[ACTUALIZARE 2] Jurnalul lui Zsolt – update pe pagina de Facebook a alpinistului arădean
E greu să-l urmărești pe Zsolt chiar și virtual. E dinamic și plin de energie regenerativă. Fără pauză. Odihna lui sunt planurile noi. Strategiile. Echipa. Nu putem decât să-l felicităm pentru reușită și să–l încurajăm pentru următoarele.
15 mai 20:00
Planuri noi,analiză sau taurul de coarne! Alpinismul are anumite direcții și asta din ce în ce mai mult părăsește traseele clasice la mare altitudine. Despre asta se vorbește foarte des în cercurile noastre însa mai greu cu faptele pentru că necesită o mulțime de lucruri să se împlinească. Bani, timp, echipă, angajament, antrenament etc. În această expediție am identificat un traseu care va scrie istorie în Alpinismul Românesc și probabil va fi de un nivel mult mai înalt decât ascensiunea pe Nanga Parbat și chiar dacă poate nu vom lua cu el ”Pioletul de Aur” va fi o piatră de hotar în acest sport pentru români. Echipa, în mare parte, este făcută și vor urma multe aranjamente pentru ca totul să se așeze în tabăra de bază.
Nu dau detalii pentru că traseul este ”proprietate intelectuală” și am investit atât timp cât și energie pentru a-l identifica. Tot ce pot să spun este că, in 2017, dacă toate astrele se vor alinia se va auzi de România în întreaga lume (de bine )…
15 mai 14:33
5 corturi, 5 oameni, un steag si Pink Floyd… Răsăritul soarelui este una din cele mai așteptate momente, înseamnă căldura și lumina ori noi avem nevoie de lumină în viața noastră , gigantica umbră a muntelui acoperă valea cea adâncă…O expediție bună se construiește din oameni, caractere și multe obiecte, sute și sute de kg care trebuie puse cap la cap doar pentru o singură zi, ziua vârfului… toate eforturile se canalizează spre asta. Steagul… Anul trecut am avut o proiecție la liceul Dimitrie Țichindeal din Arad iar copii la sfârșit mi-au înmânat un steag inscripționat. Steagul urma să ajungă pe Everest.
În urma avalanșei uriașe multe obiecte au dispărut însă am găsit steagul… În tabăra de bază, după ce ne-am hidratat și am început să mâncăm cu poftă , Petre a pus piesa de la Pink Floyd „coming back to life” iar cu ochii închiși am mai parcurs o dată filmul ascensiunii.
……………………………………………………………………………………….
[ACTUALIZARE 1] Jurnalul lui Zsolt – update pe pagina de Facebook a alpinistului arădean
15 mai, ora 7.00 AM (ora României)
Vertical World. O singură carte de jucat. Aș începe cu sfârșitul și, în special, cu o fotografie pe care o puteți vedea aici, cea din ,,satelit”. Este imaginea din ,,satelit” a taberei de bază Ama Dablam, în realitate fotografia este făcută chiar de pe vârf cu 20xzoom. Gândiți-vă la ce simte omul când acolo jos știe că există tot confortul posibil la 4500m iar de pe vârf urmează ore lungi de manevre de corzi, coborâre, oboseala crește iar orice pas greșit poate aduce ,,eternitatea,,. Ce simte? Hmm, acceptă și trece mai departe la acțiune. Lumea din care venim și în care ne întoarcem este departe, practic trebuie exclusă… acum doar următorul pas și următoarea manevră contează. Tot ce ne este drag este rezervat undeva iar dacă am meritat să ajungem în vârful muntelui, trebuie să câștigăm meritul să ajungem și acolo jos unde ne așteaptă VIAȚA.
