Claudius – tăcerea morocănoasă a unuia care nu are nimic de spus

Claudius tace. O face bine, e specializat în așa ceva. Dacă stau să mă gândesc bine, e singurul lucru în care excelează. Pentru meseriașii din agora, obsedați de calificative, ar primi FB cu coroniță magenta. Dar tăcerea sa nu e tăcerea aceea sugestivă, cu tâlc, e doar tăcerea morocănoasă a unuia care nu are nimic de spus. Dar foarte multe de dovedit, fără a avea cum, vreodată.

Absolvent a trei facultăți într-una, și specialist amator la jocul la două capete, cariera lui Claudius e exact ca și el, îl urmărește ca o umbră într-un costum cu două numere mai mari, e de-o imaculată anonimitate. Claudius stă bine unde îl pun unii sau alții, e ca și jucăria aia din spatele mașinii, care dă din cap la fiecare hârtoapă. Dacă ar trebui să i se scrie biografia, cel însărcinat cu asta s-ar arunca în fața personalului de Pecica, alegând o moarte lentă și dureroasă prin CFR, unei recenzii cu pagini albe și coperte cartonate.
O copertă albă pe care scrie cu roșu-pionier „Claudius: o biografie inventată de Flavius.” (cum „care Flavius”?!)

Claudius a condus una dintre instituțiile importante așa cum știe el, în anonimitate, pe ascuns, în semiobscuritate. A fost cel mai nevăzut țar al educației, dar totuși un țar. Nu Petru cel Mare. Mai mult spre Ivan cel Groaznic. Pentru că a reușit să readucă frica în instituția pe care o păstorea. Frica aceea surdă, dar mai ales mută, cea a coridoarelor Securității. Exact ca și stăpânii săi, Claudius a mers în trecut ca să își ia exemplele. Și măștile spaimei.

Apoi, a venit schimbarea lui Claudius. Și, pe când alții în situația sa, au dat dovadă de bărbăție, contestând măsura schimbării, lui Claudius nu i-a ajuns. A dat fuguța. De fapt n-a dat el, și-a pus jumătatea mai bună să dea fuguța la stăpâni, să transmită plânsul tăcut al lui Claudius și ceva discuții cu caracter mai mult sau mai puțin exploziv, însă definitiv personal. Iar mișcarea asta spune ceva în plus despre Claudius, dar și despre frică, cenzură, bun simț și toate celelalte, din toate părțile.

Personal, nu cred că Claudius e mai înjurabil decât alții. E doar un artefact al nostalgiei comuniste, aruncat într-o lume în care responsabilii cu propaganda, și turnătorii, își găsesc mai greu locul. E un blestem vocațional.