații instruite, echitabile și binevoitoare, a creat starea actuală de lucruri și a fost izvorul abuzurilor. Ar fi de dorit deci ca să nu se atribuie rezultatele de azi unei cauze factice și neadevărate, ci să se raporteze la cauza lor adevărată, la declasarea generală, la lipsa unei administrații oneste și capabile. Dacă o lege generală este posibilă în această materie, ca să îmbunătățească starea actuală și să nu aducă o perturbație îngrozitoare în economia țării ea va trebui să sancționeze principiile legilor din trecut și să nu vizeze la nici un sistem nou. Reforma ar consta așadar mai cu seamă din măsuri care ar zădărnici posibilitatea abuzurilor.”

Cea mai importantă măsură care trebuia luată era ca funcționarii să nu mai fie aleși conform „interesului electoral”, ci ținând cont de capacitatea, experiența și integritatea lor.

În multe dintre articolele sale Eminescu a comentat lucrările parlamentare pe care le considera „o farsă constituțională”. După ce parlamentarii își pierdeau timpul cu discursuri politice de fațadă, la sfârșitul sesiunii parlamentare ajungeau ca într-o singură ședință, de la ora 9 seara și până la ora 2 după miezul-nopții, să voteze bugetul statului, bugetul armatei, legea responsabilității ministeriale, rezilierea contractului monopolului tutunului, etc. El este autorul primei cronici parlamentare autentice de la noi, adesea articolele sale puneau în evidență prostia sau insuficienta cultură a aleșilor poporului, gafele și erorile de informație, continuînd activitatea lui Titu Maiorescu, cel care analizase în Retori, oratori, limbuți diferite școli de oratorie politică, tocmai pentru a curăța această pădure tînără de uscături.

„Camera ajunsese o prăvălie în care fiecare panglicar cu mâncărime de limbă scotea câte o panglică de un ceas și jumătate de lungă, aceasta nu pentru a lumina pe cineva sau a lămuri chestiunea, ci pentru a poza în această atitudine înaintea țării alegătoare. Verzi și uscate, vrute și nevrute, povești scrise pe apă, proorociri despre lucruri trecute, c-un cuvânt negustorie grea ca fulgul pe apă, iată zilnica ocupație a Camerei luni întregi dupăolaltă.

Și acum, când e la adică, când s-ar fi căzut ca bugetul să fie de mult discutat și votat, articolele bugetului zboară și sfârâie unul după altul ca spițele de la roată sau de la vârtelniță; vicepreședintele somnoros, Camera somnoroasă, raportorul somnoros petrec ca prin vis condei după condei fără ca cineva să mai deschidă gura. Toată grija Camerei nu mai e bugetul să fie corect, bine chibzuit, neîncărcat, ci să se mântuie odată comedia; răspunderea ministerului (guvernului n.n.) să fie acoperită prin votul unei Camere neresponsabile … ș-atunci toate vor fi bune.”

Și toate acestea se întâmplau datorită abuzurilor comise cu ocazia alegerilor: „furtul de bilete din urne, violarea secretului voturilor și scrierea lor sub controlul agenților admnistrativi, bătăile și încercările de ucidere”.

Articole de presă – semnate Mihai Eminescu

„ De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceste sus si economiceste jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice. Dacă în timpul când ni se promitea domnia virtuţii, cineva ar fi prezis ceea ce are să se întâmple peste câţiva ani, desigur ar fi fost declarat proroc mincinos.

Să fi zis cineva că cei ce promiteau economii vor spori bugetul cheltuielilor cu 40%; că cei ce combat funcţionarismul vor spori numărul posturilor cu sutele; că cei ce sunt pentru independenţa alegătorilor vor face pe funcţionar să atârne atât de mult de autorităţile supreme încât aceste mii de oameni să voteze conform comandei din Bucuresti; că se vor da 17 milioane pe drumul de fier Cernavodă-Chiustenge (Constanţa n.r.), care nu face nici cinci, si că patru milioane din preţul de cumpărătură se va împărţi între membrii Adunărilor; că se va constata cumcă o seamă de judecători si de administratori în România sunt tovarăsi de câstig ca bandiţii de codru. Daca cineva ar fi prezis toate acestea lumea ar fi râs de dânsul si totusi nu numai acestea, ci multe altele s-au întâmplat si se întâmplă zilnic, fără ca opiniunea publică să se mai poată irita măcar.