–––––––––––––––––––––––––––––––
Prognoza instituției de cercetare meteorologică de la Insbruck a precizat o singura zi bună iar aceea trebuia să fie ziua vârfului. Nu există timp de pierdut și nici timp de odihnă. Bagajul făcut și la deal pentru că timpul trece. Zăpada multă și proaspătă ne-a ajutat din punct de vedere a hidratării, dar a îngreunat ascensiunea, iar în comparație cu acum 8 ani când nu am ajuns pe vârf, Ama Dablam este un alt munte. Marii artiști: Soarele și Vântul au format din nou ghiața astfel încât acum, în loc de pasajele simple de pe vremuri, apar labirinturi de ghiață. Pe măsură ce urcam toți cei dinaintea noastră coborau încercând vârful dar fără succes. Șerpași, instructor de la ENSA, clienți și alpiniști … era foarte greu să faci față la susținera ideii că tu, din Romania, știi mai bine decât șerpașii de elită, decât ghidul din Chamonix și decât nemții care erau axați pe ascensiuni rapide și ușoare. Mergeam mai departe și încercam să comunic cât mai puțin cu alții, să nu mă deprime, să nu mă influențeze negativ. Este greu să urci pe când toți ceilalți coboară, dar tabără după tabără tot mai aproape am ajuns de vârful strălucitor pe care-l admiră toata lumea care trece prin valea Khumbu. Tabăra 3 este un loc periculos astfel am pus corturile BD care cântăresc, fiecare bucată, 1kg pe o brană de ghiață îngustă unde abia au încăput. Astfel eram feriți de eventualele prăbușiri de ghiață și avalanșe. La ora 1 noaptea au început pregătirile iar la 2 noaptea eram toți trei prin labirintul de ghiață, înainte de tabăra 3. Fără să vorbim avansam cum am putut și așteptam cu nerăbdare momentul în care voi ajunge în locul de unde a trebuit să mă întorc acum 8 ani. Practic era ,,linia,, pentru mine pe care urma să o trec dincolo… Nu eram în forma cea mai bună însă cu suficientă voință pot să duc până la capăt planul. Teo urca mai rapid și astfel a preluat el conducerea. Pasaje de mixt, ghiață albastră, firn, crevașe ascunse și de trecut, pasaje expuse și mult concomitent era ghiveciul pregătit de ,,Mama și Colierul,, pentru noi. Vremea bună nu ținea decât vreo 2 ore iar din senin a început să ningă abundent. Pericolul adus de vreme rea se simțea în aer dar eu aveam colegi ,,beton,,. Teo a făcut o glumă iar Marius și-a luat pufoaica … Nimeni nu a scos o vorbă despre întoarcere, mergeam mai departe… La 50 m sub vârf am făcut un ceai adică, de fapt, l- am încălzit pe cel pe care îl aveam foarte rece și am dat pe stație că vom reuși. După o ascensiune chinuitoare, panta a început să cadă și, dintr-o dată, i-am văzut pe Teo și pe Marius. În spatele lor se vedea Everestul și toate vârfurile. Deși era vremea închisă ne-a permis să vedem de pe vârf iar asta nu pot să descriu în cuvinte… ce privilegiu însemna pentru noi. Eram trei undeva sus între cer și pământ, îmbrăcați gros din cauza frigului, însă dezbrăcați de toate problemele posibile. Nu era ceva uman… era dincolo de asta, eram în lumea noastră pe care o câștigasem cu fiecare lovitură de piolet, cu fiecare metru de coardă trecută prin mâinile înghețate. Valea, tabăra, viața și confortul erau departe iar după admirație și copleșire urma să intre în ,,program” instinctul de conservare…
………………………………………………………………………..
Duminică, 17 aprilie, 2016, o echipă de români a pornit să cucerească vârfuri din Himalaya. Și-au luat cu ei nu numai echipamentul ci și curajul, dârzenia, ambiția și visele. Au luat cu ei încurajările celor dragi, fricile , gândurile bune și speranța. Bucăți din expediție le-am savurat datorită și prin mesajele postate de Zsolt Torok pe pagina sa de facebook. Sunt oameni care ne inspiră, care depășesc limite ei înșiși pentru a dovedi că oamenii sunt o forță în sine. Sunt oameni care ne redefinesc noțiuni, care ne fac mândri. Care cuceresc locuri imposibile nouă și care cuceresc oameni prin ceea ce fac. În această expediție în Himalaya, pentru România, au plecat Teo Vlad, Zsolt Torok, Marius Gane (echipa de trei având în palmares vârful Nanga Parbat din Pakistan, cucerit fără servicii, fără şerpaş) dar și alpiniştii Octavian Petre şi Romică Popa.
