PLEDOARII

Confesiunea unui ofiţer specialist în lupta antiteroristă participant la Revoluţia din decembrie 1989 – Partea a-X-a [GALERIE FOTO DOCUMENT]

 

Luna Decembrie este luna Revoluției din 1989, motiv pentru care, în această perioadă, criticarad.ro a ales să publice, pe întinderea mai multor episoade confesiunea unui ofițer, participant activ la evenimentele derulate în Arad atunci. Textul se recomandă de la sine, așa încât nu are nevoie de aparat introductiv suplimentar. Galeria foto în parte inedită este proprietatea autorului. (Redacția).

 

PARTEA  a-X-a

Diversiunea creată de Şeful Miliţiei de atunci, colonelul Mihai Cioflică, aşa cum rezultă din declaraţiile participanţilor, care poate fi generată din uşurinţă, pentru a se eschiva să ia contact cu generalii, pentru nu li se subordona, era riscant, pentru că sigur cunoştea rolul important avut în reprimarea participanţilor la revolta din Timişoara; poate cu intenţia de a crea intenţionat confuzie, adversităţi între forţele revoluţionare – ipoteză puţin probabilă; exclud probabilitatea că ar fi acţionat la ordinul unor „participanţi străini” din umbră, despre care se cunoaştea sigur, că au fost active la evenimentele din decembrie 1989, dorind prăbuşirea dictaturii. Ultima ipoteză mi-a sugerat-o un fost subaltern al domnului colonel Cioflică, argumentând cu ceva real : „ai uitat unde a fost reţinut de revoluţionari ? Era în drum spre graniţa cu Ungaria, când a fost arestat la Şeitin, de către grăniceri”.

Periculozitatea şi iminentul atac al celor „21 luptători USLA”, declaraţi şi „certificaţi” de colonelul Mihai Cioflică, asupra Consiliului, au creat o stare de panică în rândul liderilor noii democraţii şi a aliaţilor lor din forţele armate, de necontrolat. O adevărată teroare psihică, o debusolare! E adevărat, că cei care gestionau situaţia, ori erau nepregătiţi  pentru astfel de operaţii, fără precedent, ori erau novici în organizarea apărării, unii chiar panicaţi, veniţi din stradă.

Zvonurile, la care m-am referit mai sus, culminând cu această diversiune, au etichetat generalii ca fiind inamicii cei mai periculoşi, ce pot anula cuceririle democratice. Panică, reacţii necontrolate, focuri de armă automată şi moarte, fără ca generalii să fi fost implicaţi în nenorociri.

Este fără putinţă de tăgadă că generalii Constantin Nuţă, şeful Inspectoratului General al Miliţiei şi Mihalea Velicu, locţiitorul său, au fost trimişi la Timişoara cu scopul de a reprima revoltele populare declanşate în 16 decembrie 1989. Aceştia pregăteau sigur – după cum rezultă din procesul „Lotul Timişoara” – să execute întocmai ordinul dictatorului şi organizau amplasarea forţelor M.I. – de miliţie şi trupe de securitate – pe teritoriul întregii Timişoare, pe sectoare, responsabilităţi, pentru reprimare în forţă.

Numai că la venirea şefilor M.Ap.N., iniţiativa de a organiza reprimarea, a fost preluată de armată iar morţii de după 22 decembrie i se datorează exclusiv.

Asta nu înseamnă că forţele M.I. nu au participat la reprimare? Nu ! Dimpotrivă, „…peste 1200 de persoane au fost încarcerate în Penitenciarul Popa Şapcă, fără vreo ordonanţă de reţinere (…) După două ore însă am aterizat în Timişoara, am coborât cu procurorul general adjunct de-atunci, Diaconescu şi cu ceilalţi colegi ai mei, şi împreună – primul lucru care s-a făcut atunci – am fost în centrul oraşului. În centrul oraşului am fost duşi intenţionat, pentru că ni s-a prezentat jaful care s-a petrecut cu o seară înainte (…) După care ne-am deplasat cu întreaga echipă la Penitenciarul Popa Şapcă din Timişoara (…) ni s-a solicitat să audiem persoanele care se află deja reţinute în penitenciar. (…) Pe data de 16 decembrie, peste 1.200 de persoane au fost încarcerate în Penitenciarul Popa Şapcă (….) Eram în jur  de 16-20 de procurori din Timişoara, din Arad, din Caraş-Severin,  judeţele limitrofe. Cred că şi din Hunedoara.”

Toate aceste arestări au fost executate de forţe ale Ministerului de Interne, care nu puteau fi comise decât cu aprobarea sau din ordinul generalilor Constantin Nuţă sau Mihalea Velicu! Nu se poate nega implicarea miliţiei în reprimarea revoluţionarilor. Dar proporţia a fost relativ scăzută după 21 decembrie. Dovada este că în procesul de la Timişoara, au fost condamnaţi doar doi miliţieni care au participat la reprimarea revoluţionarilor: maiorul Iosif Veverca, la 15 ani închisoare, pentru omor, care ar fi împuşcat un revoluţionar şi Locotenent colonel Ioan Corpodeanu, şeful serviciului cercetărilor penale, care introdusese mai mulţi revoluţionari în arest şi ar fi  dispus cercetarea lor.

(Speţă inedită: victima presupusă a fi „ucisă” de maiorul Iosif Veverca, a fost identificată vie, în străinătate, iar autorul graţiat ulterior.)

Deci, implicarea generalilor în represiune este certă, nimeni nu o neagă. Dacă ar fi supravieţuit, sigur ar fi fost condamnaţi la închisoare de instanţele penale.

Numai că sosirea lor la Arad, odată cu anularea cursei de linie TAROM, zborul combinat pe ruta Bucureşti – Timişoara – Arad – Bucureşti, şi cazarea acestora la hotel Parc, „aportul” lor contrarevoluţionar a fost zero. La Arad erau sub stres şi frică de eventuale consecinţe, căutau sprijin şi nimeni nu le-a acordat. Un rol malefic au avut totuşi, e adevărat, produs de manipulatori. Datorită simplei lor prezenţe la Arad, a devenit plauzibilă intoxicarea liderilor Revoluţiei şi a armatei cu urmările nefaste menţionate.

Întrucât această diversiune – Implicarea generalilor în acte teroriste la Arad – a produs efecte, inclusiv asupra mea, fiind arestat, acuzat că am sprijinit fuga generalilor, personal. Cu sprijinul unor oameni corecţi, martori sau implicaţi, am efectuat investigaţii profesioniste, asupra traseului şi activităţii generalilor până la explozia elicopterului ce îi transporta, deasupra dealului Mamut din apropiere de Alba Iulia.

Iată ce am aflat.

După fuga dictatorului la orele 12,10 şi preluarea puterii de către armată (ca apoi să fie predată forţelor revoluţionare), în Ministerul de Interne s-a produs panică. Inspectoratele au fost ocupate de armată. În această situaţie generalii Nuţă şi Mihalea aflaţi încă la Timişoara doreau să plece la Bucureşti. Aceştia, ştiind că sunt în pericol, fiind culpabili, şi pentru a ascunde identitatea reală, au apelat la confecţionarea de acte de identitate false, de care aveau nevoie şi pentru legitimare la aeroport în cazul zborului spre Bucureşti. Maiorul Traian Cozma, şeful Serviciului de Evidenţă a Populaţiei Timiş, le-a întocmit documentele. Generalul Nuţă Constantin a primit un buletin cu numele de Negrilă Constantin. Acte false s-au mai confecţionat şi pentru generalul Emil Macri de la Securitate cât şi pentru coloneii Ghircoiaş şi Dehelean, de la miliţie.

Cei doi generali au fost preluaţi de căpitanul Viorel Bucur zis Bebe, zis Benga, cu autoturismul ARO propriu şi i-a ascuns în casa mamei sale. Folosind buletinele false Bucur a cumpărat bilete la cursa TAROM, cu plecare la orele 17,30 din Timişoara. Bebe Bucur, un miliţian deosebit de isteţ, lucra pe CAV – contrabandă aur şi valută – cu relaţii în lumea interlopă din Timişoara, sconta că va fi protejat de eventuali revoluţionari. Intuiţie corectă. Aşa a ajuns cu generalii la aeroport, trecând uşor prin filtre  ale revoluţionarilor pe traseu spre aeroport. Au sosit cu bine la aerogară, au vizat biletele; aeroportul era ocupat de armată, inclusiv filtrul de control antiterorist, pe unde era obligatoriu să treacă. Generalul Nuţă avea la el un pistolet Makarov şi o staţie radio Storno. La control le-a declarat, i-au fost ridicate, de către armată şi, întrucât aeronava nu mai avea însoţitorii de bord de la USLA, cărora, în situaţii normale se preda armamentul, urma să-l predea comandantului aeronavei. Nu erau însoţiţi de nimeni, înafara căpitanului Bucur. Printre pasageri mai erau trei subalterni, ofiţeri „direcţionali”, pe diferite profile de muncă: de la circulaţie colonelul inginer Stoiţă, de la pază şi ordine, maiorul Petrescu iar pe linie de judiciar, locotenent colonel Alexa care participase la evenimentele din Timişoara. Generalii nu îi contactează, deşi se observă, se ignoră. Se îmbarcă amândoi alături de procurorul general adjunct al RSR Gheorghe Diaconescu (venit la Timişoara cu o echipă de procurori de la Bucureşti să ancheteze revoluţionarii arestaţi). După îmbarcare în aeronava ROMBAC – 111, pistolul şi staţia radio au fost predate copilotului Şerban Dumitru, mandatat de comandantul Mihalache cu păstrarea armamentului de la bord. Aeronava aterizează cu bine la Arad, la orele 21,15. Coboară pasagerii de Arad. Cei pentru Bucureşti, staţionaţi în aerogară, nu se îmbarcă dar nici cei din aeronavă nu coboară. În jurul orei 22,15 se anulează zborul spre Bucureşti, pasagerii coboară din aeronavă şi sunt conduşi prin exteriorul aerogării de Mariana Nicolau, de la serviciul comercial, la autobuz pentru cazare la hotel Parc. Ultimul coboară echipajul având pe pilotul comandant Marin Mihalache, copiloţii Dumitru Şerban, Eugen Nicoară şi cele două stewardese. La scara avionului era în post de control al armatei căpitanul Nicolae Halbac. Copilotul Dumitru Şerban i se adresează şi întreabă unde să predea pistolul generalului Nuţă, staţia Storno şi pistolul comandantului Marin Mihalache, motivând că grupa antiteroristă a fost dezarmată şi nu poate le preda lor armele. Căpitanul Nicolae Halbac refuză să preia pistoalele şi în final, i-a spus : „Luaţi-le cu dumneavoastră”!

Echipajul, au coborât, după ce au semnat în registrul de zbor predarea aeronavei la Briefing,  s-a deplasat la autobuz   toţi cinci. În autobuz copilotul Şerban l-a întâlnit pe generalul   Nuţă i-a predat pistolul şi staţia radio. Aşa se explică faptul că ajunşi la hotel Parc, recepţionera Anny Nemeth semnalează faptul că generalul Nuţă poseda pistolul asupra sa. ( Şi revoluţionarul Ovidiu Păiş îl identifică în hol).

Generalii s-au cazat printre ultimii, Mihalea a vorbit la telefon cu colonelul Cioflică în Consiliu, cu maiorul Ioan Micu de la Inspectoratul M.I. şi chiar cu maiorul Gană. Nimeni nu a semnalat, dar absolut nimeni, persoane în anturajul lor, care să fie înarmate, înafară de generalul Nuţă. Nici un indiciu că sunt pregătite pentru luptă, semnlat de persoanele cu care au venit în contact, mişcări specifice, doar îngrijorare pentru că nu pot continua călătoria. Ziariştii austrieci care i-au întâlnit în holul hotelului, în jurul orelor unu, nu au semnalat nici un comportament suspect al celor din hol. Câţiva priveau la televizor iar generalul Mihalea era îngrijorat, se plimba în spaţiu limitrof barului şi recepţiei. În mod sigur, generalii nu au luat contact nici cu cei trei ofiţeri „direcţionali” din M.I., ce au călătorit cu aceeaşi cursă, cazaţi tot la Hotel Parc.

Au fost cazaţi la camera 105 (sau la 205?), unde au dormit, probabil, mai puţin liniştiţi, sau poate nu au dormit, deranjaţi de nenorocirile produse. Focurile de arme automate trase de aproape, de la nici 100 de metri, din Cetate, care s-au înteţit; pe podul Decebal oricine a pătruns în noaptea aceea a fost ucis sau rănit de unitatea militară din Cetate.