 Nu există alt izvor de avuţie decât munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă si fără capital nu mai e îndoială că ceea ce au ei a pierdut cineva.

 Mita e-n stare să pătrunză orisiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele si averea unei generaţii. Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-si petrece viaţa la puscărie.

 Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoresti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheseftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă.

Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune.

 Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijază însusi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţis a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor si trec, totusi, drept reprezentanţi ai voinţei legale si sincere a ţării. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia si Camorra, care miroase de departe a puscărie.”

……………………………………………….

„O telegramă a agenţiei Havas ne vesteşte sosirea d- lui Brătianu în Viena, solicitarea sa pentru sprijinul Austriei în afacerile noastre şi răspunsul Austriei, care se zice că ar fi egal cu încuviinţarea acelui sprijin, dacă i se vor face concesiuni economice. Nu putem şti nici de ce natură pot fi acele concesiuni, nici întru cît prim- ministrul nostru este în stare de a pricepe însemnătatea lor.

 Cu toate acestea, tărîmul economiei politice fiind circumscris şi putîndu – se împărţi în cele două ramuri mari ale producţiei brute şi a celei industriale, e uşor de presupus că Austria va fi cerînd avantage nouă pentru înlesnirea desfacerei industriei sale în România, avantaje pe care în mare parte le posedă şi astăzi şi le- a avut de mult.

 Fără a prejudeca lucrurile, vom premite numai următoarea întrebare : Are Austria interes politic ca noi să existăm ?

 În decursul lungei şi mult încercatei noastre vieţi istorice am putut observa un lucru. De cîte ori i se propunea Poloniei să anexeze Moldova, de atîtea ori Polonia răspundea că desfiinţarea statului moldovenesc ar fi un pericol, pentru că această perdea între Turcia şi Polonia era cel dintîi zid de apărare, cea dintîi stavilă de înlăturat în înaintarea armelor osmane.

 Pe atunci Turcia era cea dentîi putere militară în Europa, neîntrecută decît de Spania, care, sub Casa de Austria, ajunsese la culmea mărirei sale. Polonia avea un interes ca Moldova să existe, precum Ungaria avea unul pentru ca Valahia să existe. Regii Ungariei şi ai Poloniei aveau pentru Domnii acestor ţări o deosebită bunăvoinţă. Cităm numai cîteva cazuri. Vladislav Iagello şi soţia sa Hedviga îl dăruiesc pe Vlad Dracul, fiul lui Mircea cel Bătrîn, cu foarte întinse posesiuni în Ungaria şi în Ardeal, Petru Muşat căpătă de la poloni Pocuţia pe o cale cu totul prietenească, Movileştii sînt principi egali în Polonia cu cei mai mari magnaţi ai acestei ţări, lui Miron de pe Bîrnova (Barnoschi Vvod) i se dau, pentru ca pierduse Moldova, cîteva mici principate în Polonia, pe cari el domneşte în acelaş mod semisuveran ca şi ceilalţi principi, c- un cuvînt marele regat slav căuta să întărească pe cît putea, prin simpatii, prin daruri, prin ajutoare contra turcilor şi tatarilor perdeaua Moldovei şi a Ţării Româneşti contra puterii osmane.

 Cei ce vor să se încredinţeze despre aceasta pot cerceta Tratatul de la Karlovitz, şi anume stipulaţiunile privitoare la Polonia şi la Moldova. Polonia îşi deschisese totodată o cale bătută şi sigura pentru comerciul său cu înfloritele oraşe italiane prin intermediul coloniilor genoveze din Cetatea Albă, Chilia şi Tighina. Această cale comercială se ramifica lîngă Prut în două drumuri, al Dunării şi al Mării Negre, respective a gurilor Nistrului.

