Atunci cînd sunetele te lasă mut și bogat…

Uneori, ba chiar adeseori, ființa numită și denumită OM are nevoie și de șansă, efortul propriu nefiind suficient pentru împlinirea unui vis, a unei „… dorințe imprecise” cum miraculos spunea și scria dragul de Nichita. O veche glumă ajunsă aproape folclor spune că cineva, n-are importanță cine, își tot frîngea zilnic mîinile și se-nchina Celui de Sus și se ruga cam așa: „Doamne, dă și fă ca să cîștig și eu la loterie!”. A stăruit în închinări și rugăciuni vreme îndelungă, pînă cînd, într-o bună zi, s-a auzit din înalturi un glas plictisit și nervos răspunzîndu-i: „Daʼ du-te și cumpără-ți naibii un bilet, nătărăule!”.

Cunoscător al glumei de mai sus și dornic a-mi clăti auzul cu ceva armonii diferite de minciunile și mizeriile deversate zilnic din diferite locuri (parlament, guvern, prezidenție, primărie, partide și altele, multe altele, mult prea multe altele), în diferite locuri (peste tot unde se află un microfon sau ceva de scris care s-ajungă la public), joi, 17 ianuarie a anului curent, înainte de prînz, m-am întemeiat (prin reprezentant), la gemulețul casieriei Filarmonicii arădene ca să-mi cumpăr un bilet la loteria sunetelor, iar seara, la ora prestabilită, m-am întemeiat la extragerea sunetelor din urne (de la viori și bași pînă la trompete, clarinete, oboaie, fagoți, corni și alte timpane de-astea); m-am așezat cuviincios pe-un scaun (despre monstruozitățile de scaune voi vorbi altădată, de-oi avea ocazia), și-am așteptat în liniște să-mi iasă cîștigătoare speranțele. Ce mi-a ieșit urmează mai jos.

În prima parte au funcționat ca urne două piane, iar ca „trăgători” soții Adriana și Sorin Dogariu – artiști adevărați ca profesiune și pianiști în subsidiar. De extras au extras toate sunetele din Concertul în do minor pentru două piane BWV 1060 al lui Johann Sebastian Bach și din Concertul în re minor pentru două piane și orchestră al lui Francis Poulenc. Ce-a ieșit din piane a fost doar cîștigător. „Trăgători” cu mîini miraculoase, Adriana și Sorin Dogariu au reușit să redea sonor amplitudinea celestă a muzicii lui Bach cu o ușurință și cu o profunzime pe care doar hăruirea dintru începuturi și perseverența de clipă cu clipă le pot explica. Ca să cînți muzicile lui Bach – omul și geniul căruia Dumnezeu îi e dator vîndut, trebuie să fii acolo unde a fost Bach: cu tîmpla lipită de talpa Creatorului – iar Adriana și Sorin Dogariu au fost acolo! Cu ei, preț de cîteva clipe, m-am învecinat și eu cu Divinitatea!

De la muzicile cerului (ale lui Bach), cei doi au trecut la muzica lui Francis Poulenc – un joc aparent simplu (în realitate extrem de complex), între celest și terestru (între solar și teluric ar spune un critic literar avizat, între sacru și profan ar spune un hermeneut de treabă). În realitatea cea mai deplină a muzicii lui Poulenc, Concertul în re minor pentru două piane și orchestră este o șuetă ludică superficial și filosofică în profunzime între un pian și cel de-al doilea, între cele două piane și orchestra de acompaniament, adică mai  mult decît suficient pentru a cădea în capcana exhibiţionismului tehnic. Aflați la deplina maturitate artistică, Adriana și Sorin Dogariu au evitat capcana (o evitare conștientă), lăsîndu-i auditorului bucuria unui adevărat joc de-a joaca în care se amestecă în proporții egale copilăria cea mai inocentă cu maturitatea cea mai strălucitoare.

Trebuie notat că orchestra, sub bagheta dirijorului Radu Popa, a făcut ceea ce trebuia să facă: i-a însoțit pe cei doi pianiști cu atenție, lăsîndu-le însă libertatea de-a străluci în voie – ceea ce s-a și întîmplat din plin.

Trăgînd linie și făcînd toate socotelile necesare, jumătate din biletul cumpărat mi-a fost cîștigător, ceea ce-mi sporea nădejdile că m-aș putea face și eu om măcar prin muzicile altora dacă nu prin trudele mele.