Printre multe griji, Zsolt Torok s-a gândit și la cei de acasă. A ținut jurnalul expediției în cuvinte și-n imagini postate pe pagina sa de Facebook -de unde le-am comprimat în acest articol.
19 aprilie la 05:05 ·
La primele raze care pătrund în casele și sufletele oamenilor o familie nepaleză își face meditația de dimineață .
Începe o nouă zi iar clacsoanele îmi semnalează că nu este un vis, e chiar realitatea.
Acum 10 ani am văzut aceeași imagine pentru prima dată, acceași terasă, același hotel, iar după atâtea dăți Kathmandu ce-i drept rupt de pe o altă planetă e a doua mea casă. În zece ani nu s-au schimbat multe, poate viața a devenit mai scumpă, însă aceeași forfotă , culoare și diversitate.
Acum un an abia așteptam să ajung la aeroport, să las în urma mea această lume minunată unde o parte din mine a rămas cu o neîmplinire foarte mare și cu durere .
Experiența cu Nepalul în 2015 era una dură, din cauza acelei avalanșe care a pus capăt vieții unora și expedițiilor noastre .
Acum parcă a dispărut totul , am venit din nou cu entuziasm și inima deschisă.
Nici nu puteam face altfel, voi urca pe munte din nou.
20 aprilie la 05:43
În filmul documentar ,,Cu ochii mari Himalaya ,,(2007) spuneam ,,Ochii lui Buda aveau să ne protejeze de acum încolo,, … în expediția noastră de atunci.
Acum ochii lui Buda nu mai există , cel puțin la Bauda Stupa poate cel mai important templu al culturii budiste.
Am rămas uimit când și la Templul Maimutelor am văzut urmele cutremurului din 2015 .
Clădiri în care intram nu mai există ,insă viața merge mai departe, oamenii vor reconstrui încet totul.
Cât va dura asta ? Nu se știe , pentru că, aici pe aceste meleaguri, timpul este altfel perceput decât pe continentul nostru . Slujba religioasă s-a mutat în aer liber, în mijlocul ruinelor, se citește scriptura iar oamenii așteaptă binecuvantarea de la lama. La Bodanath am intrat și noi în templu, preoții repetau rugăciunile și, din când în când, foloseau instrumentele lor muzicale pentru a aduce oamenii în starea mediației. Slujba nu se face doar pentru aparențe, cei care participa meditează cu adevărat iar gândurile bune ajung peste tot în lume asemănător semnalului telefoanelor mobile. Totul e să ne deschidem aparatele și să recepționăm mesajul. Dacă începând din 2006 admiram uriașa si copleșitoarea construcție, acum puteam vedea cum se construiau piramidele pe vremuri. Viața ne oferă experiențe ,bucurii și, câteodată ,dansul lui Shiva devine nebun și distrugător… nimic nu se întâmplă însă fără rost .
21 aprilie la 11:59
Drumul lung spre Namce Bazar e din ce în ce mai scurt. Asta și datorită rucsacului care pentru prima dată în toate turele nu îl mai simt în spinare datorită construcției deștepte .
Namce Bazar ,ce loc istoric! Îmi amintesc de pozele lui Ed.Hillary aceeași capitală a șerpașilor ca acum ,doar că au mai trecut 60 de ani . Acum, cei care veți veni la toamnă sau la anul, veți vedea fântâna arteziană eventual și cântătoare cu lumini lângă stupa cea veche care acum arată crăpată și afectată după cutremur.Vremuri noi și simboluri noi. Nu știu ce să zic referitor la asta ,eu am ocazia să văd lumea de unde vin aceste fântâni care luminează și cântă, astfel îmi este greu să judec dorința celor de aici. Cu siguranță, cu aducțiunea de apă- cascade în trepte, temple noi și simboluri locale, fântâna va căpăta locul ei în această oază a civilizației între munții cei mari. Mă bucur să revăd Namce Bazar, sunt din ce în ce mai aproape de muntele meu iar mâine îl văd din nou și îl voi saluta .