Cert este, că dimineaţa la orele 8,30, generalii Nuţă şi Mihalea erau în holul hotelului, iar Nicu Oană şeful agenţiei TAROM, anunţa pasagerii cazaţi că zborul spre Bucureşti a fost anulat definitiv, iar pasagerii să se prezinte la Agenţie să primească contravaloarea biletului. Din listă lipseau mai mulţi pasagerii, ce se îmbarcase din Timişoara, care se întorseseră acasă, cu alte mijloace de transport.

Recepţionarul care a intrat dimineaţa în tură, la orele opt, Petrică Baciu, era prezent când Nicu Oană de la TAROM i-a adunat în hol, dar nu a observat grupuri compacte, cineva să-i protejeze, sau comportamente suspecte. Toţi l-au urmat perpedes, pe Oană pe strada Unirii, spre agenţie.

Ajunşi în jurul orei nouă la Agenţie, în biroul agenţiei a intrat printre primii doar generalul Constantin Nuţă, care a prezentat buletinul cu numele Negrilă Constantin, confirmând şi Şeful agenţiei, susţinerea recepţionerei, Anny Nemeth, care a semnalat prima identitatea falsă a generalului. Acesta a prezentat pentru decontare şi biletul de avion al generalului Mihalea, motivând: „e afară, fumează”! După ce a primit contravaloarea i-a solicitat un autoturism să se deplaseze la gară. I s-a răspuns că Agenţia nu dispune de maşină, aşa că a plecat, dar fără grabă, salutând normal. Nu părea excesiv de îngrijorat, era doar nemulţumit că s-a anulat zborul.

De la TAROM, generalii s-au deplasat pe jos până la hotel Astoria. Au intrat la Shop-ul pe valută, de unde şi-au cumpărat cu dolari multe bunuri, alimente, ţigări, ciocolată, puse în servietă şi două plase de plastic cu reclamă.

O pată cenuşie de traseu. Nu se cunoaşte cu cine a luat legătura prin telefon, dar s-a prezentat, undeva în zona hotelului, un autoturism al miliţiei care i-a transportat la gara centrală CFR. Aici au parcat autoturismul în spatele cantinei şi au intrat în biroul poştei din gară, aproape de cantină. Nu au intrat pe poarta principală a gării. Erau însoţiţi de două persoane civile. Una dintre acestea, părea a fi fost căpitanul Ioan Otiş de la CAV, omolog cu Viorel Bucur din Timişoara,  care s-a dus la casa de bilete şi a cumpărat două bilete la Pannonia Expres R-22, pentru Bucureşti, la clasa I-a, vagonul 5, locurile 66, 67. Nu au luat contact cu Miliţia Transporturi gară. Trenul Pannonia Expres, pentru că nu a staţionat ca de obicei pentru controlul vamal obişnuit în gara Curtici, a sosit cu aproximativ 10 minute mai repede în Arad. După sosirea trenului, de pe peron au urcat mai multe persoane, printre care în mod sigur şi Nuţă Constantin. Căpitanul Gheorghe Iordache de la miliţia TF, care era de serviciu pe peron, nu l-a observat. În schimb, printre ultimii, venind dinspre cantină l-a identificat pe generalul Mihalea. S-a dus la el, l-a salutat, s-a prezentat, au dat mâna, acesta se grăbea să urce în vagon, dar s-a oprit i-a întins mâna şi i-a spus: „vă urez să nu aveţi evenimente”! Iordache i-a mulţumit, fără să ştie care e situaţia lui şi de ce nu au fost anunţaţi. S-a urcat în tren, care la scurt timp a plecat, chiar cu câteva minute mai repede decât orarul normal. Căpitanul Iordache, după plecarea trenului Pannonia s-a deplasat la biroul TF din gară şi i-a raportat maiorului Hodagiu, şeful său, că în tren a urcat generalul Mihalea. În timp ce raporta evenimentul, a sunat telefonul. Iordache, fiind aproape de aparat, l-a ridicat iar la celălalt capăt al firului era colonelul Iulian Medrea, şeful Serviciului la Miliţia Transporturi Feroviare Timişoara. Se prezintă, care îi ordonă:

-. „Iordache, acum ai ocazia să te fac maior ! Urgent urcă în tren îi identifici şi îi reţii pe generalii Nuţă şi Mihalea, şi îi predai la Deva. Te aşteaptă … „

Căpitanul Iordache îl întrerupe şi îi raportează că trenul Pannonia Express a plecat deja din gara Arad, că într-adevăr generalul Mihalea a urcat, a dat mâna cu el, dar nu mai are cum să execute ordinul. Subofiţerul, care era de serviciu pe platoul din faţa gării, după plecarea trenului, a sesizat maşina miliţiei parcată în spatele cantinei, abia când în aceasta s-au urcat doi civili şi au demarat spre oraş. Întrebat de persoane, nu a putut să precizeze sigur identitatea acestora.

Informaţia despre plecarea generalilor cu Pannonia Expres R-22, mai repede de orele 11,46, cum scria în mersul trenurilor, a circulat repede şi a ajuns şi la ofiţerul de serviciu pe Inspectoratul de miliţie, locotenent colonel Lucian Rusu. Acesta a luat legătura cu maiorul Marin Teodorescu – care în 22 decembrie preluase comanda Inspectoratului de Miliţe din Deva – Hunedoara – căruia îi comunica ordinul de a fi arestaţi, fiind suspecţi pentru comiterea unor acte de terorism, indicând vagonul şi locurile din trenul Pannonia Expres. Maiorul Teodorescu raportează şefului său locotenent colonel Dumitru Tufeanu, de la armată, care era la sediul Consiliului Frontului Salvării la Deva, ordinul de arestare a acestora.

Maiorul Teodorescu Marin, care primeşte ordin pentru organizarea capturării generalilor, declară: „Împreună cu colonelul Todea, locţiitor al şefului miliţiei judeţului Hunedoara, am organizat din lucrătorii de miliţie o grupa de 15 ofiţeri şi subofiţeri. Le-am ordonat sa se deplaseze la gară şi să-i aresteze pe cei doi. În această grupă, am ordonat să fie incluşi şi doi lucrători care să-i cunoască pe cei care trebuiau să fie arestaţi. Grupa s-a deplasat la gară cu un microbuz, reuşind să se urce în tren la ora 13.50. Între Deva si Simeria, lucrătorii de miliţie au identificat şi capturat pe Mihalea Velicu la compartiment, iar pe Nuţa Constantin în W.C.-ul în care se ascunsese.

Au fost identificaţi şi arestaţi în tren. Mihalea Velicu de către locotenentul Virgiliu Bădescu şi căpitan Velu Căluşeru, iar generalul Constantin Nuţă de maiorul Doru Cosma şi locotenentul Gheorghe Filipescu. Primul încătuşat iar Nuţă legat cu sfoară cu mâinile la spate. La gara Simeria au fost coborâţi din tren şi urcaţi în microbuz, transportaţi la sediul Inspectoratului de Miliţie. Ofiţerul care îl cunoştea fizic pe generalul Nuţă era căpitanul Velu Căluşeru, ofiţer de contrainformaţii militare, căruia acesta i-a fost şef, şi cu care am vorbit personal.

Au fost percheziţionaţi şi introduşi separat în arest.

La insistenţa generalului Nuţă, maiorul Teodorescu a raportat telefonic la M.Ap.N. generalului Hortopan, care a ordonat să ia toate măsurile de pază şi să fie depuşi la Unitatea Militară 01719 – Deva, unitate de geniu, iar ulterior, acolo se va comunica modul cum se va proceda cu ei.

Pentru a nu repeta povestea tragică a morţii generalilor, eveniment descris veridic şi cu amânunte în cartea mea „ZBORUL CĂTRE MOARTE”, mă rezum la un enunţ scurt.

Din ordinul generalului Hortopan, cu aprobarea generalului Militaru, generalul Iosif Rus comandantul aviaţiei militare, dă ordin, la rândul său, comandantului Unităţii de elicoptere Sibiu, să se deplaseze cu un elicopter la U.M. 01719 – Deva pentru a transporta la Bucureşti pe generalii Nuţă Constantin şi Mihalea Velicu, arestaţi pentru acte terorism. Este trimis în misiune un echipaj compus din maiorul de aviaţie Nicolae Tudor, căpitanul Victor Matica şi maistrul militar Nicolae Galaftion cu elicopterul IAR 330 nr. 72. Ajunşi la U.M. 01719 – Deva, arestaţii sunt urcaţi în elicopter legaţi cu mâinile la spate cu sfoară şi apoi de scaune cu şnurul rezistent de la completele de protecţie, imobilizaţi complet. Echipajul decolează la 19,40 din Deva. Zboară pe acelaşi culoar de zbor, în coordonatele  pe care venise de la Sibiu, cu luminile stinse. Apoi deasupra dealului Mamut, la circa 4 km Este de Alba Iulia este atacat violent de la sol şi doborât, se prăbuşeşte şi ia foc.

Comisia de anchetă stabileşte:

≪„Din rapoartele medico-legale rezulta că moartea  membrilor echipajului, respectiv Tudor Nicolae, Motica Victor si Galaftion Nicolae a fost violentă şi s-a datorat unor politraumatisme produse prin lovirea de corpuri dure în momentul căderii de la înălţime şi prin acţiunea flăcărilor în condiţiile unui accident aviatic. Referitor la celelalte doua cadavre (…) examinarea s-a efectuat asupra unor rămăşite umane, (…) carbonizarea totală cu dispariţia ţesuturilor moi, fragmentări şi desprinderi de membre (…) Identificarea celor doua cadavre carbonizate s-a făcut pe bază de constatări tehnico-ştiinţifice (…) recunoaşteri de bunuri şi obiecte personale găsite la locul accidentului, stabilindu-se în mod cert ca aparţin foştilor generali Nuţa Constantin şi Mihalea Velicu. (…) Lucrările dentare din metal galben existente pe maxilarele superior şi inferior, ridicate de la unul din cadavre aparţin generalului Nuţa Constantin. (…) Verigheta din metal galben având în interior gravat „Nela 03 decembrie 1963” aparţine generalul Mihalea Velicu. ≫

Acesta a fost itinerarul adevărat, parcurs de generalii Nuţa Constantin şi Mihalea Velicu, care la Timişoara, pe timpul revoltelor din zilele de 16 – 22 decembrie, au avut un rol important în reprimarea participanţilor la acţiunile contra dictaturii. Odată ce au părăsit oraşul de pe Bega, în ziua de 22 decembrie cu aeronava ROMBAC 111, oprită de la zbor la Arad, iar generalii cazaţi la hotel Parc, aceştia erau „pe fugă”, se ascundeau, pentru a nu fi reţinuţi de noua putere.

Este cert: generalii Nuţă Constantin şi Mihalea Iordan Velicu, nu au fost însoţiţi de trupe de comando şi nici nu au organizat acţiuni ostile, ori potrivnice, noii puteri revoluţionare instalate la Arad după 22 decembrie 1989.

Cu toate că însuşi, dintre ofiţerii corecţi ai armatei – cum am arătat, şi chiar domnul Valentin Voicilă au renunţat la a susţine că generalii Nuţă şi Mihalea au fost iniţiatorii şi acţiunilor diversioniste, în urma cărora la Arad au murit 19 oameni, mai sunt oameni care susţin această inepţie.

Regret sincer că cel mai avizat, dacă nu chiar istoricul Revoluţiei din Arad, Emil Şimăndan, căruia recunoscându-i meritele incontestabile, pentru efortul de a scoate Cărţile Revoluţiei, „Întrebătorul din Agora”, persistă în eroarea – scuzabilă atunci – de început. Aproape că l-aş înţelege dacă ar mărturisi că este obligat, şantajat, de cei care l-au molestat groaznic, în noiembrie 1999, fiind internat în spital cu multiple leziuni, sustrăgându-i-se manuscrisul pentru a nu fi publicat şi care încă îl menţin sub presiune.

Afirmaţiile domnului Emil Şimandan, relativ recente pe blogul ARQ, în iunie 2013, că: „mai multe surse sugerează că generalii ar fi plecat la o „casă conspirativă”, a miliţiei sau a securităţii, pe care o cunoşteau de mai înainte, de unde au luat armament şi muniţie de război !” sau „generalii s-au în­ar­­mat în Arad, cu ajutorul unor complici, pe parcursul unei ore şi jumătate, timp ce s-a scurs de la plecarea din Ae­roport până în momentul cazării în Hotelul „Parc” – sunt de o penibilitate care îl descalifică. Regret enorm. (Ca să nu citez dintr-un text mortal al distinsului scriitor găzduit de ARQ.ro: „PRESTIGIUL ZVONURILOR, de la opera lui Dostoievski la Revoluţia din decembrie 1989, ori invers!” –  din 19 Iunie 2013. Aşa ceva! Incomensurabil valoric!

…………………………………………………………..

PARTEA a-IX-a

Cine a tras în noi după 22?