 Dar pe acea vreme industria omenească era mărginită la lucru cu mîna, produsă cu unelte care prefăceau în obiect de consumaţiune tot numai putere omenească. Căci războiul pînzarului şi al postavarului, ciocanul şi dalta, gelăul şi strugul sînt pîrghii şi suprafeţe înclinate care prefac la un capăt al lor în muncă industrială puterea omenească aplicată la cellalt capăt.

 Afară de aceea, lipsind drumurile de fier, transportul scumpea marfa manufacturată în mod considerabil şi o făcea accesibilă numai claselor bogate, încît alături cu industria subţire, care era pusă în schimb de o negustorime internaţională, alături cu lucrarea capetelor culte a industrialilor străinătăţii, aceleaşi instrumente, acelaşi război, ciocan, daltă, gelău produceau la noi cu folos o industrie groasă pentru trebuinţele claselor de jos ale ţării, producţie care se dovedeşte prin organizarea medievală a breslelor din oraşe.

 Românii aveau o clasă de mijloc nu atît de puternică ca cele din străinătate, dar în orice caz populaţia oraşelor avea o piaţă în care să- şi vînză munca, avea pînea de toate zilele cu îndestulare. Dacă domnea un deplin liber schimb între ţările noastre şi celelalte, el scădea poate ceva din bunăstarea clasei noastre de mijloc, dar esistenţa ei modestă, traiul cu îndestulare şîţi era asigurat, încît zeci de mii de braţe erau puse în mişcare printr- o muncă folositoare, care- i ferea în mod egal şi de moleşirea produsă prin prea mari bogăţii şi de istovirea şi imoralitatea produsă prin sărăcie şi lipsă. Animalul făcător de unelte, precum defineşte Aristotel pe om, era un animal liniştit şi neturburat de grija pentru a doua zi.

 În veacul nostru însă lucrurile iau o formă foarte ameninţătoare pentru cel economiceşte slab, pentru cel necult, cînd concurenţa e pe deplin liberă. Nu aducem exemplul nostru, dar pînzarii din Silezia, ba chiar băiaşii din Boemia, care au găurit pămîntul mult mai adînc decît toţi băiaşii altor munţi, fără ca munca lor să poată concura, cu toată greutatea ei, cu munca lesnicioasă a altora, sînt o dovadă demnă de plîns pentru tristele împrejurări ce se nasc cînd i se ia unei populaţii piaţa pe care să- şi desfacă munca prin absoluta libertate de schimb între productele omeneşti.

Atîrnarea economică de altădată se schimbă din nefericire în veacul nostru în esterminarea economică a aceluia căruia locul unde munceşte sau nivelul său de cultură nu- i dau aceleaşi avantage ca vecinului său mai fericit. Capătul pîrghiei, care odată era ridicat şi plecat de puterea omenească, e astăzi pus în mişcare de o putere elementară, care nu osteneşte niciodată, care se hrăneşte cu jăratic, asemenea cailor năzdrăvani din poveste, care produce în minute ceea ce omul singur ar produce în ceasuri sau în zile, puterea oarbă a aburului întemniţată în cilindrul maşinei cu vapor ridică pîrghia la un capăt, iar acea ridicătură se preface la cellalt capăt în rotaţiune, în izbiri cu ciocanul, în imprimări în metal, în zbor de suveică, c- un cuvînt puterea individuală nu mai e nimic faţă cu această neadormită putere care n- are nevoie pentru hrana ei decît de cărbuni şi de apă.

 Unde apare productul fabricei de postav sau de pînză, războiul postavarului şi al pînzarului încetează. Ba Maiestatea Sa aburul şi- a creat un anume popor în toate ţările, o a patra clasă care, datorindu – şi naşterea unei puteri oarbe şi elementare, ameninţă c- o elementară orbire vechile clădiri ale civilizaţiei omeneşti.

