(A)Politica

adi rista
Distribuie:

 

 

Cea mai mare problemă a politicii românești în acest moment este lipsa de reprezentativate, ori reprezentarea ar trebui să constituie un element fundamental al democrației. Cauzele cred că le cunoaștem sau măcar le intuim majoritatea dintre noi. De la corupție la lipsa de transparență, de la neasumarea eșecurilor la traseim, toate au dus, în definitiv, la o lipsă de legitimitate a clasei politice în general.

La toate ,,păcatele” astea se adaugă însă un ingredient la fel de nociv pentru democrație: lipsa de implicare a cetățenilor între alegeri. Se discută destul de aprins (dar puțin) despre democrație participativă, doar că nu prea ai cu cine să faci așa ceva deocamdată. Eșecul sistemului de vot aproape-uninominal se datorează și acestei pasivități cetățenești. Deși sistemul a fost modificat pentru a aduce o mai bună reprezentare (un număr mai mare de parlamentari înseamnă cel puțin teoretic o reprezentare mai bună a cetățenilor), parlamentarii au rămas în logica democrației reprezentative pure: ,,cetățeanul contează doar în campanie și la alegeri”. Prea puțini parlamentari au ajuns la invocarea faptului că mandatul nu este unul imperativ, iar asta înseamnă că de prea puține ori activitatea lor a fost pusă sub semnul întrebării de către cetățenii din colegiu.

Soluția pentru lipsa de credibilitate a clasei politice nu a întârziat să apară sub forma independeților cu suținere politică. Niște independenți ,,cu partid”, dacă sunteți de acord să-i numim așa. Metoda în sine nu este nouă, a mai fost folosită că oarecare succes și cu diverse variațiuni și la alegerile locale trecute.

Pe de altă parte, nu cred că suntem în prezența unui fenomen ,,Oprescu 2.0”, deși exemplul ar putea fi unul facil. Sorin Oprescu a candidat ca independent la Primăria Generală a Municipiului București, cu susținere politică din partea PSD (neoficială) în anul 2008 și din partea USL în 2012. Cred că exemplul nu este unul comparabil în primul rând pentru că Oprescu, dincolo de auto-proclamata independență, nu a fost un apolitic, ci din contră, un om cu state vechi în politică. Există însă și o asemănare importantă între modelul Oprescu și independentul cu partid, prin ceea ce înseamnă astăzi utilizarea cuvântului ,,independent” urmat de ,,cu susținerea” (și de aici completați pe spațiul punctat numele partidului politic). Mai lipsește doar ca de undeva din planul doi cineva să ne facă un semn complice și discret cu ochiul: ,,las’ că știm noi despre ce e vorba”.

Chiar dacă, așa cum spuneam, nu suntem în prezența unui ,,Oprescu 2.0”, avem în schimb niște amatori politici. Nu ar fi nici asta o problemă dacă ar rămâne doar la nivel de discuție sau de implicare civică măcar, dar tare mi-e frică să nu se transforme în amatorism administrativ. Riscăm în felul ăsta să schimbăm o gândire periculoasă de genul ,,a furat, dar a și făcut ceva” în alta nouă, dar la fel de periculoasă, ,,n-a făcut nimic, dar măcar nu a furat”. Asta plecând de la premisa că odată cu inovația asta politică vine și un grad mai mic de corupție.

Pe de altă parte nu am auzit nimic despre cum acești independenți cu partid ar vedea forța lor politică ulterioară. Izolarea lor politică mi se pare iminentă și mă duce cu gândul în trecut la celebra frază ,,nu pot să fac nimic, dați-mi consiliul”. Doar că lor această replică nu văd cum li s-ar potrivi, decât dacă la alegerile viitoare vom avea o întreagă clasă politică formată din apolitici.

Dincolo de ironie, rămâne un semn de întrebare legat de capacitatea de negociere politică și odată cu asta ,,datoriile” asumate. Deocamdată este relativ simplu pentru un candidat să negocieze cu un partid care să îl susțină, lucrurile însă se schimbă și se complică în momentul unor decizii într-un consiliu local. Oprescu, independentul despre care vorbeam mai devreme, avea niște soluții pentru a trece prin consiliu hotărâri măcar la ora 22:00 și dupa al treilea sau al patrulea vot. Cum făcea, cum nu făcea, nu a făcut nici bine, nici legal și nici corect.

Dar până când toți ochii sunt ațintiți spre acești independenți, cred că de puțină atenție ar trebui să se bucure și conducerile organizațiilor locale sau județene de partid. Pentru că ei sunt administratorii unor resurse importante: membri, funcții, experiență, organizare, simpatizanți etc. Resurse pe care se pare că nu au fost capabili să le gestioneze astfel încât să vină cu un candidat propriu cu șanse reale în alegeri. Înseamnă că administrarea resurselor este aproape inexistentă, iar acești conducători se ocupă de activitatea de partid ca de una secundară. Oricum ar fi, incapacitatea de a propune un candidat propriu pentru un partid național este vecină cu incompetența politică și ar trebui sancționată prin pierderea funcției. Ideal, ar trebui să existe o asumare a eșecului, tradusă prin demisie.

Revenind la independența cu partid în spate, aceasta este un efect ce vine dintr-o dublă lipsă de asumare: pe de o parte candidatul nu își asumă partidul, pe de altă parte conducerea partidului nu își asumă eșecul politic. Am putea spune că este o echipă de succes electoral, dacă ea nu ar fi bazată pe lipsa de responsabilitate și pe falsa impresie a unui început ce șterge cu buretele trecutul.

Plecând de la această lipsă de asumare, sunt curios ce se va întâmpla dacă acest model se va dovedi un succes electoral, dar un eșec administrativ. Poate unii s-au grăbit să uite de un alt model similar, respectiv ,,faza pe sindicate”, care a reprezentat un eșec lamentabil și o pierdere de credibilitate enormă pentru mișcările sindicale. A existat și atunci o infuzie de credibilitate și de legitimitate prin aducerea în politică a liderilor de sindicat, doar că totul s-a transformat relativ rapid într-o vis urât în care ambele părți au avut de pierdut.

Un alt exemplu la care ne putem raporta este recenta experiență ,,tehnocrată” de la nivel guvernamental, iar ea nu face decât să ne arate riscurile ce vin odată cu noua soluție (a)politică. Lipsa de competență și amatorismul administrativ fac ravagii, dar cu toate astea nu există nicio urmă de răspundere și asta din cauza faptului că nu există nicio responsabilitate politică. Dar poate asta este rețeta pentru a se naște omul nou, omul politic apolitic, amatorul de administrație publică, independentul cu partid.

Categorie: Opinii
Etichete: alegeri, Arad, candidat, independent, primaria arad, PSD
Distribuie:
Articolul anterior
„Purgatoriul sufletelor din Hitléria”: Neștrifucabila cociumecenie
Articolul următor
In memoriam Cristi Tamaș – un polițist care nu a trădat sistemul…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Din aceeași categorie

pandelea

Fă-te ziarist!

Cum naiba să te cobori la nivelul de a fi de acord când ești taxat drept „al patrulea” la… orice… adică primul fraier de după podium. Adică cel mai prost…