Morţii de pe podul Decebal. (dialog cu Sorin Ghilea la TV Arad)

Valentin Voicilă: „Primii în Arad au căzut după fuga lui Ceauşescu, în noaptea de 22 spre 23 decembrie, (…) aş dori să încep cu Toth Sandor, un şofer din Ungaria (…) care ajungând în timpul nopţii, a fost împuşcat în zona podului Decebal, (…) e greu să spui că omul a fost împuşcat de oamenii celor doi generali, ori din altă parte.

Valentin Voicilă: Da ! S-a tras pe podul Decebal, am avut trei morţi. S-au dus ai noştri din Consiliu să aducă muniţii (…) Era înţelegere între Stanski şi Marcu, cel care conducea Gărzile Patriotice, se numea Stanski, colonelul Stanski (…) Oamenii noştri mergând acolo cu un camion s-a deschis focul la podul Decebal şi au avut un mort.

Apoi, Toth Sandor care a venit cu ajutoare, şi a fost chemat în Cetate, să le ducă şi lor, este împuşcat.Apoi autosanitara Cetăţii, care duce o angajată la spital iar la întoarcere se deschide foc, focul asupra propriei sanitare, asupra propriei autosanitare !

Deci, o greşeală teribilă !

Armata trage asupra acestor oameni!

Supravieţuitorul Ovidiu Păiuş: „După ce am trecut de jumătatea Podului „Decebal” s-a început să se tragă bestial asupra noastră (…) Atât eu cât şi Andrei Safaleru ne-am lăsat pe spate, între scaune. (…)  Am reuşit să-l văd pe şoferul Ciumedean Dănuţ căzut peste volan, curgându-i sângele din gură. Atunci Andrei Safaleru a făcut o greşeală capitală, s-a ridicat în fund, după care s-a aruncat pe burtă. În noua sa poziţie l-au străpuns 17 gloanţe! Unul i-a intrat în plămân, iar restul, până la 17 gloanţe, în bazin şi în rinichi!   După circa 40 – 50 de minute am fost adunaţi de militarii care au inspectat zona, să vadă pe cine au împuşcat!”

Doru Miclea. „Apoi după ce am urcat panta podului şi am ajuns pe pod, am fost întâmpinaţi cu foc automat. Primul glonţ m-a lovit în gură. Trăgeau bestial în noi. Cimedean, şoferul, a stins farurile (…) se trăgea în mod continuu asupra noastră, fără nici o pauză de foc ! (…) Trecuseră deja 30 – 40 de minute. Aud o voce care strigă puternic: Nu trageţi fraţilor, sunt rănit! Ajutaţi-mă! Cel care striga era medicul Chiş din Cetate, (…)

În urma acestui foc a fost împuşcat mortal şoferul iar medicul rănit.”

JURNAL SINTEZĂ (J.S.).-  22.12. 2330– Vineri

„Autobasculanta care traversa podul peste Mureş, în vederea aprovizionării cu muniţie a forţelor din sediu F.S.N. este primită cu foc de către subunităţile care apărau cazarma Regimentului 19 Mecanizat, rezultatul: 1 mort şi 4 răniţi. Militarii unităţii susţin că din autobasculantă se trăgea.

J.S. 23.12 – 0005 – sâmbătă

Peste câteva minute, în acelaşi loc, se deschide foc asupra altui autovehicul : autosanitara unităţii, care se întorcea în cazarmă. Rezultatul : soldatul (şofer) Puşcău Victor – decedat prin împuşcare, medicul unităţii Chiş Aurel – grav rănit. Posibilă confuzie, conform filei 113 din documentarul întocmit de unitate.”   –  Anexa 5

J.S. 24.12 – 010 – 020 – Arad

Schimburi de focuri în zona sediului F.S.N şi a Inspectoratului Ministerului de Interne.

0130 – Arad – Doi ofiţeri de miliţie au fost ucişi în cartierul Vlaicu.

N.A. – Cine a tras din TAB-urile armatei?

1400 – 1430 – Arad – Sunt împuşcaţi mortal soldaţii Cosma Marius şi Nicolcioiu Sorin Victor din Regimentul 21 Mecanizat, pe timpul cercetării zonei Ştrandului Arad.

N.A. – Personal, consider că s-au împuşcat reciproc sau au fost omorâţi de militarii din garnizoana Arad. Aceasta pe baza studiului la faţa locului. În timp ce toate clădirile riverane de pe Malul drept al Mureşului erau ciuruite de urmele gloanţelor venite din Cetate (Cazarma Regimentului 19 Mecanizat), în zidul acesteia nu prea se află”.

În aceeaşi carte „ROMÂNI CONTRA ROMÂNI”, la Anexa 9 – EROI MILITARI – sunt menţionaţi pentru judeţul Arad – Regimentul 19 Mecanizat, citez:

≪ Anexa 9 – EROI MILITARI –

1.- Nicolcioiu Sorin Victor – soldat, compania 7 – data decesului: 24,12,1989; Împrejurări: în timpul acţiunii de cercetare a Ştrandului, împuşcat, într-un schimb violent de focuri; şi,

2.- Cosma Demetrius Marius – soldaţi, batalionul 1A – data decesului : 24,12,1989; Împrejurări: în timpul acţiunii de cercetare a Ştrandului, ambii au fost împuşcaţi, într-un schimb violent de focuri;

Laboratorul Judeţean de Medicină Legală Arad, moartea numitului Cosma Marius a fost violentă şi s-a datorat unei plăgi împuşcate toracice cu distrugerea formaţiunilor mediastinului şi hemoragiei consecutive.

3.- Puşcău Adrian Gavril – compania Aprovizionare – data decesului: 24.12. 1989. Împuşcat în timp ce se afla la volanul autosanitarei unităţii, împreună cu doi ofiţeri răniţi. Focul s-a executat de militarii din Regimentul 19 Mecanizat.

Laboratorul Judeţean de Medicină Legală Arad, moartea numitului Puşcău Adrian Victor a fost violentă şi s-a datorat unui politraumatism prin împuşcare, cu lezarea organelor toracice şi hemoragiei interne, cu plăgi multiple ale membrelor superioare şi inferioare.

4.- Almer George Werner – soldat, compania 7 l, data decesului 23.12.1989. Împuşcat mortal în cap, în timp ce se afla în pază la  podul Decebal (peste râul Mureş).

5.- Dumitrescu Ioan Costel – soldat Regimentul 26 A Ineu – data decesului: 24.12.1989. Împuşcat dintr-un TAB al Regimentului 19 Mecanizat în cartierul Vlaicu – Arad.

6.- Bute Ioan – Inspectoratul de Miliţie, sublocotenent – data decesului : 24.12.1989. Împuşcat dintr-un TAB al Regimentului 19 Mecanizat, în cartierul Vlaicu;

A fost împuşcat mortal, în ziua de 24.12.1989, în timp ce se afla în misiune pe str. Făt Frumos din municipiul Arad, împreună cu mai mulţi lucrători de poliţie.

7.- Clepe Ioan Gheorghe – Inspectoratul de Miliţie, sublocotenent – data decesului : 24.12.1989. Împuşcat dintr-un TAB al Regimentului 19 Mecanizat, în cartierul Vlaicu; a fost împuşcat mortal, în noaptea de 23/24.12.1989, în timp ce se afla în misiune pe str. Făt Frumos din mun. Arad, împreună cu mai mulţi lucrători de poliţie.

8.-  Duma Pavel – Inspectoratul de Miliţie, locotenent – data decesului : 24.12.1989. Împuşcat dintr-un TAB al Regimentului 19 Mecanizat, care a atacat ABI-ul grupei antitero;”

În urma crimelor comise s-au deschis dosare pentru descoperirea autorilor crimelor  asupra victimelor ucise din rândul civililor:

Hartman Marin Alfred – Arad dosar nr. 260/P/1998) – decedat – a fost împuşcat mortal, în noaptea de 23/24.12.1989, în timp ce se afla la sediul Primăriei Arad, participând alături de alte persoane la paza acesteia.

Crişan Vasile  – Arad dosar nr.  260/P/1998) – decedat – a fost împuşcat mortal, în ziua de 24.12.1989, în timp ce se afla în apropierea digului Mureş, din spatele Primăriei Arad.

Crişan Aurel – Arad dosar nr. 260/P/1998) – decedat – a fost împuşcat mortal, în ziua de 23.12.1989, în timp ce se afla în parcul din spatele Primăriei Arad.

Mada Mihai Flavius – Arad dosar nr. 260/P/1998) – decedat – a fost împuşcat mortal, în noaptea de 23/24.12.1989, în timp ce se afla în apropierea Băncii Naţionale – filiala Arad, participând la manifestaţiile revoluţionare.

Lukacs Zoltan Ştefan – Arad dosar nr. 260/P/1998) – a fost împuşcat mortal, în noaptea de 23/24.12. 1989, în timp ce se afla în parcarea din faţa Băncii Naţionale-filiala Arad, participând la manifestaţiile revoluţionare.

Bugyi Robert Paul – Arad dosar nr. 260/P/1998 – decedat – a fost împuşcat mortal, în noaptea de 23/24.12. 1989, în timp ce se afla în apropierea Primăriei mun. Arad, participând la manifestaţiile revoluţionare.

Lucaciu Octavian Ioan – Arad dosar nr. 260/P/1998) – decedat (…), a fost împuşcat mortal, în noaptea de 22/23.12.1989,  în apropierea Poştei din Arad de pe b-dul Republicii.

9 – Toth Sandor  –  decedat – cetăţean maghiar, a fost împuşcat mortal, în 22.12.1989, dosar nr. 259/P/1998.

  1. Duma Pavel: Numiţii Duma Pavel – decedat -, Ursu Liviu, Grada Ionel şi Popa Romeo se aflau în misiune în noaptea de 23/24.12.1989, circulând cu un A.B.I., aparţinând ministerului de interne. Când au ajuns pe strada Dimitrov din municipiul Arad, în apropierea Grupului de Pompieri nr. l al judeţului Arad, asupra maşinii s-a deschis focul de armă de pe un TAB, aparţinând U.M. 1380 Arad. Consecinţe: decesul locotenentului major Duma Pavel şi rănirea căpitanului Ursu Liviu (conform raportului medico legal nr. 337/A/3/1991 al LML Arad a suferit leziuni care au necesitat 90 zile de îngrijiri medicale şi au determinat infirmitate permanentă), locotenent Grada Ionel (conform raportului medico-legal nr. 338/A/3/1991 al LML Arad a suferit leziuni care au necesitat 180 zile de îngrijiri medicale, ce au determinat infirmitate permanentă) şi civilul Popa Romeo.

Prin rezoluţia nr. 333/P/1989, din data de 18.02.1991, Parchetul Militar Oradea a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de căpitan Olariu Mureş din cadrul U.M. 01380 Arad, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 175 alin. 1 lit. e Cod penal (omorul calificat prin mijloace ce pun în pericol viaţa mai multor persoane – n.n.) şi art. 182 alin. 2 Cod penal (vătămare corporală gravă – n.n.)” (…)

În interviurile date sau dezbaterile de la televiziune, o întrebare persista:

– „Vă rog se ne spuneţi cine a atras în noi după 22”?

Răspunsul meu era invariabil: cine a avut arme ! (…)

În loc de opinia mea, ce ar putea fi suspicionată de partizanat, vă prezint concluzia liderului Revoluţiei, actorul Valentin Voicilă, exprimată la interviul din decembrie 2013, ziaristului Sorin Ghilea la Baricada TVA,  când a mai vorbit despre Crimele Revoluţiei.  Citez:

≪V.V. – Era în ziua de 21 dimineaţa, armata era pe poziţii. Era gata să tragă, să deschidă focul, cu muniţie de război, după 22 era altceva, dar în 21 erau gata să deschidă focul, ca la Timişoara (…)

S.G. – Să clarificăm, cei care au tras în oameni, ce a făcut armata, ce a făcut securitatea, ce a făcut miliţia, în acele zile în Arad?

V.V. – Da ! S-a tras pe podul Decebal, am avut trei morţi. S-au dus ai noştri din Consiliu să aducă muniţii să aducă muniţie. (…) Era înţelegere între Stranski şi Marcu, cel care conducea Gărzile Patriotice, se numea Stranski, colonelul Stranski (…) Oamenii noştri mergând acolo cu un camion s-a deschis focul la podul Decebal şi au avut un mort.

Apoi, Toth Sandor care a venit cu ajutoare, a fost chemat în Cetate, să le ducă şi lor este împuşcat.

Apoi autosanitara Cetăţii, care duce o angajată la spital iar la întoarcere se deschide foc, focul asupra propriei sanitare, asupra propriei autosanitare !

Deci, o greşeală teribilă !

Armata trage asupra acestor oameni !