 N- avem nevoie a o mai spune că România e asemenea în mare parte jerfa acestei întunecoase maiestăţi. Breslaşii, creştini şi evrei, şi- a zvîrlit uneltele la apropiarea lui, cu deosebirea că creştinii fac politică, se sfîşie şi se mănîncă între ei şi ridică în cer pe d. C. A. Rosetti, pe cînd evreii, mai practici şi mai oameni de pace, ştiu a se despăgubi de stîngerea breslelor prin precupeţirea întinsă a obiectelor de consumaţiune, scumpind în mod artificial traiul zilnic.

 Cumcă acest soi de viaţă economică nu poate duce decît la discompunerea deplină a societăţii române nu mai poate fi îndoială. Mai poate însă o asemenea societate să formeze renumita perdea polonă între Austria şi … graţiosul nostru aliat ?

 Nu pomenim decît un lucru. Istovirea noastră economică ne- a oprit de- a avea o armată mai mare ; această istovire a făcut ca, cu toată vitejia şi cu tot patriotismul celei ce o avem, ea să îmble goală şi flămîndă în această campanie de iarnă în care răbdarea soldatului român a fost poate mai de admirat decît curajul său.

Noi credem că împărăţia învecinată, care- nţelege atît de bine toate acestea, ar trebui să chibzuiască cu noi în această privire un modus vivendi care pe de o parte să ne facă cu putinţă – nu zic să ne înlesnească – de a ne crea o piaţă pentru munca populaţiilor noastre din tîrguri.

Leben und lehen lassen este un bun proverb german care se tîlcuieşte ; „Trăieşte tu, dar lasă şi pe altul să trăiască”. O deplină subjugare economică în condiţiile de astăzi ale muncii e egală cu sărăcirea, demoralizarea şi moartea. Tocmai pentru că ştim preţui înţelepciunea politică a oamenilor de stat din împărăţia învecinată, de aceea nici credem că acele concesiuni cerute să fie de natură a compromite viitorul nostru economic.” (Articolul a apărut în Timpul (III)1878, 25 Martie pag. II Reproducere din “Mihai Eminescu. Intre Scylla  şi Charybda. Opera Politică”, Editura Litera International. 1997)

Poezii – capodopere

Glossă

Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi şi nouă toate;

Ce e rău şi ce e bine

Tu te-ntreabă şi socoate;

Nu spera şi nu ai teamă,

Ce e val ca valul trece;

De te-ndeamnă, de te cheamă,

Tu rămâi la toate rece.

 

Multe trec pe dinainte,

În auz ne sună multe,

Cine ţine toate minte

Şi ar sta să le asculte?…

Tu aşează-te deoparte,

Regăsindu-te pe tine,

Când cu zgomote deşarte

Vreme trece, vreme vine.

 

Nici încline a ei limbă

Recea cumpăn-a gândirii

Înspre clipa ce se schimbă

Pentru masca fericirii,

Ce din moartea ei se naşte

Şi o clipă ţine poate;

Pentru cine o cunoaşte

Toate-s vechi şi nouă toate.

 

Privitor ca la teatru

Tu în lume să te-nchipui;

Joace unul şi pe patru,

Totuşi tu ghici-vei chipu-i,

Şi de plânge, de se ceartă,

Tu în colţ petreci în tine

Şi-nţelegi din a lor artă

Ce e rău şi ce e bine.

 

Viitorul şi trecutul

Sunt a filei două feţe,

Vede-n capăt începutul

Cine ştie să le-nveţe;

Tot ce-a fost ori o să fie

În prezent le-avem pe toate,

Dar de-a lor zădărnicie

Te întreabă şi socoate.

 

Căci aceloraşi mijloace

Se supun câte există,

Şi de mii de ani încoace

Lumea-i veselă şi tristă;

Alte măşti, aceeaşi piesă,

Alte guri, aceeaşi gamă,

Amăgit atât de-adese

Nu spera şi nu ai teamă.

