Cambodgia – între paradis și infern (3)

cambodgia 11
Distribuie:

 

PHNOM PENN

E o dimineață caldă de miercuri. Am închiriat o mașină, să ne ducă în capitala Cambodgiei. Sunt patru sute de kilometri până acolo, deci plecăm foarte devreme, pe la cinci și jumătate. Și, ca orice călătorie care îți schimbă viața, și aceasta a început foarte frumos și liniștit. Șoferul se numește Pho, are un jeep, cred că e Toyota, vechi dar confortabil. O rupe puțin în engleză, dar mergem mai mult pe ghicit conversațional. Aflu că e de la țară, dintr-o familie numeroasă, că are 30 de ani, e căsătorit și are două fete. E analfabet, dar conduce foarte bine, mașina e a lui, din asta trăiește. Jeepul nu are numere, va mai dura o lună până o înmatriculează, dar asta nu pare să fie o problemă aici. Mergem foarte încet, cu maxim șaizeci de kilometri pe oră. Aici nu sunt accidente, deși traficul devine tot mai congestionat. Trecem prin sate care se ițesc din junglă, precum spinii unui trandafir uriaș. Peste tot sunt panouri imense cu conducătorii partidului majoritar. Îl întreb pe Pho despre partid și influența vietnameză în țara sa. Îmi spune, aproape șoptit, că Vietnamul conduce totul aici. Felul în care îmi răspunde îmi amintește de modul în care relaționam înainte de revoluție. Șoptit, ascuns, ciudat. Îl întreb de khmerii roșii și îmi răspunde că nu prea știe multe despre ei. De fapt, nu știe mai nimic. Mă miră imens acest lucru, doar suntem în țara celui mai mare autocid din istorie. Numele lui Pol Pot nu îi provoacă nici o grimasă. Sunt tot mai mirat. Trecem prin orășele care arată ca după un bombardament. Aici nu e mare, nu sunt turiști. E doar o sărăcie dezolantă, e o pustiire care îți dă un sentiment amenințător. Parcă nici soare nu mai e, e înnourat și cerul e lăptos. Drumul îți revine, nu mai sunt denivelări. Ne apropiem de Phnom Penn.

Capitala Cambodgiei e o nebunie prăfuită și super aglomerată. Cred că sunt pe puțin două milioane de motorete, la care se adaugă mașinile, tuk tuk-urile și inevitabilele camioane. Plus căruțe, tractoare și tot felul de motorizări improvizate. E ciudat, e cald, aglomerat, se circulă într-un haos controlat, încet, foarte încet. Paradoxal, asta mă ajută să apreciez arhitectura franceză a clădirilor de pe malul Mekongului. Sunt clădiri uriașe, în paragină, dar locuite. Majoritatea nu au geamuri, și e plin de caucazieni dubioși, îmi spune Pho. E drept, e un oraș perfect ca să îți pierzi urma. Dacă nu se cer numere de înmatriculare la vehicul, nici acte nu prea se cer. Mergem către marele Mekong. Ne oprim pe malul său și, instant, un vechi vis de-al meu se împlinește. Văd Mekongul, fluviul imens care străbate toată Indochina. Îl aveam în suflet de mic, iar acum am bucuria să îl văd. E o bucurie umbrită de gălăgia din spate, traficul e infernal. Bem o cafea și un suc proaspăt de mango, și mergem către cartierul regal.

Zona palatului regal e contrastantă. Aici e curat, e liniște și bine. Traficul este deviat, așa că totul e verde și seren. Tot ce auzi e gongul de la templul de vis a vis. Intrăm și acolo, e un fele de ceremonie de canonizare a unui călugăr, mort la 98 de ani. Cânturile budiste, cred că le zice mantre, îmi dau o stare de liniște extraordinară. Și chiar am nevoie de echilibru, pentru că merg în cel mai groaznic loc din lume.