Nu vreau să culpabilizez întreaga armată. Să-mi fie iertat. Doar pe cei ce i-au condus pe acei soldaţi.

Şeful era Bădălan, după el venea Dumitru Marcu ….

S.G. – Acesta e marele semn de întrebarea! Care este păpuşarul care a orchestrat întreaga scenă ?

V.V. – Asta e diversiune! Se pare că e din partea armatei! Dragul meu, puterea după fuga lui Ceauşescu, în 22, a fost preluată de armată. Armata avea puterea! Armata avea puterea absolută!

Securitatea a fost dezarmată. Şi-au depus armamentul. Generalul Vlad a dat ordin să nu tragă, să nu se implice. Securitatea o scoatem, şi pe cea din Arad o scoatem. Şi aici au fost dezarmaţi, şi aici au fost ….

S.G. – Stau să mă întreb dacă nu au avut ofiţeri sub acoperire … Pentru că, hai să ne amintim, au fost oameni care au murit în Consiliu. Nu se ştie bine ce şi cum …!

V.V. – Da. Iulian Vlad era şeful Securităţii. Vlad a dat ordin ca securitatea să se retragă ….

Plecăm de la realitate. Să nu construim ceea ce nu este de construit. Ştim că puterea a fost preluată de Stănculescu (…). Nu toţi din armată sunt vinovaţi.

Am spus. Securitatea a fost dezarmată, iar Miliţia de atunci a fost alături de noi.≫

În continuare mă refer şi la unele cauze independente de voinţa actorilor la evenimente, ce au generat pierderi umane.

Dacă aceasta este o concluzie a unui civil, să spunem, fără experienţă în „ducerea războiului”, a actorului şi liderul Revoluţiei la Arad, să redăm şi concluzia Armatei, a unui analist militar, care le-a consemnat într-o carte, citez :

„Teroriştii nu au existat. Ei au fost inventaţi. Imediat după retragerea trupelor Regimentului 19 Mc. Arad în cazarmă, peste 5 minute s-au anunţat că apa e otrăvită …. Sângele din spitale a fost contaminat …..voi evidenţia două piste posibile (…) – să stârnească armata împotriva miliţiei şi securităţii pentru a se omorî între ei (…) şi – Gărzile patriotice să tragă în toţi şi la rândul lor să fie vânaţi de toţi (..)” –  Col. r. Grigore Bartoş în cartea „ROMÂNI CONTRA ROMÂNI”,

……………….

Acum aţi aflat cine a tras în noi după *22 !

Va urma

……………………………………………………………………………

PARTEA a-VIII-a

Este probat de cercetători ai istoriei recente, de jurişti, criminalişti, psihologi şi participanţii la evenimentele din decembrie 1989, că pe fondul nemulţumirilor românilor, care s-au revoltat împotriva dictaturii, că forţe străine au „sprijinit” la reuşita revoltei populare.

Acţiunile diversioniste ale forţelor profesioniste străine au fost identificate, chiar fizic, nemijlocit şi mai puţin autorii lor, stimulând vehemenţa populaţiei revoltate sau simulând pericole pentru demonstranţi. Dar cele mai nocive fapte, ce au produs efecte dezastruoase, soldate cu morţi şi răniţi, au fost acţiunile de dezinformare, intoxicare şi instigare la crimă.

Datorită poziţiei mele în câmpul de operaţii, pe plan local, nu mă voi referi la intoxicările, dezinformările, intoxicările şi instigările la revoltă şi violenţă, produse în ţară, în timpul evenimentelor din decembrie 1989, deşi le cunosc, ci doar la cele care şi-au produs efectul în Arad, mai ales la aeroport.

Fiind confirmat la aeroportul Arad, comandant al forţelor Ministerului de Interne în interiorul aerogării, de către maiorul Ioan Micu de la armată – exteriorul era în paza şi apărarea armatei, care conducea în fapt, în totalitate operaţiunile de apărare în situaţii deosebite – pot spune că îmi sunt cunoscute acţiunile de dezinformare şi intoxicare, al căror scop era declanşarea de conflicte între forţe prin crearea de panică, de neîncredere între efectivele antiteroriste ale Securităţii şi cele ale armatei. Nu s-a reuşit. Dar dezinformările, intoxicările au abundat în toată perioada respectivă.

Să vă redau câteva „informaţii sigure” din teatrul de operaţii la aeroport: „grupă de intervenţie antiteroristă a securităţii, condusă de colonelul Cojocăreanu, se îndreaptă spre aeroport”, „colonelul Cioflică cu o grupă de terorişti, într-un elicopter de luptă deasupra Combinatului Chimic trage asupra populaţiei şi se îndreaptă spre aeroport”, „se apropie elicoptere de luptă dinspre Caranşebeş să atace aeroportul”, „12 elicoptere de atac, dinspre Ungaria se apropie de aeroport”, „Generalul Zărnescu informează că un avion cu terorişti urmează să aterizeze pe pista aeroportului, luaţi măsuri de blocare a pistei”, „un grup de luptători USLA ascunşi în pădurea Ceala urmează să atace aeroportul”, „secţia de Prospecţiuni Geologice şi Carotaj (limitrofă aeroportului, care avea depozitat explosiv) a fost ocupată de terorişti”, „apa este otrăvită de securişti, nu consumaţi !” şi altele năstruşnicii apocaliptice venite de obicei prin telefon de la persoane neidentificate care „transmiteau în numele” unor autorităţi, afirmativ, în măsură să deţină astfel de informaţii. La aeroport, asistenta medicală Berta de la SANIPID, striga disperată că apa e otrăvită de securişti, nu beţi, muriţi ! Chiar când organizasem masa pentru soldaţi. Susţinea că atunci a primit telefon de la şeful SANEPID-ului doctorul Bănescu. Comunicarea, ce de fapt era o intoxicare, părea credibilă. (Am anihilat „otrava” într-un interviu dat la Ghilea Show).

Dar intoxicarea cu consecinţele cele mai imprevizibile, pentru starea de beligeranţă din oraşul Arad, cu cele mai grave urmări, dezastruoase chiar, a fost cea care suna aşa :

„Sunt 31 de oameni, respectiv doi generali, Nuţă şi Mihalea, garda lor de corp, şi oameni din trupele speciale, trupe formate din 22 de luptători de la U.S.L.A. iar două femei şi cinci persoane se pare că erau de altă naţionalitate”.

A fost lansată chiar în sediul Primăriei, şi care a fost „completată”, cu faptul că cei doi generali vor să-l apere pe dictator, că nu se vor preda, că nu este exclus ca luptătorii ce îl însoţesc să atace sediul Primăriei, să ucidă capii Revoluţiei. „cu Velicu Mihalea nu e de joacă. Acesta e ≪Omul Negru≫, care a luptat în Vietnam şi Cambogia (…)”- spunea ameninţător dezinformatorul !

Părea de o gravitate incomensurabilă, o ameninţare a vieţii revoluţionarilor, a noilor structuri de conducere.

Ce declară domnul Romeo Popa, care a surprins, vorbind din Consiliu, pe colonelul Cioflică şeful miliţiei, cu generalii. Care fiind întrebat ferm de revoluţionar, recunoaşte că (…): „Am vorbit cu „Omul negru”! (…) La Hotel Parc se află generalii Mihalea şi Nuţă – şeful I.G.M., cu ceva oameni din trupele speciale. Vreau să vă spun că situaţia este foarte încurcată, mă cheamă la hotel.” (…) „Am întrebat din nou : cine este la Hotel Parc? Atunci Cioflică a spus clar :≪ Sunt 31 de oameni, respectiv doi generali, Nuţă şi Mihalea, garda lor de corp, şi oameni din trupele speciale, trupe formate din 22 de luptători de la U.S.L.A. iar două femei şi cinci persoane se pare că erau de altă naţionalitate”. (…) Colonelul Cioflică a spus clar, şi vă rog să înregistraţi (interviul dat lui E.Ş. – nn), ca să rămână (…). Acest grup, acest comando este format 31 de persoane din trupele U.S.L.A.”.(…) cu Velicu Mihalea nu e de joacă. Acesta e ≪Omul Negru≫, care a luptat în Vietnam şi Cambogia …”

Panica e mare. Atât armata cât şi revoluţionarii se simt în pericol! Se impune înarmarea învingătorilor !

Mărturii :

Căpitanul Mihai Iolu: În cursul serii, după sosirea acelui avion, în Consiliu, la ordinul lui Voicilă, s-au distribuit arme. Au venit revoluţionarii de la parter şi au început să strige : „Armament, armament”! Eu i-am spus domnului colonel Stranski să nu împartă armament că o să ne împuşcăm între noi ca câinii.

Alexandru Gancea: În sera de 22 decembrie am fost anunţaţi de către colonelul Stanski că von primi arme….. fiecare revoluţionar, care s-a anunţat voluntar, am primit câte un automat şi trei încărcătoare cu 90 de cartuşe.”

Mărturii deosebit de importante şi relevante, am obţinut din cartea ASOCIAŢIEI OFIŢERILOR ÎN REZERVĂ DIN ROMÂNIA – FILIALA BIHOR (A.O.R.R.F.BH) – 1989 – „ROMÂNI CONTRA ROMÂNI” – Oradea 2007 – în care ofiţeri ai armatei înserează într-un Jurnal Sinteză (J.S.) derularea evenimentelor, rolul armatei în Revoluţie, acţiunile nominale ale unităţii din Cetate, din care rezultă clar de către cine, şi cum s-au comis crimele la Arad.

„Declanşarea focului este pusă în legătură cu sosirea la Arad a generalilor (Ministerului de Interne) Mihalea Velicu şi Nuţă Constantin. (…)

„Cu aprobarea preşedintelui Consiliului F.S.N. (un actor obscur), s-au inclus în dispozitivul de apărare al sediului, 25 – 27 de tineri, cărora li s-a distribuit armament şi muniţie şi s-a ordonat distribuirea muniţiei pentru gărzile patriotice la obiectivele principale.

Nota Autorului (N.A.)

Dacă se doreşte aflarea adevărului şi a celor răspunzători de moartea unor nevinovaţi în Arad, trebuie să se stabilească exact cine a adat ordinul, cine şi cum l-a executat. Nu se dau arme civililor în caz de grave tulburări în ţară.”

(ASOCIAŢIA OFIŢERILOR ÎN REZERVĂ DIN ROMÂNIA FILIALA BIHOR (A.O.R.R.F.BH) – 1989 – ROMÂNI CONTRA ROMÂNI –  pag. 31, rândul 8 – Oradea 2007)

Deşi cu generalii cazaţi la Hotelul Parc, respectiv cu Velicu Mihalea, au luat legătura ofiţeri ai armatei, atât maiorul Horea Gană din Consiliu cât şi maiorul Ioan Micu, sunat de acesta la Inspectoratul M.I., pe care îl ocupase armata. Influenţaţi de „periculozitatea comandoului USLA”, ce-i apără pe generali, confiată de colonelul Cioflică armatei, şi urmare a refuzului său de a-i întâlni, s-a ratat posibilitatea de realizare a unei concilieri, în schimb s-a complicat „situaţia operativă”. Din toate documentele Revoluţiei nu rezultă că generalii ar fi refuzat dialogul cu armata sau revoluţionarii.

Urmare eşuării „predării generalilor”, a stresului crescut în rândul armatei şi a revoluţionarilor, a insuflării fricii de către colonelul Cioflică, şi iminenţa unui presupus atac asupra Consiliului de „comandoul de luptători” s-a creat o tensiune insuportabilă în rândul „apărătorilor revoluţiei”!

Ce spune revoluţionarul Gheorghe Curta: „În decurs de două ore la Consiliu s-au tras aproape un milion de cartuşe. Pe mozaicul de pe coridoarele Consiliului erau numai tuburi de cartuşe trase. (…) Din acest motiv, spre dimineaţă, în noaptea de 22 spre 23 decembrie, s-a ajuns să se termine muniţia, iar colonelul Stranski să ceară muniţie de la UM din Cetate, când din necoordonarea celor care au plecat după muniţie şi militarii care păzeau podul de terorişti, au căzut victime tineri  şi militari nevinovaţi.”

Şi totuşi, care sunt faptele comise de terorişti, de comandou, ce a fost semnalat, care sunt urmările? Generalii Nuţă şi Mihalea au condus luptele contrarevoluţionare de la Arad? S-a stabilit, măcar există vreun indiciu, că vreunul dintre cei ucişi în noaptea de 22/23 decembrie 1989 a fost victima acelui aşa zis, „comandou de terorişti”? Nu! Depoziţiile revoluţionarilor, ale martorilor şi ale armatei dezleagă enigma.

Să ne referim la moartea revoluţionarului Geza Gruber chiar în sediul Consiliului.