Partea a doua a extragerii a aparținut orchestrei și dirijorului – și nici un eufemism n-ar fi de prisos: a fost deliciu, a fost delectare, a fost beție estetică. Este drept că muzica lui César Franck din Simfonia în re minor are toate atributele unui alcool tare pentru împătimiții de arta sunetelor armonice, însă ridicarea sa la rang de pălincă pentru suflet este posibilă dacă se cumulează două condiții esențiale: o mînă sigură, în care bagheta să stea fermă, și o orchestră care s-asculte de baghetă ca de Dumnezeu – ceea ce în seara zilei de joi, 17 ianuarie, anno Domini 2019, s-a petrecut cu asupra de măsură. Radu Popa (n-am să-l insult cu adjectivul maestru, fiindcă merită ceva mult mai mult, însă n-am epitetul necesar: nu se află în dicționarul limbii!), s-a vădit a fi un dirijor de mare har, un adevărat șef de orchestră, stăpîn deplin pe sine și pe mijloacele-i tehnice, artistice și sufletești care să-i impună autoritatea și să tragă după el echipa. La rîndu-i, orchestra a strălucit de-a dreptul, fiecare instrument etalîndu-și în voie și delicatețea și forța, fiecare instrumentist urmînd cu credincioșie indicațiile compozitorului și bagheta făcătoare de minuni a lui Radu Popa. Au rezultat momente indescriptibile de muzică transparentă (părea că ar cînta vreun borangic himeric, iar nu lemne și metale sunătoare), și clipe de forță teribilă (de parcă s-ar fi cutremurat tăriile cerului) – și toate se-nșirau firesc și cuminte după cum bătea suav sau furtunos nuiaua de vrăjitor a lui Radu Popa. Oricît de cîrcotaș ar fi un critic muzical doxat (eu nefiind critic muzical, ci doar cîrcotaș nevindecabil), tot la superlativ ar scrie despre concertul acesta – iar eu, de-ar scrie altfel, l-aș provoca pe criticul acela la duel cu praștia, de la două șchioape distanță și cu flori de urzici ca muniție.

Cum zic, a fost un concert excepțional, de zile mari, așa cum drag mi-ar fi să fie toate concertele Filarmonicii arădene, toate concertele tuturor filarmonicilor lumii. Ședeam de pomană și-ascultam pierit – și-mi venea să strig că o așa muzică aș putea cînta și eu, la oricare dintre instrumente (tocmai eu, cel mai habarnist dintre pămînteni întru ale muzicii și ale instrumentelor), iar asta e semn clar că orchestră și dirijor dimpreună m-au luat în brațe și m-au suit pînă-n vîrful cel mai înalt din Munții Cerului (oare care pisc din Paradis o fi pe-acolo cel mai Everest?).

Aș scrie c-a fost o seară magică, aș scrie că fiecare-n parte a fost în acea seară de joi magician, însă știu foarte bine că și dirijorul, și instrumentiștii, sînt profesioniști desăvîrșiți, că toată magia aceea era rodul repetițiilor istovitoare despre care se știe aproape nimic și despre care se vorbește deloc. Din fericire, după o săptămînă de trudă, în seara concertului toți au fost artiști – atît de artiști încît singura exclamație pe care o mai pot elibera din chingile plaivazului este aceasta:  Ave, cîntăreți din instrumente, ave cîntărețule din mîini poruncitoare!

Concluzia e simplă (cred): biletul mi-a ieșit cîștigător pe toată linia, așa că de cîteva zile îmi cotrobăi prin buzunarele sufletului și mă aflu cu mult mai bogat; promit să sporesc și mai mult, măcar așa să pot fi acuzat că-s îmbogățit pe spinările altora.

P.S.: motive independente de voința mea m-au împiedicat să scriu aceste rînduri mai devreme; sînt și eu om în timpul vieții mele și-n timpul vieților altora, iar necazurile nu mă ocolesc, după cum nici bucuriile nu prea dau năvală asupră-mi. Pentru întîrzierea cu care scriu cer iertare tuturor: Filarmonicii ca instituție, artiștilor Filarmonicii Arad, Adrianei Dogariu, lui Sorin Dogariu și lui Radu Popa ca instituții, proprietarului acestui site ca gazdă primitoare, onoratului cititor ca cititor, deci ca ființă sensibilă la nou, bine, frumos și înalt.

Excelsior!

(text de Eugen Puiu)