23 aprilie la 09:12
Acum un an treceam pe aici și mă uitam cu curiozitate spre Everest BC. Oare cum e în realitate, iar în același timp cu o durere în suflet spre Ama Dablam ,mă simțeam cumva că îl trădez fiind la baza lui fără să îl urc . Planul era altul, Everest! În 2008 am fost nevoit să mă retrag de undeva de sus, deasupra ghețarului suspendat numit Dablam, iar acum pentru acea restanță cu alt tonus, elan, echipament și coechipieri, mă întorc să îl urc. Pentru acest vârf merită tot alpinismul, toate experiențele de până acum . Este una din cele mai frumoase construcții ale divinității. Pe traseul ce urcă spre regiunile înalte, porterii cară greutăți incredibile . Îmi amintesc de Romania anilor 90 când practic o mulțime de oameni au supraevaluat timpul și capacitățile să recupereze anii pierduți în comunism. Din păcate la fel cum acest porter cară mai mult decât poți cuprinde cu ochiul, la fel mulți români au fost generația de sacrificiu, cei care au făcut posibilă bunăstarea copiilor din ziua de azi. Sănătatea , libertatea și, câteodată, chiar familia a fost însă grav afectată de acestea . De aceea ce avem nu pot privi doar ca un siplu cost exprimat în cifre. Este sacrificiul unei generații care s-a dat peste cap pentru o mașină ,o casă, pentru un trai un pic mai bun.
1 mai la 18:19
Dacă nu ne propunem să urcăm cel mai înalt munte de pe planetă, adică Everest, atunci mereu de pe un vârf atins vom vedea în fața noastră următorul, care va fi mai înalt, mai complicat de urcat și poate chiar mai periculos.
Întotdeauna va exista opțiunea să renunțăm să mergem mai departe sau să ne visam pe urmatorul vârf, să ne continuăm calea chiar dacă nu este ușor, nu a fost și nici nu va fi…
Având în vedere că expediția mea vizează 3 vârfuri, sunt doar la început, a doua oară pe Imja Tse, însă l-am regăsit fiind un alt munte față de cum îl știam. În 8 ani s-a schimbat totul în așa fel încât sub nici o formă nu mai reprezintă o ascensiune „de rutină” în scopul aclimatizării, acum este o ascensiune frumoasă, chiar complexă.
––––––––––––––––––––––––––––––
Acum un an eram împreună cu Thom Thaplin și discutam despre multe lucruri ce ne încântă sufletul. Thom era exact omul acela cu care vorbeai oricând cu plăcere pentru că se bucura de viață și transmitea bucurie. Thom a plecat dintre noi din cauza cutremurului care a distrus o parte din tabara de bază a Everestului. Eu am mai rămas, așa a fost să fie… și continui să urc trasee pe munte și nu numai. Urmez calea pe care am ales-o în viață, o cale nu tocmai ușoară, dar în care cred . Următorul țel este chiar Ama Dablam, muntele pentru care am plecat departe de casă, la care visez de atâția ani, pentru care am petrecut 3 nopți la aproape 6000m, să forțez corpul să suporte o ascensiune tehnică solicitantă până la cota de peste 6800m. Nu știu dacă sufletul lui Thom se mai află prin Himalaya, însă m-aș bucura dacă am urca împreună acel vârf .
2 mai la 06:01
Ascensiunea vârfului Ama Dablam acum va fi mult îngreunată. De când am ajuns în zonă, la prima vedere, mi-am dat seama că lupta se va da nu numai cu verticala ci și pentru fiecare strop de apă. La altitudine este necesar să bem 4 litri de lichide pe zi pentru a evita bolile de altitudine însă, din păcate, nici ghiața și nici zăpada nu există chiar până peste tabara 2 .
Asta înseamnă o strategie diferită, vom urca în tabăra 1 iar de acolo până în 3, direct.
Dacă viața înseamnă ,, vale și civilizație,, acum pentru noi viața va însemna topirea ghieții la cote înalte spre tabăra 3 unde mai există ghiață. Datorită încălzirii globale , câteva ascensiuni devin mult mai dificile și complexe. Din prognozele meteo reiese că, in următoarele zile, va ninge… poate vom avea zăpadă de topit.