Din depoziţiile de mai jos, cititorii se pot edifica cine l-a ucis, în ce condiţii, cine se face vinovat şi dacă au primit vreo pedeapsă, pe măsura faptelor comise.

Pentru a nu fi acuzat de partizanat de armă, mă voi limita a cita depoziţiile martorilor, participanţi direct la evenimente înserate în cărţile scriitorului Emil Şimăndan, dintre care multe culese din cercetările parlamentare, precum şi din documentele armatei, folosite în exclusivitate.

Citez din cartea – „ROMÂNI CONTRA ROMÂNI” –  Oradea 2007 –

„Jurnal Sinteză – 23.12. – ora 1530

2000 – Arad. Tânărul Gruber Geza, care lupta alături de lt. col, Oltean Dragomir şi maior Cosma Dan, din Statul major al Gărzilor Patriotice este împuşcat în sediul F.S.N.

N.A. Întrebare: cine i-a dat dreptul să poarte armă?

Revoluţionar Ofelia Călugăru: Când ni s-a comunicat că Geza a fost împuşcat cu un glonț dinafara Consiliului, cu infraroşii, pe timp de noapte nu am crezut. (…) l-au văzut revoluţionarii iar concluzia a fost că Geza a fost împuşcat din interior, cartuşul cu care a fot împuşcat Geza, deci capsula, tubul cartuşului a fost de 5,6 mm nu de 7,62 mm cât aveau soldaţii de afară (…) l-am găsit sub un fotoliu (…) am luat şi o bucată de sticlă de geam, unde se vedea clar că vopseaua albă era din interior iar sticla era căzută în exterior, geamul fusese întredeschis, iar geamul din exterior fusese închis (…) au fost adunate învelite în hârtie.”

Parchetul: „Gruber Geza – decedat – dosar nr. 260/P/1998 – Arad (…) a fost împuşcat mortal, în noaptea de 23/24.12.1989, în timp ce se afla în sediul Primăriei Arad, participând alături de alte persoane la paza acesteia.”

Şi care e soluţia dosarului penal, după 25 de ani?

Va urma

………………………………………………………………..

PARTEA a-VII-a

Haiduc: Heredea a dat ordin că nimic nu se mişcă în dispozitivul de luptă până se face ziuă, până la şapte dimineaţa.

Zic: măi dar poate nu sunt morţi, poate mai pot fi salvaţi.

Îmi răspunde: „ăsta este ordinul comandatului forţelor. Nu vezi că ăsta e nebun. A tras în noi să ne omoare. Acum nu ne lasă nici să ne ridicăm morţii.”

Rep.: Este foarte importantă relatarea dvs. pentru ca istoria să afle adevărul despre cele întâmplate în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989 la Aeroportul din Arad.

A.B.: Nu mai aveam la ce riposta, m-am retras în rândul oamenilor mei. Merg în biroul subofiţerilor. Discutăm despre evenimente. Comunicaţiile telefonice erau tăiate. Totuşi s-a omis să ne taie staţia radio cu miliţia, aşa că mai auzim ordine date de armată prin radio, la echipaje ce se aflau în misiune pentru a „descoperi şi lichida teroriştii”, eventual  „teroriştii securişti”, deşi întreaga Securitate se afla sub controlul armatei!

Rep.: De ce credeţi că a tras armata la aeroportul Arad?

A.B.: O să vă surprindă ce vă spun în final. Armata a avut o justificare plauzibilă să deschidă focul. Şi vă mai dau încă un indiciu în legătură cu deschiderea focului: într-un dispozitiv de luptă în care cooperează mai multe forţe, e comandă unică, este absolut interzis să se deplaseze, să se mişte orice mijloc în teatrul de operaţii, orice forţe fără aprobarea comandatului forţelor.

Iar la aeroportul Arad s-a ignorat această regulă imperativă! Dar, să ne oprim la acest punct cu „relatarea” mea de la aeroportul din Arad.

…………………………

Reporterul Emil Şimăndan considerând că relatările mele sunt interesante şi pot constitui o carte de sine stătătoare, cu evenimentele revoluţiei şi a perioadei de detenţie ce a urmat, mi-a propus să sistăm interviul. Sub consilierea domniei sale am procedat la redactarea cărţii mele Strigăt după gratii.

Ceea ce a urmat, 72 de zile de detenţie după Revoluţia din decembrie 1989 de la Arad, care va constitui subiectul unor introspecţii inedite, cu valoare documentară pentru un timp istoric ce marchează sfârşitul dictaturii în România.

Dar să finalizăm motivul atacului de la aeroport. Periculozitatea şi dezastrul ce ar fi fost posibil, chiar pulverizare totală a aerogării, cu oameni cu tot, dacă cisterna cu 8 tone de Kerosen, lovită cu mai multe gloanţe, ar fi explodat.

Întrucât în cartea mea „Strigăt după gratii”, apărută la Editura Fundaţiei „Ioan Slavici”, în 2011, am dezvăluit motivul pentru care armata a tras, înserez fragmentul din carte:

„Deşi aş fi tentat să spun că armata e vinovată de acest risc enorm creat prin atacul asupra aerogării  (şi datorită ei sunt acum în celulă), nu ea a declanşat atacul. Armata a avut motiv să tragă, a fost provocată. Dar nu de mine, cum va încerca ulterior să mă inculpe, ci de comandantul civil al aeroportului. Nici el nu a acţionat intenţionat, ci din ignoranţă. Un personaj inapt serviciul militar, telegrafist amator la aeroport, care fiind „tare în frate”, director general pe la ministerul transporturilor, a fost şi el promovat şeful aeroportului, în privinţa competenţelor în domeniul militar era egal cu zero. (…) Acesta pretindea să conducă şi acum forţele de intervenţie. Din cauza lui noi puteam să nu mai existăm. A doua zi a motivat că primise ordin de la generalul Zărnescu să blocheze pista cu mijlocele destinate în acest scop. Or, în Planul de Apărare al aeroportului, pentru situaţii de urgenţă, blocarea pistei de aterizare se făcea cu autobuzul de pasageri, autospeciala de pompieri şi autocisterna de alimentare cu kerosen, un vehicul cu capacitatea de 12 tone combustibil pentru avioane. Dar acum nu eram în situaţii de urgenţă, vreo aeronavă deturnată, vreun comando terorist care a luat ostatici şi cer aterizarea, acum era război! Situaţie de război! „Radu cel frumos”! Comandantul aeroportului, fără a cere permisiunea comandantului militar al forţelor de pe aeroport, a pus în mişcare cele trei autovehicule în teatrul de operaţii, iar armata a avut justificarea, chiar obligaţia, să deschidă focul, considerând că sunt atacaţi. Canonada asupra aerogării a încetat odată cu oprirea deplasării către pistă a celor trei vehicule. Norocul nostru care nu-l putem pune decât pe seama Celui de Sus, a fost enorm! Bazinul autospecialei cu 8 tone de kerosen a fost străpuns de cel puţin patru gloanţe de 14 mm trase de pe TAB-ul armatei iar cisterna nu a explodat. A fost un miracol. Era la 15 metri de aerogară, în mişcare. O explozie a kerosenului mătura aerogara de pe faţa pământului. Cel de sus nu a vrut asta.”

Analiza de a doua zi cu toate forţele a relevat greşeala capitală a Comandantului aeroportului Munteanu Vasile şi enormul noroc ce l-am avut, că cisterna nu a explodat.

Fiind acuzat că am sprijinit fuga generalilor de miliţie Nuţă Constantin şi Mihalea Velicu, primul fiind Şeful Inspectoratului General de Miliţie iar al doilea adjunctul său, care au coborât la Arad, deoarece cursa TAROM de Bucureşti a fost anulată, în 28 decembrie 1989 orele 16,20 am fost arestat de cadre ale Inspectoratului de miliţie Arad.

Am fost cercetat de Procuratura Militară Oradea, de domnul căpitan, devenit maior în timpul anchetei, Simion Pătrăuţă. Profesional nu am ce să-i reproşez, în legătură cu modul de anchetă, de adresare, de consemnare a declaraţiilor.

Domnul procuror era influenţat în anchetă, de ordinele ce le primea de la superiori. Deşi convingerile sale erau formate, că personal nu am avut modalităţile fizice, efective, cum să-i sprijin pe generali.

In timpul arestului la Poliţie am fost anunţat că intenţionează să-mi facă o vizită un corespondent de la Europa Liberă, dacă accept. I-am spus  subofiţerului de la arest, că accept şi că, abia aştept pentru a-i declara realitatea, cum mi se încalcă drepturile, că nu mi se acordă asistenţă medicală, drept la audienţă şi alte privaţiuni.

Când a auzit subofiţerul ce intenţionez să fac, a raportat „mai sus”, iar într-o oră eram transferat la Penitenciar. E drept am fost încarcerat singur în celulă. După o altă lună am fost pus în libertate în 12 martie 1990, cu rezoluţia procurorului de neînceperea urmăririi penale, din lipsa faptelor infracţionale.

Va urma

 

………………………………………………………………………

PARTEA a-VI-a

Reporter Emil Şimăndan: In zona aeroportului erau deja focuri de armă, cum se întâmpla în centrul oraşului?

A.B.:Focurile de armă, sporadice de până atunci, se înteţesc dinspre pădurea Ceala. Răpăit de arme automate uşoare dar şi riposte de arme grele. Se trăgea de pe TAB-ul situat la calea Bodrogului lângă depozitul de explozivi. Se trage cu trasoare spre aerogară. Unele proiectile cad în parcarea auto, la 20-30 metri de clădire; direcţia de tragere dinspre Ceala, şi din zona Staţiei de epurare şi cazarma pompierilor, situată în dreapta aleii de acces. Retrag patrula de pe aleile de acces spre aeroport. Se trage. Proiectilele ajung tot mai aproape. Cu frecvenţă mai mare. Mă trec fiori. Aproape că intru în panică. Pe un ton, de intensitate medie dar ferm, ordon: „pregătiţi-vă de tragere!” Mă deplasez pe la fiecare element de dispozitiv, repet direcţia de tragere.

Rep.: Cum au reacţionat subordonaţii?

A.B.: Nimeni nu spunea nimic. Tăcere de mormânt. Se aud focuri de armă din zona de Vest, spre aerogară. Câteva cartuşe trec peste clădirea aerogării şi cad în zona păzită de noi, în partea stângă, nu departe de TAB-ul armatei. Observ că este lovită cabina postului de la control acces auto. Pe cabină aveam un soldat de la trupele de securitate. Aud o rafală de armă automată din apropiere, apoi foc continuu dar tirul tragerii nu se îndrepta spre noi. Tensiune mare, încordare. Groza şi Ivaşcu, care erau în posturi pe latura din dreapta, fug în WC. Postul e descoperit. Mă deplasez eu din centru pe locul gol. Iau poziţie de tragere, sparg un geam cu ţeava automatului. Cioburile fac zgomot. Tensiunea psihică e în creştere. Îmi fixez poziţia de tragere spre parcaj. Jean mă urmează, se aşează lângă mine gata de tragere. Privesc înspre dispozitiv, toţi erau gata de tragere. Strig tare: oricine apare, numai la ordinul meu, trageţi! Focul de arme grele şi uşoare dinspre pistă spre aerogară se înteţeşte, se aud geamuri sparte. Gândesc repede, ajung la concluzia că suntem atacaţi pe latura din Vest, de pe pistă. În acel moment strig: Jane, vino cu mine, suntem atacaţi dinspre pistă! Ne ridicăm şi aplecaţi, apoi târâş pe sol, ne deplasăm rapid spre uşa de acces în sala de plecare, înaintăm pe burtă. Jean era în urma mea. Ii spun: tu pe dreapta eu în stânga şi continuăm înaintarea. Asupra aerogării se trăgea continuu, focuri de arme grele. Opt – zece proiectile sparg geamurile şi intră în sală iar altele ţintesc etajul clădirii. Observ că o gură de foc din partea înierbată executa un tir continuu spre aerogară. Ajung la coridorul ce delimita restaurantul. Mă adăpostesc şi iau poziţie de tragere. Aud concomitent şi un foc de armă tras din dreapta, din aerogară, de lângă geam şi apoi de la etajul clădirii. Tirul de armă grea se opreşte. Sporadic din lateral dispozitivului armatei, se mai trag focuri sporadice, observ o gură de foc din hangarul aeroclubului. Din locul unde mă aflam aveam vizibilitatea în spre pistă, jumătate din partea înierbată şi spre hangarul aeroclubului. Zona dinspre corpul tehnic, garaje şi centrala electrică îmi era obturată. Nu puteam să apreciez ce s-ar fi putut întâmpla. Apoi focul a încetat în totalitate.

Rep.: Cine v-a atacat?

