PLEDOARII

A fost odată un primar

 

Se întâmpla în vremea când cei care anul acesta își iau dreptul de vot ieșeau din maternități înfășurați în așa fel încât doar năsucurile li se vedeau, iar gălăgia lor înlătura orice dubiu cu privire la conținutul dinăuntrul păturicilor pufoase. Se termina deci, cel de-al doilea mileniu când, în ciuda unui trend constant ascendent al dreptei politice în Arad, un bărbat de nici 45 ani, primind încrederea liderilor PSD, a răsturnat toate socotelile și a câștigat un mandat de primar. Sigur că pentru cei mai mulți nu e greu de ghicit despre cine vreau să scriu azi. Da, despre Dorel Popa, primarul ales al arădenilor din perioada 2000-2004. Se împlinesc, peste doar câteva zile, patru ani de la mortea lui și împlinesc și eu una din dorințele sale scrise pe o motivație personală din 2012. Citez: „dacă m-ai cunoscut și m-ai uitat, n-ai pierdut mare lucru. Dacă însă pe Dumnezeu L-ai cunoscut și L-ai uitat ai pierdut totul. ”

Uite că nici noi nu l-am uitat și, prin următoarele rânduri, încercăm să readucem în memoria colectivă pe unul dintre cei pe care cetățenii acestui oraș, binecuvântat de Dumnezeu, l-au ales să le administreze localitatea împreună cu o echipă de consilieri de care el, după știința mea, a fost foarte mulțumit și în același timp mândru că le-a fost coleg.

O tragică zi în amintirile mele a fost cea de 16 februarie 2014, când, împreună, am fost într-un sat micuț de pe valea Mureșului activând celor de acolo o promisiune mai veche de a-i vizita. Mare mi-a fost nedumerirea când, seara târziu, citind mesajul nurorii sale, din care reieșea clar faptul că el se află la UPU Arad, în urma unei crize acute, știind că pe drumul de întoarcere spre casă (un drum de cca 40 km) nu dăduse nici un fel de semn de neputință. Iar mai târziu, în fața ușii de la secția de spital amintită, când medicul a ieșit și a spus că totul s-a terminat, am înțeles că atâta a fost pentru el. S-a dus lăsând în urmă pe lângă durerea celor din familie și foarte multe aminrtiri celor cu care de-a lungul timpului el a relaționat. Sunt convins că acestea ar umple cu ușurință o carte în mai multe volume dacă cineva le-ar aduna, selecționa și aranja. Sigur că acestea nu ar ajuta prea mult, dar măcar ar menține proaspătă o imagine a oamenilor care au dat din ei ceva pentru societate. Și Doru a fost unul dintre ei. Spun asta pentru că am pretenția că l-am cunoscut foarte bine și i-am știut multe din cele ce i-au fost determinări cu privire la oamenii pe care îi prețuia fără prea multe judecăți de valoare individuală. Așa a fost el. Stătea de vorbă cu oricine i se adresa, cu sau fără motiv. O calitate dobândită cu timpul. Iar dacă, după un timp scurt de reflecție, avea să promită ceva, el își respecta promisiunea.

Nu l-am votat. I-am spus și a înțeles. A încercat în același timp, știindu-mi orientarea spre creștin democrație, să argumenteze atașarea lui de alte valori decât cele pe care eu le aveam și le am încă prin faptul că i se acordase o foarte mare încredere de către Adrian Năstase, șeful partidului din acea vreme. Cu acesta el stabilise a legătură de mare respect reciproc. Ceee ce a servit ca avantaj Aradului în vremea respectivă. Se poate să fie astfel. Eu nici nu am date din care să socot că nu ar fi.

Poate că este bine să ne amintim modul lui de lucru. Exigența cu care aborda orice lucrare publică. Strada Cocorilor este o dovadă a faptului că implicarea lui a fost una decisivă. Cu toții ne putem aminti bălțile de apă dintre șinele de tramvai. Exigența de care a dat dovadă face ca această stradă să reziste în ciuda traficului chiar și în anul centenarului.

Sigur că nu doar o stradă reflectă activitatea de ansamblu a unui mandat de primar. Ele sunt mult mai multe, dar nu cred că scrierea lor contribuie decisiv la memoria celui care pentru mulți a fost mai întâi de toate un prieten și, mai apoi, un coleg sau primar.

Este posibil să fim tentați la vreo comparație. Nu cred că se pot asimila în acest fel. Niciodată perlele nu pot fi puse în sac precum cartofii, chiar dacă ele rămân perle oriunde. Iar cartofii, în vitrină, stau precum inelele pe râturi. E la fel de adevărat că foamea face ca ultimii să fie întotdeauna preferați.

În ceea ce mă privește eu, cu excepția zilei de 16 februarie 2014, îmi aduc aminte cu drag de Doru. Întotdeauna.

Virgil Florea, 16 februarie 2018 9:00