 

Nu spera când vezi mişeii

La izbândă făcând punte,

Te-or întrece nătărăii,

De ai fi cu stea în frunte;

Teamă n-ai, căta-vor iarăşi

Între dânşii să se plece,

Nu te prinde lor tovarăş:

Ce e val ca valul trece.

 

Cu un cântec de sirenă,

Lumea-ntinde lucii mreje;

Ca să schimbe-actorii-n scenă,

Te momeşte în vârteje;

Tu pe-alături te strecoară,

Nu băga nici chiar de seamă,

Din cărarea ta afară

De te-ndeamnă, de te cheamă.

 

De te-ating, să feri în laturi,

De hulesc, să taci din gură;

Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,

Dacă ştii a lor măsură?

Zică toţi ce vor să zică,

Treacă-n lume cine-o trece;

Ca să nu-ndrăgeşti nimică,

Tu rămâi la toate rece.

 

Tu rămâi la toate rece,

De te-ndeamnă, de te cheamă;

Ce e val, ca valul trece,

Nu spera şi nu ai teamă;

Te întreabă şi socoate

Ce e rău şi ce e bine;

Toate-s vechi şi nouă toate:

Vreme trece, vreme vine.

………………………………………………………..

Mortua est!

Făclie de veghe pe umezi morminte,

Un sunet de clopot în orele sfinte,

Un vis ce îşi moaie aripa-n amar,

Astfel ai trecut de al lumii hotar.

 

Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,

Cu râuri de lapte şi flori de lumină,

Când norii cei negri par sombre palate,

De luna regină pe rând vizitate.

 

Te văd ca o umbră de-argint strălucită,

Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,

Suind, palid suflet, a norilor schele,

Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.

 

O rază te-nalţă, un cântec te duce,

Cu braţele albe pe piept puse cruce,

Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier

Argint e pe ape şi aur în aer.

 

Văd sufletu-ţi candid prin spaţiu cum trece;

Privesc apoi lutul rămas… alb şi rece,

Cu haina lui lungă culcat în sicriu,

Privesc la surâsu-ţi rămas încă viu –

 

Şi-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială,

De ce-ai murit, înger cu faţa cea pală?

Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?

Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?

 

Dar poate acolo să fie castele

Cu arcuri de aur zidite din stele,

Cu râuri de foc şi cu poduri de-argint,

Cu ţărmuri de smirnă, cu flori care cânt;

 

Să treci tu prin ele, o sfântă regină,

Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,

În haină albastră stropită cu aur,

Pe fruntea ta pală cunună de laur.

 

O, moartea e-un chaos, o mare de stele,

Când viaţa-i o baltă de vise rebele;

O, moartea-i un secol cu sori înflorit,

Când viaţa-i un basmu pustiu şi urât. –

 

Dar poate… o! capu-mi pustiu cu furtune,

Gândirile-mi rele sugrum’ cele bune…

Când sorii se sting şi când stelele pică,

Îmi vine a crede că toate-s nimică.

 

Se poate ca bolta de sus să se spargă,

Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,

Să văd cerul negru că lumile-şi cerne

Ca prăzi trecătoare a morţii eterne…

 

Ş-atunci de-a fi astfel… atunci în vecie

Suflarea ta caldă ea n-o să învie,

Atunci graiu-ţi dulce în veci este mut…

Atunci acest înger n-a fost decât lut.

 

Şi totuşi, ţărână frumoasă şi moartă,

De racla ta razim eu harfa mea spartă

Şi moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc

O rază fugită din chaos lumesc.

 

Ş-apoi… cine ştie de este mai bine

A fi sau a nu fi… dar ştie oricine

Că ceea ce nu e, nu simte dureri,

Şi multe dureri-s, puţine plăceri.

 

A fi? Nebunie şi tristă şi goală;

Urechea te minte şi ochiul te-nşală;

Ce-un secol ne zice ceilalţi o deszic.

Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.

 

Văd vise-ntrupate gonind după vise,

Pân’ dau în morminte ce-aşteaptă deschise,

Şi nu ştiu gândirea-mi în ce o să stâng:

Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?