A.B.: Am fost derutat complet, eram în mare dilemă. Întreb: e cineva rănit? Nu primesc nici un răspuns. Deci nu avem răniţi. Îmi cade fisa. Tirurile armelor îndreptate spre aerogară erau în majoritate la o distanţă de peste doi metri de la sol şi urcau până la opt – nouă metri. Doar două proiectile fusese trase la nivelul omului. Logic, dacă vrei să nimiceşti adversarul „razi pământul”. „Explicaţia” o găsesc fără prea mult efort. Tirul armelor de foc spre aerogară, era un tir de acoperire. Dacă teroriştii au existat, până am venit eu din cealaltă sală, sub focul de acoperire au pătruns deja în aerogară. De la începerea tirului şi până la sosirea mea cu Jean în sala de plecare trecuse aproape două minute. Aveau timp suficient. Atunci, unde sunt? Singurul loc ce nu-l aveam sub control era restaurantul. După ora 23 şeful îl închisese şi plecase acasă. Nu era exclusă nici sala de protocol care era închisă. Ambele spaţii aveau intrări dinspre platformă de îmbarcare pasageri, cu geamuri mari, uşor de spart şi escaladat. Coroborând cu zgomotul de geamuri sparte la începutul tirului de foc, presupun că teroriştii sunt dincolo de zidul care ne adăposteşte. Cele două încăperi aveau laturi comune cu sala de plecare şi cu coridoarele unde aveam postaţi trăgători, dar aveau uşi de acces şi în interiorul aerogării. Evaluez. Probabilitatea să fi penetrat în sala de protocol este destul de redusă. Soldatul de pe coridor ar fi sesizat. Am aproape certitudinea, că dacă au pătruns, teroriştii sunt în restaurant. Mă retrag spre uşa restaurantului de pe coridor, pun urechea şi ascult, nu aud zgomot în interior. Sunt adăpostiţi, zic. Chem sergentul ce era lângă mine şi-i ordon să spargă uşa. Ne aruncăm amândoi de două ori în uşă, dar nu cedează. Ascult din nou. Nu se aude nici un zgomot. Nu se mai aud nici un focuri de armă. Renunţ să spargem uşa. Chem şi un alt soldat şi împreună cu sergentul îi postez la uşă de pe coridor a restaurantului. Consemnul: dacă cineva deschide uşa din interior trageţi. Mă depărtez spre locul iniţial, în sală, comunic cu Jean: fii atent la uşa de la sala de protocol, dacă apare din interior cineva suspect, tragi. Nimeni nu mai zice nimic. O linişte de mormânt se aşterne. In restaurant nici o mişcare, nici un zgomot suspect. Aştept vreo zece de minute în poziţie de tragere. Zece de minute cât o iarnă grea. Parcă îmi pierise convingerea cu atacul teroriştilor.

Rep.: Repet, cine a tras, cine v-a atacat?

A.B.: Atunci înclinam să cred că armata a tras. Nu găseam motivul tirului spre aerogară. Nici prin gând nu-mi trecea că în capul comandantului forţelor, după ce ne-am subordonat complet, ne-au lăsat armele, a acceptat să fiu comandantul forţelor MI, noi eram consideraţi terorişti. O fi fost el suspicios, dar criminal nu-l puteam cataloga. Ştiam că armata nu e pregătită pentru luptă în spaţii închise, că orice provocare duce la ripostă „cu tot armamentul de dotare”, dar noi nu-i provocasem. O cauză trebuia să existe. Care? Nu găseam explicaţia, motivul plauzibil.

Rep.: Cum arăta aerogara după încetarea focului?

A.B.: Nu se mai aude nici un zgomot, doar săracii militari în termen, pe burtă, în posturi de tragere îşi mai schimbau poziţiile corpului. Amorţise de frig, de foame şi de frică. I-am observat şi când se trăgea. Erau cu faţa la pământ, ghemuiţi, fără tendinţe de ripostă. Singur un sergent era mai bărbat, de fapt singurul care a tras spre gura de foc ce ne mitralia. Era linişte. M-am ridicat, şi-întreb pe Jean. La tine e totul în ordine? Îmi confirmă că, da! Nu e nimic deosebit. Formulă clasică. Mă apropii de el.

Aud o deschidere de uşă. Pe coridorul de la Briefing, se aud paşi, paşi de mers normal, nu pot fi terorişti, sunt atent, îmi pregătesc arma, aştept încordat. Spre bucuria mea apare Haiduc, dispecerul de serviciu, năucit, cu o mină pe care nu i-o recunoşteam, murmură ceva din buze, se aporie. Întreb: ce e ?

Cu voce acută de disperare: „S-a tras în noi, s-a tras în noi, avem doi morţi! Neluţu a scăpat!” Se opreşte, Neluţu a scăpat! Mă ridic merg spre el, pe coridorul spre briefing.

Îl întreb: care Neluţu? Fără a-mi răspunde continuă, „Neluţu a reuşit să fugă dar Mican şi Hatcu sunt morţi. Au tras în ei, nimicitor, sunt morţi, sunt morţi, nenorocire!”

– Cine a tras? Întreb şi eu destul de panicat.

– „Cum cine? Armata, armata! Au tras şi în mine, la briefing, am găuri în geam şi în uşă, am găuri în pereţi. Ce facem, întrebă disperat ?”

Încerc să fiu calm, să vorbesc rar. (…) Ezit să-i dau răspuns, dar în final îi recomand să-l anunţe pe comandantul aeroportului pentru a lua legătura cu armata, „să ne ridicăm morţii”.  Pleacă să-l anunţe pe Munteanu. Eu plec pe latura de Est să iau legătura cu efectivele din dispozitiv. Le comunic că în sala de plecare s-a tras, nu mă pronunţ cine, că avem doi morţi, şoferii Mican şi Hatcu iar Neluţu a scăpat printre gloanţe. (…) Se apropie şi locotenentul Mustaţă, care îmi raportează că a ridicat postul de tragere de pe cabina de acces în platoul din faţa aerogării, întrucât s-a tras asupra lui şi a fost lovit de un glonţ în cascheta de metal. Atunci soldatul a sărit de pe acoperiş, s-a adăpostit la zidurile construcţiei, auzind multe tiruri trecând pe lângă el. De panică a descărcat un încărcător spre liziera poligonului pompierilor. Rememorez: acesta a fost tirul care m-a determinat să sparg geamul şi să ordon pregătirea de tragere. Am avut noroc, nu am dat ordin să deschidă focul. Ieşea măcel dacă reacţionau TAB-urile şi ABI-urile ce ne strângeau în chingă pe lateralele intrării aerogării. Erau gânduri fulgerătoare care le retrăiam şi evaluam norocul  ce l-am avut că nu s-a deschis focul.

Rep.: Şi totuşi vă întreb încă odată, cine a tras?

A.B.: Eram deja convins că armata a tras, dar nu găseam explicaţia, nu intuiam motivul. Focul a încetat complet. Să fi trecut peste o oră de groază fără a descifra cauzele „luptei” şi nu ştiam dacă au fost şi alţi morţi şi răniţi, alţii decât cei care mi-i comunicase Haiduc. Merg la Briefing să mă informez. Haiduc îmi spune că a raportat comandantului Munteanu şi că domnul comandant Heredea a dat ordin că nu se mişcă în dispozitivul de luptă până se face ziuă, până la şapte dimineaţa. Zic: măi dar poate nu sunt morţi, poate mai pot fi salvaţi. Îmi răspunde: „ăsta este ordinul comandatului forţelor. Nu vezi că ăsta e nebun. A tras în noi să ne omoare. Acum nu ne lasă nici să ne ridicăm morţii.”

 Va urma

 

……………………………………………………………..

PARTEA a-V-a

Reporter Emil Şimăndan: Suspiciunea creată pe plan central faţă de securitate se reflecta şi în teren, în cazul de faţă pe Aeroportul din Arad. Vă ascult cu mult interes mai departe..

Alexandru Bochiş (A.B.): După orele 24, chiar revenise din corpul de gardă, subofiţerul vorbeşte cu Alesu şi se îndreaptă spre mine. Îmi comunică: „domnule colonel sunt informaţii sigure că din spre Caransebeş se îndreaptă spre noi 12 elicoptere de luptă.”

Îl întreg: cine te-a informat?

– Au fost identificate pe radar, sunt ţinte care se îndreaptă spre noi.

La radar era un căpitan cunoscut, nu-i mai reţin numele, oricum îl înarmasem şi pe el. Merg la radar. Acesta îmi confirmă că apar ţinte neidentificate pe radar, mi le arată, dar face precizarea, că nu putem şti dacă sunt elicoptere ori nu.

Rep.: Pe plan central începuse diversiunea radioelectronică!

A.B.: Revin în sala de plecare. Purtăm discuţii cu privire la modul de acţiune în caz de desant aerian, mod de pregătire, dotare cu armament şi faptul că selecţia se face foarte riguros. Erau ofiţerii Alesu, Mustaţă, câţiva subofiţeri care erau interesaţi de informaţie. Ajungem la concluzia că singurul mod de a fi anihilaţi, distruşi, este lansarea de rachete puternice, incendiare, să transforme aerogara în ruină. Lansarea de desant oricât ar fi de numeric avem forţa să-i nimicim. Ne încurajam reciproc. Eu susţineam imposibilitatea ocupării aerogării prin atac terestru. Totodată nu ne explicam cum e posibil ca aviaţia militară să nu intercepteze elicopterele. Cunoşteam mai mulţi aviatori militari. Aveam chiar un prieten bun. Stătuse doi ani pe aeroportul Arad, când cel din Timişoara era în reparaţie. Erau nişte oameni deosebiţi. Au ei ordin să nu intervină? E posibil ca întreaga armată a trecut de partea revoluţiei iar aviaţia să-l apere pe Ceauşescu? Tensiunea creştea. Nici unul nu se întreba cu voce tare, cine cu cine luptă, erau doar gânduri ascunse, chiar suspiciuni reciproce. Mă gândeam şi la posibilitatea că pot fi elicoptere ungureşti sau ruseşti. Aveam informaţii sigure că ungurii au pregătit comandouri pentru diversiune în România.

Rep.: De la cine proveneau acele informaţii sigure?

A.B.: Chiar noi, cei de la antitero, trimisesem un om să fie recrutat de unguri, a trecut prin filiera de pregătire şi ştiam că-i sunt ostili lui Ceauşescu. Nici ruşii nu-l iubeau iar acum îi veneau în ajutor. Nu era logic, nu găseam nici un motiv plauzibil. Singura ipoteză pe care eram tentat să o accept, era: că aviaţia militară este încă de partea dictatorului. Acesta încă nu era prins. A plecat cu elicopterul şi probabil câţiva parveniţi din aviaţie, cărora le-a promis grade şi funcţii, îl protejează. Unitatea de Luptă Antiteroristă avea în dotare două elicoptere, le văzusem de aproape la aplicaţii. Echipajele erau de la armată, dar deserveau permanent unitatea. Şi apoi care ar fi fost raţiunea să vină chiar la Arad când la Bucureşti erau lupte de stradă. Nu puteau fi elicoptere de la MI. Si totuşi, spre noi, se îndreptau 12 elicoptere!

Rep.: Cât era deja ora ?

A.B.: Era trecut de ora unu şi tensiunea creştea. Au mai venit între timp din oraş câte un angajat al aeroportului. Ne aduceau “ştiri proaspete” cu terorişti. În oraş a început să se tragă. Sporadic dar se trăgea. Apreciem, după ecou, că se trage în zona Cetăţii, la unităţile militare, cu gloanţe trasoare, care luminau cerul. Băieţii care veniseră din oraş ne “informau” că e prins secretarul PCR cu probleme economice, în zona Vlaicu, care trăgea cu pistolul în populaţie; la Timişoara soţiile de securişti şi copii lor au fost executaţi de revoluţionari; sunt comandouri de securişti şi miliţiei care trag în oameni; sunt canalii „misiţii lui Ceauşescu” vor să-l readucă la putere; mii de morţi în Timişoara şi va urma Aradul şi alte „ştiri” proaspete. Dezolant tablou. Groaznic chiar! Mă gândeam la familie. Nu aveam nici un mijloc de comunicare. Mă cutremuram. Dacă poate fi reală ştirea cu soţiile şi copii securiştilor?! Oare ei ştiu ce se vehiculează, ce pericol îi poate paşte? Trebuie să rezolv cumva problema asta. Îl văzusem pe Dorel Stoica, şeful Centrului de dirijare, că venise la aeroport, deşi era în concediu, care era vecin cu mine, locuiam în acelaşi bloc dar pe altă scară. Asta era soluţia. Îl contactez şi îl rog să meargă la mine acasă şi în mod discret, dezinvolt, fără a crea panică să-i recomande soţiei să doarmă în noaptea asta, împreună cu copii, la vecinul Puiu Văran, pe altă scară. Îl mai rog, ca a doua zi când vine la serviciu, să-mi aducă şuba mea de blană. Eu plecasem de acasă cu o scurtă de material subţire, în ideea că voi reveni peste două ore.