IADUL KHMER

Ca să înțelegeți spre ce mă îndrept, o scurtă și necesară rememorare. În aprilie 1975, o facțiune extremistă numită Khmer Rouge, condusă de Pol Pot, un intelectual marxist renegat, cucerește Phnom Penn și aduce în Cambodgia un regim de teroare nemaiîntâlnit în istorie. Khmerii roșii impun un egalitarism primitiv, golesc orașele, distrug banii, uneltele evoluate, schimbă calendarul, numind anul 1975 drept Anul 0. Toată lumea merge la țară, la cultivat orez. Toți intelectualii, meșteșugarii, artiștii, străinii, medicii, ochelariștii, toți cei care aveau meserii urbane, sunt uciși, deoarece se consideră că nu aduc nimic bun pentru societate. Le sunt ucise rudele, chiar și copiii, chiar și bebelușii. Pol Pot induce o paranoia generalizată, oamenii dispar cu zecile de mii, orice „om nou”, adică unul cu mâini nemuncite, este un dușman al poporului, un sabotor și, probabil, un agent străin. Se instituționalizează un sistem de închisori politice, unde oamenii sunt torturați până la moarte, pentru a recunoaște fapte pe care nu le-au comis, și pentru a divulga nume ale presupușilor complici. E o nebunie generalizată, economie nu mai există, pe lângă teroare, vine și o foamete uriașă. Pol Pot rămâne la putere până în 1079, când atacă Vietnamul. Vietnamezii, mult mai puternici și bine pregătiți, cuceresc cea mai mare parte a Cambodgiei în zece zile. Pol Pot fuge la granița cu Thailanda și continuă un război de guerillă, susținut de foștii săi inamici, americanii, cei care plqantaseră în Cambodgia peste șase milioane de mine antipersonal, și care sunt vinovații de facto pentru nenorocirea aceasta. Domnia de trei ani și jumătate a khmerilor roșii a rezultat în ditrugerea economică a Cambodgiei și moartea a aproape jumătate din populație. Ca o curiozitate lugubră, singura întâlnire oficială a lui Pol Pot cu un lider străin a fost cu Nicolae Ceaușescu. Asta pentru nostalgici.

Mă îndrept spre S-21, sau Tuol Sleng, cea mai groaznică dintre închisorile/centre de tortură ale khmerilor roșii. E o fostă școală, transformată în loc al groazei, iar această transformare doar sporește starea îngrozitoare pe care o am. Acolo au fost uciși în chinuri peste douăzeci de mii de oameni. Locul e cumplit, sunt peste tot urme ale unor crime oribile, pereții înșiși s-au încărcat de vaiete și ură și lipsă de speranță. Efectiv îți dorești să ajungi afară, dar e plin de sârmă ghimpată, și ai, pentru o clipă, impresia că ești și tu prizonier, într-un fel chiar ești, n-o să pot uita vreodată Tuol Sleng. Mă țin tare, aflu că șapte oameni au scăpat cu viață de aici, apoi îl zăresc. E unul din cei șapte, sculptorul. A rămas aici, aici stă. Întreaga familie i-a fost ucisă, și nu a mai ieșit din S 21. E aici pe viață, a scris o carte despre ce s-a întâmplat, despre acceptare, ietare și uitare. Nu pot să mă abțin, și plâng în hohote. Îmi semnează carte, și-mi spune: Acum și tu ești aici, ești martor. Spune lumii ce s-a întâmplat, ce ai văzut, ce ai simțit. Pentru ca așa ceva să nu se mai repete.

Am plecat de acolo un altul, ștergându-mi lacrimile. Merg spre una dintre câmpiile morții. Despre care vă voi povesti în al patrulea și ultimul capitol al poveștii mele despre Cambodgia.

Episoadele anterioare: 

CAMBODGIA – între paradis și infern (1)

Cambodgia – între paradis și infern (2)

Categorie: Reportaje
Etichete: Basil Muresan, Cambodgia, IADUL KHMER, PHNOM PENN, reportaje
Distribuie:
Articolul anterior
Etapa a 12-a a Ligii a 3-a a fost FĂRĂ ÎNFRÂNGERI pentru reprezentantele județului Arad [REZULTATE / MARCATORI]
Articolul următor
Progresul Pecica e campioană de toamnă; Sîntana și Zăbrani sunt principalele urmăritoare [CLASAMENTUL TURULUI]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Din aceeași categorie