 

La ce?… Oare totul nu e nebunie?

Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?

Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,

Trăit-ai anume ca astfel să mori?

 

De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,

Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.

……………………………………………………………

Numai poetul

Lumea toată-i trecătoare,

Oamenii se trec şi mor

Ca şi miile de unde,

Ca un suflet le pătrunde,

Treierând necontenit

Sânul mării infinit.

Numai poetul,

Ca păsări ce zboară

Deasupra valurilor,

Trece peste nemărginirea timpurilui:

În ramurile gândului,

În sfintele lunci,

Unde păsări ca el

Se-ntrec în cântări.

………………………………………………………………

Epigonii

Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,

Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine

Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri,

Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,

Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,

Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări.

 

Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere:

Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere,

Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic,

Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,

Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară,

Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.

 

Liră de argint, Sihleanu, – Donici cuib de-nţelepciune,

Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune

Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;

Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?

S-au dus toţi, s-au dus cu toate pe o cale ne’nturnată.

S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb.

 

Eliad zidea din visuri şi din basme seculare

Delta biblicelor sunte, profeţiilor amare,

Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nţeles;

Munte cu capul de piatră de furtune detunată,

Stă şi azi în faţa lumii o enigmă n’explicată

Şi vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres.

 

Bolliac cânta iobagul ş-a lui lanţuri de aramă;

L-ale ţării flamuri negre Cârlova oştirea cheamă,

În prezent vrăjeşte umbre dintr-al secolilor plan;

Şi ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii,

Palid stinge-Alexandrescu sunta candel-a sperării,

Descifrând eternitatea din ruina unui an.

 

Pe-un pat alb ca un linţoliu zace lebăda murindă,

Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă –

Viaţa-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău;

Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare,

Şi din liră curgeau note şi din ochi lacrimi amare

Şi astfel Bolintineanu începu cântecul său.

 

Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită,

Rumpe coarde de aramă cu o mână amorţită,

Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet,

Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune,

Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,

Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet.

 

Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne,

Căci pe mucedele pagini stau domniile române,

Scrise de mâna cea veche a-nvăţaţilor mireni;

Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute,

Zugrăveşte din nou, iarăşi pânzele posomorâte,

Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.

 

Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,

Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,

Ce cu basmul povesteşte – veselul Alecsandri,

Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,

Acum secolii străbate, o minune luminoasă,

Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.

 

Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,

Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe,

Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet,

El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,

O aşează-n tron de aur, să domnească lumi rebele,

Şi iubind-o fără margini, scrie: „visul de poet”.

 

Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte,

Visul apelor adânce şi a stâncelor cărunte,

Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal,

El deşteaptă-n sânul nostru dorul ţării cei străbune,

El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune,

Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sombru şi regal.

 

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

 

Iară noi? noi, epigonii?… Simţiri reci, harfe zdrobite,

Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,

Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;

Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;

În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;

Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!

 

Şi de-aceea spusa voastră era suntă şi frumoasă,

Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă,

Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni.

S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece;

Noi suntem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece;

Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!

 

Voi, pierduţi în gânduri sunte, convorbeaţi cu idealuri;

Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,

Căci al nostru-i sur şi rece – marea noastră-i de îngheţ,

Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine,

Când, plutind pe aripi sunte printre stelele senine,

Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergéţi.

 

Cu-a ei candelă de aur palida înţelepciune,

Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,

Lumina a vieţii voastre drum de roze semănat.

Sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră,

Ce la vântul cald ce-o mişcă cântări molcome respiră;

Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.

 

Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,

Ce tablourile minte, ce simţirea simulează,

Privim reci la lumea asta – vă numim vizionari.

O convenţie e totul; ce-i azi drept mâine-i minciună;

Aţi luptat luptă deşartă, aţi vânat ţintă nebună,

Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar.

 

„Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte”,

Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte;

Oamenii din toate cele fac icoană şi simbol;

Numesc sunt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează,

Împărţesc a lor gândire pe sisteme numeroase

Şi pun haine de imagini pe cadavrul trist şi gol.