Rep.: Cum a reacţionat la solicitarea pe care i-aţi făcut-o?

A.B.: A acceptat cu plăcere. Părea şi el îngrijorat. Familiile noastre se cunoşteau. Doamna Stoica era o femeie drăguţă şi serviabilă. Doru, la fel, un tip serios şi expert în meseria lui. Ne simpatizam tacit. Dorel pleacă. Eram acum mai liniştit. La Vărani erau în siguranţă. Paula Văran era metodistă la Casa Armatei iar soţul, cunoscutul actor, era în relaţii foarte bune cu majoritatea şefilor din armată. Se bucura de prestigiu în rândul cadrelor militare şi eram sigur că dacă s-ar putea întâmpla ceva familiei mele, Puiu va fi în măsură să o apere. Eram buni prieteni. Speram ca măcar familia să fie în siguranţă.

Rep.:  Să revenim la aeroport.

A.B.: Zvonurile, mă rog, informaţiile circulă, fac ocolul aeroportului, „sunt sigure”, revin la noi cu noi precizări. Mai acute, cu nuanţe din ce în ce mai grave, atacurile sunt iminente. Elicopterele nu vin dinspre Caransebeş, vin acum dinspre Pecica. Nu mai sunt 12, ci doar 5, sunt la douăzeci de km, vin dinspre Ungaria, pe culoarul aerian de deplasare spre aeroportul Arad. Cei de la radar confirmă. Va fi un atac aerian. Îl cunoşteam bine pe căpitanul Pop de la bateria antiaeriană, conjudeţean din Turda, îl consideram un tip capabil, intelectual chiar dar nu ştiam „ce meserie ştie” la calcularea traiectoriei pentru doborârea ţintelor aeriene. Speranţa era în el. Cu tunul de 120 mm putea face faţă la cinci elicoptere. Fusese şi el la instruirea făcută de Heredea, forţelor dislocate pe aeroport. (…) Oricum, dacă ne atacă elicopterele, de el depindem dacă vom fi ori vom pieri! Încercam telepatic să-i insuflu curaj. Vezi eu mă gândesc la tine şi vreau să calculezi bine traiectoria, nu rata nici o lovitură! Vreau foc şi pulbere să se aleagă din atacatori şi de maşinile lor zburătoare!

Rep.:  Aţi descris foarte sugestiv starea sufletească prin care aţi trecut …

A.B.: Prin geam priveam cerul, îl studiam, poate găsesc un indiciu de venirea elicopterelor. Nimic semnificativ. Câte un trasor sporadic lumina zona spre oraş. Apoi se aud rafale de mitralieră. (…) Alături de mine era locotenentul Musteaţă din trupele de securitate. Îi propun să analizăm şansele de reuşită ale inamicului. Ieşim pe platoul din faţa aerogării derulând dispunerea forţei de foc a dispozitivului nostru şi tot eu concluzionez imposibilitatea de a fi cuceriţi.(…) Voalat încerc să obţin informaţii despre Heredea; în 21 şi 22 decembrie dimineaţa fusese cu trupa în faţa Primăriei, în dispozitiv de pază şi apărare, împreună cu actualul comandant al forţelor, deci se cunoşteau. Aflu că Hererea a tras, dar că tirul era în aer. Că trupele de securitate nu au tras nici un foc de armă. Acum eram sigur pe Musteaţă. Conform ordinelor armatei, eram şeful său, nu? Ieşim afară şi verificăm toate elementele de dispozitiv şi ne considerăm invincibili.

Rep.:  Intr-o asemenea stare de încordare psihologică, noaptea de 22 spre 23 decembrie trecea foarte greu la Aeroportul Arad!

A.B.: Da, noaptea curgea greu, parcă timpul se oprise, era o noapte apăsătoare, incertă.

Sinteză: A urmat informarea şi analiza împreună cu lt. Mustaţă, privind dispozitivul de luptă al armatei dispus în exteriorul aeroportului, care se instalase. Heredea habar nu avea că eu îl concepusem în cooperare, MI – M.A.N. (A doua zi, la lumină, constatam că nu făcusem nici o eroare de apreciere, privind locul de staţie al tehnicii de luptă.

Un singur amendament: tirul – direcţiile de tragere – era îndreptat spre aerogară!

Rep.: De unde izvora în conştiinţa dvs. grija expresă faţă de expunerea forţelor armatei dislocate la aeroport?

A.B.: Iniţial nu m-a preocupat dispunerea forţelor armatei. Zic: să-şi facă treaba. Eu mi-o fac pe a mea. Dar atunci, în noaptea aceea, pe la orele 2,20 – 2,30, când se vehicula un „atac aerian cert”, eventual cu desant, era absolut necesar ca din partea pistei să nu existe nici o breşa pentru penetrare în aerogară. Asta era îngrijorarea mea. Era un lucru elementar ca pista să fie blocată cu cel puţin trei-patru mecanizate – TAB-uri, tancuri – aproape de aceeaşi tărie erau necesare pe calea de rulaj iar pe bretea, cel puţin un TAB. Cunoşteam dispunerea posturilor de santinelă în perimetrul exterior, inclusiv cele de la bateria de artilerie antiaeriană, de la aeroclub şi chiar dacă ar fi fost triplate, datorită distanţei între posturi, a terenului denivelat, pentru nişte profesionişti în diversiune şi atac terorist, era o „joacă de-a războiul” pentru a penetra dispozitivul. Deşi la limita dintre platforma de îmbarcare şi partea înierbată erau cuiburi de trăgători, din 15 în 15 m, dotaţi cu pistol mitralieră, în care erau militari în termen, soldaţi tineri instruiţi în condiţii neprofesioniste, în cazul unui atac cu arme automate de mare cadenţă, mânuite de diversionişti autentici – cum erau cei pe care îi aşteptam – trăgătorii noştri erau victime sigure, calea spre aerogară era deschisă. Atunci intram şi noi în luptă.

Rep.:  Ce aţi concluzionat după aceste gânduri şi calcule mentale pe care le-aţi făcut?

A.B.: Că, în situaţia dată, posibilitatea de infiltrare în interiorul dispozitivului era posibilă! Vedeam cu ochii minţii, chiar mai multe variante posibile. Zicea cineva, mă rog, un consilier al Papei Pius, parcă: „Eu sunt avocatul diavolului Sanctitate”. Pun răul înainte!

Va urma

(Galerie Foto actualizată)

………………………………………………………………….

PARTEA a-IV-a

Reporter Emil Şimăndan: După ce i-aţi dat cheile de la maşină acelui revoluţionar, ce aţi făcut?

Alexandru Bochiş: El a plecat iar eu m-am întors imediat spre biroul subofiţerilor, care între timp se adunase. Îl aşteptam pe comandantul Heredea. În secundele următoare, era deja orele 22,25 – 22,30, intră în birou căpitanul Istrate şi locotenentul Alesu, înarmaţi cu pistoale mitralieră, pe umăr, poziţie orizontală, observ că ţineau mâna pe garda trăgaciului; erau însoţiţi de comandatul aeroportului Munteanu. In clipa următoare intră şi căpitanul Heredea, la fel înarmat, cu mâna pe trăgaci. Privind spre dispozitivul de blocare, constat că e pe foc automat. Îi prezint efectivele, se uită la Istrate, acesta încuviinţează discret, că e în regulă. Erau măsuri de precauţie pentru el dar şi de neîncredere în noi.

Rep.:  Ce dorea comandantul forţelor de la dumneavoastră?

A.B.: Îmi solicita să-i prezint armamentul. Mă ofer să-l prezint personal, asistat doar de Groza, care deţinea documentele scrise ale inventarului. Îmi propun să fiu calm, fără mişcări bruşte. Scot mai întâi pistoalele mitralieră. Heredea, ia o distanţă de un metru – un metru jumate, cu ţeava îndreptată spre mine. Apucam arma de ţeavă şi o puneam pe o masă. Îmi controlam orice mişcare, dam aparenţă de calm şi supunere, mă adresam cu apelativul de „domnule comandant”. Am terminat verificarea. Armele au rămas în acelaşi loc. Groza le-a aşezat din nou în fişet. (…) Îi spun că mai există, armamentul de la Gărzile Patriotice, în gestiunea comandatului de aeroport, care, confirmă dar precizează că nu are cheile de la magazie, urmând ca după recunoaşterea dispozitivului în teren să le verificăm. Constat că în sala de plecare (cât am fost în birou – n.a.) instalase două grupe de militari în termen, cca douăzeci. Heredea îmi comunică, că pentru a întări dispozitivul fiecare post cu militari MI va fi dublat cu militari în termen de la M.Ap.N.

Rep.:  Era o măsură bună, cred că înţeleaptă, ca să nu apară suspiciuni între subunităţile de pe aeroport.

A.B.: Întocmai, şi eu găsesc că era o măsură necesară, bună. Începem recunoaşterea. Îmi ordonă să merg eu înainte, lângă mine comandantul Munteanu iar în spate Heredea cu locotenentul Alesu, cu automatele în poziţie de tragere, la piept. Mă deplasam normal, poate mai lent, nu mă apropiam de ei, când dădeam explicaţii întorceam doar capul, nu şi corpul, ţineam mâinile „la vedere”, nu plecam dintr-un loc până nu spuneam: „să mergem mai departe”, să nu-i dau motiv să tragă. (…) Am verificat toate încăperile. Nimic suspect. (…) În timp ce aşteptam în aerogară, aud zgomote dinspre platou, întorc privirea, observ un grup ce se îndrepta spre intrare. Santinela nu-i legitimează, înaintează nestingheriţi de nimeni. Intră primul pe uşă, îl recunosc. E Popescu Tudorel, apoi  Stan Liviu, căpitanul Sandu Bojan toţi componenţi ai aeroclubului Traian Vuia, urmaţi de comandantul adjunct al aeroportului Florin Dragă. M-au salutat respectuos, chiar entuziast, bucuroşi, purtau brasardă albă pe mână iar Florin Dragă, m-a prins în braţe, m-a felicitat şi m-a invitat în sala de plecare. Eram oarecum derutat, apoi cei de la M.Ap.N erau ignoraţi de noii veniţi. Nu era bine, gândesc.

(Veniseră de la Front, participase efectiv la demonstraţii – n.a.)

Revine Munteanu cu cheile de la magazia de armament. Mă ridic şi plecăm la magazie, la etaj, pe aripa de vest a clădirii. Eu nu aveam nici o atribuţie privind armamentul gărzilor şi încerc să rămân în spatele celor doi ofiţeri M.Ap.N. Heredea observă şi îmi ordonă să merg înainte, păstrând o oarecare distanţă şi ţinând mâna pe dispozitivul de dare a focului (…) Totul a corespuns. Magazia a fost sigilată. Heredea nu se distribuie armament gărzilor.

Revenim în sala de plecare. Mi-aduc aminte că MI-ul mai are armament la PCTF.

– Domnule comandant noi mai avem armament la PCTF, la biroul şefului, pe care nu vreau să-l omitem. (…) Îl chem pe plutonierul Muţiu, care deschide fişetul cu armament. În fişet erau 5 pistoale mitralieră, câteva mii de cartuşe şi două lăzi cu grenade defensive, 80 bucăţi. Heredea hotărăşte să distribuie armamentul, câte un pistol automat, ofiţerilor tehnici  M.Ap.N din aeroport, care nu erau înarmaţi – cel de la dirijarea traficului militar, de la radar şi cel de la comunicaţii – iar un pistol mitralieră il dă “în dotare” comandantului aeroportului. La fiecare pistol mitralieră se primesc 3 încărcătoare cu 90 de cartuşe. Muţiu închide fişetul.

Rep.:  Prin cele relatate de dvs., consider că s-a efectuat o verificare foarte bună, în mod profesionist, pentru toată lumea!

A.B.: Comandantul Heredea, părea mulţumit. Ne întoarcem în sala de plecare pasageri. Ii cer permisiunea să pregătesc efectivele pentru a intra în dispozitiv de luptă, inclusiv înarmarea lor. Heredea aprobă. Îi raportez modul de dispunere în dispozitiv a forţelor MI. Nu are obiecţiuni. Cu precizarea că soldaţii MI vor fi dublaţi cu posturi M.Ap.N. Adun subofiţerii şi le dau armament. Fiecare primeşte câte un pistol mitralieră cu trei încărcătoare pline şi pistoletul din dotare cu 32 cartuşe. Procedez la instalarea dispozitivului. La ordinul expres a lui Heredea, constitui şi o patrulă pe aleile de acces dinspre calea Bodrogului spre aerogară formată din locotenentul Solca şi doi soldaţi de la trupele de securitate. Pe platoul din faţa aerogării dispun cele două ABI-uri, automobil blindat de luptă, din dotarea plutonului de intervenţie antiterorist, cu echipaje MI, la colţurile clădirii cu poziţia de tragere către calea Bodrogului. Comandantul Heredea instalase două TAB-uri care blocau intrările din dreapta şi stânga în aeroport. După aprecierea mea nu era posibilă o penetrate terestră prin acea zonă, orice dotare aveau teroriştii. Heredea pleacă, rămâne cu mine lt. Alesu. (…)

(Sunt invitat la biroul Armatei din aeroport. Merg, însoţit de subofiţerul de legătură – n.a.)