2 mai la 06:44
După o perioadă fără semnal și Internet am ajuns să cuprindem cine ce face în Himalaya acum. Încerc în câteva cuvinte să transmit aceste știri pentru informare dar și în scop „motivational”.
Horia Colibășanu se află acum la o altitudine de 3400m pentru a sărbători Paștele și pentru o refacere înainte de ascensiunea pe Manaslu, unde a atins zilele trecute T2 la 6400m pe acest munte.
Adrian Vălean a atins cota de 7000m pe Cho Oyu în Tibet și acum a coborât în ABC.
Justin Ionescu se află pe Makalu însă nu știu detalii despre poziția lui.
Alex Gavan s-a retras acum circa 3 săptămâni de pe Annapurna, de sub T3. Tot aici s-a întâmplat ieri un record incredibil: Annapurna e primul optmiar urcat în sezon, o adevărată demonstrație de forță, cu mulți șerpași și alpiniști, 30 de oameni pe vârf în aceeași zi!
Menționez aici pe Carlos Soria, 77 ani, pe vârful Annapurna (deci o replică la întrebarea „până când ai de gând să urci pe munte?…).
Klein David a reușit și el pe Annapurna ieri, asta înseamnă ca Ungaria are toți optmiarii urcați, Klein David a încheiat acest proiect.
Stirbu Viorel se află în plină ascensiune pe Everest, pe partea sudică, nepaleză, iar dacă reușește, cu asta va încheia 7summits.
Pe partea nordică a Everestului se află Ciprian Iuliu Pătrașcu în încercarea pentru a urca pe cel mai înalt vârf al planetei.
Ueli Steck s-a antrenat 4 săptămâni iîn regiunea Khumbu și acum așteaptă vremea favorabilă pentru un record și o ascensiune super tare în peretele sudic Shisha Pangma (Tibet).
Eu personal mă bucur pentru faptul că românii sunt prezenți în Himalaya an de an și caută să atingă țelurile acolo unde alpiniști renumiți încearcă să-și depășească limitele.
Initiațiva și reușita fiecăruia contează mult, efortul atât pentru a ajunge în Himalaya cât și ascensiunile propriu zise, sunt extarordinare. Ținem pumnii colegilor.
3 mai la 09:51
Pe omul sfânt l-am găsit în același loc, ca și anul trecut. Lama Gesse vorbește doar tibetana și trăiește pe versantul deasupra localității Pambotshe. Din geamul lui se vede Ama Dablam,Mama și Colierul, muntele atât de mult fotografiat, admirat și dorit. Într-adevăr seamănă cu o mamă bună care își deschide larg și primitor brațele către cei veniți din valea adâncă. Colierul fiind un ghețar suspendat care, din păcate, este din ce în ce mai mic și și-a pierdut mărgelele în repetate rânduri provocând niște avalanșe uriașe, una din ele am văzut-o și noi in 2008. Se întindea pe tot versantul având lungimea de peste 2km. Lama ne -a adresat câteva cuvinte ,s-a rugat pentru noi și ne-a legat la gât câte un șnur colorat care ne va ocroti în timpul ascensiunii, atât de rele cât și de un eventual cutremur. Lama este un om extraordinar ,bunătatea, inteligența și armonia se văd pe fața lui. Este omul care citește, înțelege și te știe din momentul în care ai călcat pragul lăcașului lui. La sfârșit l-am întrebat ceva foarte personal iar răspunsul a fost exact ce simțeam oricum. Deși prognoza era dată fiind vreme rea ,în timpul vizitei la Lama era bună . Este semn bun, mâine vom urca în tabăra de bază. In ceea ce mă privește simt totul foarte primitor și pozitiv.
14 mai acum 3 ore
Summit !
Tot stau și mă uit la tastatură. Aș vrea să scriu toată povestea extraordinară a ascensiunii noastre însă îmi dau seama că am nevoie de ceva timp să pot povesti cum a fost iar conexiunea este destul de limitată să pot face asta acum. Teo Vlad ,Marius Gane și cu mine am avut privilegiul să privim de acolo de sus Everestul,Cho Oyu ,Nuptse, Lhotse și toți munții din Himalaya, tot ce se poate vedea de pe vârful mult dorit: Ama Dablam. Povestea ascensiunii , în curând …