 

Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită

Unor lucruri n’existente; carte tristă şi-ncâlcită,

Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.

Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,

Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate.

Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.

 

Rămâneţi dară cu bine, sunte firi vizionare,

Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare,

Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi;

Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâini în ruină,

Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină, –

Toate-s praf… Lumea-i cum este… şi ca dânsa suntem noi.

…………………………………………………………………………

Melancolie

Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,

Prin care trece albă regina nopţii moartă.

O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mie

Şi în mormânt albastru şi-n pânze argintie,

În mausoleu-ţi mândru, al cerurilor arc,

 

Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc!

Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă,

Ce sate şi câmpie c-un luciu văl îmbracă;

Văzduhul scânteiază şi ca unse cu var

Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar.

 

Şi ţintirimul singur cu strâmbe cruci veghează,

O cucuvaie sură pe una se aşează,

Clopotniţa trosneşte, în stâlpi izbeşte toaca,

Şi străveziul demon prin aer când să treacă,

Atinge-ncet arama cu zimţii-aripei sale

De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale.

 

Biserica-n ruină

Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână,

Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vântul –

Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul –

Năuntrul ei pe stâlpii-i, pereţi, iconostas,

Abia conture triste şi umbre au rămas;

Drept preot toarce-un greier un gând fin şi obscur,

Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici –

Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici,

Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas

Abia conture triste şi umbre-au mai rămas.

În van mai caut lumea-mi în obositul creier,

Căci răguşit, tomnatec, vrăjeşte trist un greier;

Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu,

Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu.

 

Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură

Încet repovestită de o străină gură,

Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost.

Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost

De-mi ţin la el urechea – şi râd de câte-ascult

Ca de dureri străine?… Parc-am murit de mult.

…………………………………………………………………………..

Odă (în metru antic)

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;

Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,

Ochii mei nălţam visători la steaua

Singurătăţii.

 

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,

Suferinţă tu, dureros de dulce…

Pân-în fund băui voluptatea morţii

Ne’ndurătoare.

 

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.

Ori ca Hercul înveninat de haina-i;

Focul meu a-l stinge nu pot cu toate

Apele mării.

 

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,

Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…

Pot să mai re’nviu luminos din el ca

Pasărea Phoenix?

 

Piară-mi ochii turburători din cale,

Vino iar în sân, nepăsare tristă;

Ca să pot muri liniştit, pe mine

Mie redă-mă!

………………………………………………………………………..

Îngere,palid

Îngere palid, îţi e mister

Cum că a lumei valuri şi şoapte

Este durere şi neagră noapte

Pe lângă cer?

 

Nu ştii tu, înger, oare să zbori,

Să laşi pământul, trista ruină?

De-ţi place cerul, a lui lumină,

De ce nu mori?

 

O, dar pământul încă te ţine

În nişte lanţuri ţesute-n rai.

Demult zburai tu în lumi senine ­

De nu iubeai.

……………………………………………………………..

Surse: Academia Română, Wiki etc.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ultimele Știri

Related news

2 COMENTARII

  1. Mulțumesc celui ce a făcut selecția. Sasha Romanov? Intr-adevăr, sunt intre cele mai (frumoare! ?) valoroase poezii ale marelui Mihai Eminescu. Tot ceea ce am citit, și reactualizat, în aceste zile omagiale, și, bineînțeles ar fi să se întâmple astfel de situații, anual, și nu numai de 15.01, sau 15 06, este foarte prețios; pentru noi românii, TOȚI. Că doar avem așa de rar ocazii de mândrie națională. Contemporanii nu ne prea răsfață, în acest sens; cu referire mai ales la politicieni, societate civilă, și nu numai.

  2. Să scrii despre Eminescu, chiar la aproape 170 ani de la nașterea sa e înălțător. Musai să te îmbraci de duminică. Costum la două ace, cămașă, cravată sau după caz rochie nedecoltată, pantofi cu toc mediu. O ținută impecabilă.

Comentariile sunt închise.