Rep.:  Comunicatele de la TVR deveniseră un paradox în mintea dumneavoastră, aţi primit un apelativ pe care nu-l reprezentaţi.

A.B.: Păreau o scenă dintr-un tablou absurd, dar nu erau. Era o tragedie, generată de o dezinformare bine regizată. Dacă am lua în calcul ştirile TV-ului, eu sunt agresorul venit în “bârlogul” inamicului. Şi înarmat! Proastă poziţie deţin! Totul e să-mi păstrez calmul şi să nu dau nici cea mai mică iluzie de nesupunere. Joc cartea reală: loialitatea faţă de armată şi „lupta în comun” pentru apărarea aeroportului; (…) legăturile au fost tăiate, versiunea, că din Palatul telefoanelor s-au întrerupt, (nu era real – n.a.) solicit comandantului să stabilească şi nouă un cod de legături. O modalitate de comunicare, necesară pentru a coordona lupta. Altfel există riscul să ne împuşcăm între noi. Îi argumentez cu faptul că pe aeroport, sunt 5 tipuri de forţe: trupe de blindate, TAB-uri, tancuri, compania de pază a armatei, bateria antiaeriană şi forţele MI, fiecare având sistemul lor de comunicaţii, pe frecvenţe diferite.

Rep.:  De acest lucru s-a profitat în timpul diversiunii…

A.B.: Heredea ezită să-mi dea vreo soluţie, în final decide să ţinem legătura prin curier. Nu comentez, mă declar mulţumit. Deşi acest gen de legătură era absolut nefuncţional, în caz de luptă deschisă. Ceea ce se va dovedi nu după mult timp. Manifesta evident, o mare reticenţă faţă de mine. (…) Eram convins că se informase despre mine la ceilalţi ofiţeri de la armată, care mă cunoşteau. Personal nu avusesem nici un conflict cu nici unul. Pe Istrate îl ştiam corect. Era o singură variantă ce nu o luasem în calcul: ordinele superioare primite de la armată. Asta era. Îi reiterez hotărârea mea de a lupta alături de armată, dacă va fi cazul voi dovedi că ştiu să lupt, şi că ce mi se ordonă voi executa „fără şovăire”. Era o sintagmă din jurământul militar, acest „fără şovăire”. Pare puţin mai conciliant. Îmi  răspunde cu un „bine, am înţeles” şi îmi spune că pot să plec în dispozitiv. Îmi iau pistolul mitralieră, îl pun după gât şi peste umăr, la spate. Se pare că ceva am diminuat din deficitul de încredere.

Rep.:  Din acest dialog pe care l-aţi purtat cu Comandatul forţelor am remarcat adeziunea dvs. participativă la Revoluţie… Ce aţi făcut mai departe?

A.B.: Ies spre aerogară pe alee. Intru pe holul clădirii. Mă întâmpină comandantul adjunct Dragă Florin, care se îndrepta spre biroul său, şi jovial, dar respectuos, mă invită să intru. (…) Florin era un oltean destul de inteligent şi ambiţios, făcuse şcoala de pilotaj, îmi asculta unele „sfaturi” absolut dezinteresate, pentru a preveni disensiuni cu ceilalţi doi comandanţi, care erau într-o perpetuă rivalitate. Nu aderase la nici una din tabere. Era un neutru.(…) Discuţia a fost destul de destinsă, dar scurtă.

Revin în aerogară. Observ la capătul aleii, la intersecţia cu şoseaua spre pădurea Ceala, un TAB, care se deplasa din când în când. Heredea nu amintise despre acest „element de dispozitiv”. Atunci, „îmi pică fisa”, că la prezentarea situaţiei operative, i-am raportat că în clădirea de la capătul aleii, pe drumul Bodrogului este un depozit de explosivi ce aparţine Secţiei de Carotaj Prospecţiuni Geologice în Petrol. Eu cunoşteam ori ce stare de pericol potenţial din perimetrul aeroportului. Deci Heredea nu uitase, a trimis TAB pentru a proteja zona. Eram asiguraţi şi în adâncime, dinspre şosea. TAB-ul se mişca până la liziera pădurii, apoi revenea în dreptul aleilor de acces spre aeroport. Orice încercare de pătrundere era aproape imposibilă. Rămânea atacul aerian. Aveam noi baterie antiaeriană, dar un atac la joasă înălţime, cu rachete, ar fi fost fatal. Reanalizez mental dispozitivul de apărare. Cele două TAB-uri de la porţi, de la accesul spre platforma şi pistă, blocau orice penetrare. Erau la vedere, puţin avansate faţă de poartă, oricând puteau întoarce turela să tragă şi în noi. Eram convins că au legătura radio cu Heredea şi raportau activitatea noastră din dispozitiv.

Va urma

(Galerie Foto actualizată)

………………………………………………………………………….

PARTEA a-III-a

… bănuiam că deja armata şi-a făcut „o limbă” printre subofiţeri şi n-are decât să spună exact cum s-a întâmplat.

Rep.: Eraţi sigur că armata avea deja în rândul dvs. un informator?

A.B.: Evident, aceasta e meseria mea, să descopăr cât mai repede, orice suspect. I-am lăsat timp „trădătorului”, dar, precizez încă odată, l-am identificat uşor.

Am plecat din birou imediat, spunându-le să mă anunţe când pleacă aeronava. M-am deplasat spre restaurant să o întâlnesc pe Ica Opruţ. Nu mai era. Atunci mi-am data seama că aeronava a sosit, am făcut legătura cu cele auzite prin staţie la comandant în birou, iar pasagerii pentru Arad au fost debarcaţi şi au plecat. Mă interesa contactul cu Alin Opruţ pentru a mă informa direct ce s-a petrecut în Bucureşti iar dacă nu eram reţinut cu armata, intenţionam să-i fac o surpriză, împreună cu familia lui, să-l aştept la scara aeronavei. Acest gest putea să mă coste destul de scump. Va conta destul de mult pentru a dovedi că eu nu am luat contact cu nici un pasager care a venit din Timişoara sau Bucureşti la aterizarea aeronavei.

Rep: Constat că restaurantul era un loc important pentru diverse contacte, de tot felul între angajaţii aeroportului, inclusive pentru ofiţerii din diferite structuri!

A.B.: Aveţi un atent spirit de observaţie, ca orice ziarist profesionist. Intrând din nou în restaurant, la o masă erau fraţii Ionel şi Loghin Lazăr (judokanii – n.a.). M-au invitat la masa lor. Am acceptat (…) Am servit o cafea şi priveam la televizor derularea evenimentelor. Dintre secvenţe am reţinut că a fost prins Nicu Ceauşescu, care a făcut şi a dres! Alături la o masă mai în spate, erau doi cetăţeni care mă fixau din când în când, destul de încruntaţi, ostil, erau  împreună cu „Nae”, omul meu. (…) După cca 15 minute de spectacol adevărat şi gânduri fugare, vine la mine controlorul de trafic Emil Haiduc, care era de serviciu la Briefing că sunt chemat la telefon. Era maiorul Bogdan, care îmi comunică că a ajuns la sediu cu bine, că s-a prezentat la maiorul Micu de la armată, i-a raportat cu eu sunt la aeroport, acesta a confirmat că ştia şi că a doua zi va veni să mă schimbe, pentru că vom lucra în ture, în calitatea de şefi de forţe MI pe aeroport. M-am bucurat că a ajuns şi că mi-a confirmat calitatea de şef de forţe.

Ies pe holul de la Briefing spre sala de plecare unde îl întâlnesc pe „Nae”. (…) Se comentează despre revoluţie, de faptul că a participat activ la manifestaţie, că a fost printre cei mai activi. Eu sunt mai rezervat, mai puţin comunicativ ca de obicei, cu ocazia altor întâlniri cu „Nae”. Observă reţinerea mea. Apoi face aprecieri elogioase la adresa persoanei şi funcţiei mele (…) Mi-a amintit de o discuţie avută la el acasă, despre minerii din Petroşani, când mi-a cerut părerea despre un preconizat mariaj a unei rude cu fiul unui minier „care a avut probleme”, fiind unul dintre greviştii activi din 1977 şi despre care spunea, atunci, că are în continuare „probleme cu băieţii”. Intr-adevăr mi-am amintit şi l-am sfătuit să accepte căsătoria. (…) Atunci îmi spune, pe un ton ceva mai ferm, dar şi mândru: eu sunt cu o delegaţie din partea Frontului Democrat din Arad, care a aderat la Frontul Democrat din Timişoara şi mergem la Bucureşti la televiziune pentru a preciza poziţia Frontului din Arad, fiind cu şeful delegaţiei. Mi-a spus şi un nume, dar nu l-am reţinut atunci. (…) Abordând modul de organizare a Frontului, aprecia necesitatea numirii unui nou şef al securităţii şi mă sonda dacă eu aş accepta. Eschivam răspunsul, i-am dat să înţeleagă că nu sunt convins de puterea Frontului şi a delegaţiei din care face parte.

Rep.: Domnule colonel, acest lucru nu l-am cunoscut, că revoluţionarii v-au aşezat în „cărţi de joc” dorindu-vă să deveniţi şeful securităţii la Arad!…

A.B.: Erau cuvintele revoluţionarului Nae, dorind să fie convingător mă asigură că mâine voi fi şeful securităţii şi că numele meu a fost deja discutat la Front şi e doar o chestiune de timp până când voi fi invitat de conducătorii Frontului Salvării Naţionale, probabil mâine dimineaţă.(…)

Rep.: Ce s-a întâmplat cu aeronava care a aterizat la Arad ?

A.B.: Plecarea aeronavei spre Bucureşti întârzia. Ne apropiam de ora 22, sau peste. La un moment dat ies din restaurant doi bărbaţi, din care unul era cel care mă fixa ostil când eram la masă în restaurant, deci era şeful delegaţiei Frontului Democrat, se apropie de „Nae” şi-i spune: „Hai să plecăm, s-a anulat cursa, la Otopeni se trage”. Nae se ridică să plece, dar nu înainte de a saluta respectuos şi a mă asigura că a doua zi mă va felicita pentru numirea în calitate de şef al securităţii. Nu mi-am dat seama ce a înţeles Loghin din conversaţie, oricum, m-am scuzat, eu am mers în birou la subofiţeri iar el la restaurant.

în biroul subofiţerilor era Nela Curt şi Vasile Groza. I-am rugat de fapt, nu ordonat, să adune subofiţerii de la antitero şi ofiţerii de la trupe că imediat ce pleacă pasagerii va veni comandantul Heredea şi să-i putem prezenta efectivul şi armamentul. Vasile a plecat.(…)  Au început să vină subofiţerii. Mai întâi Crişan, apoi Groza, Găină, Mera şi Muţiu de la PCT Frontieră.(…) Le spun de venirea lui Heredea . Vasile Groza, care era specialist în arme, mi-a spus că le pregăteşte el pentru verificare. Lipseau Ivaşcu şi Margău. L-am trimis pe Crişan după ei. Crişan era un bărbat corect, loial, ce mai, un tip serios, de mare încredere. Întârzie şi el. Trecuse zece minute şi nu mai apăreau. Aveam impresia că nu vor să-mi execute ordinele. Atunci am ieşit din birou şi m-am îndreptat spre filtrul de control de la intrarea în aerogară. Erau staţionaţi Ivaşcu, Crişan şi un subofiţer de la M.Ap.N.; întrebând unde e Margău mi s-a spus că este la postul de “control acces”, că acum pleacă autobuzul cu pasagerii şi va veni şi el. Eram în filtru de control, lângă aparatul cu raze X, cu faţa spre ieşire. Observ cum autobuzul era pornit, fumega, nu rula, aproape de bariera de la parcaj. Pe platoul din faţa aerogării mai erau persoane în mişcare. Era noapte, destul de întuneric, nu am reuşit să le identific. L-am văzut apoi, venind dinspre autobuzul care accelera, scotea fum, pe subofiţerul Margău care era în uniformă. La un moment dat au auzit un zgomot în spate, m-am întors şi am observat că era echipajul aeronavei, trei bărbaţi şi două femei. Personal nu-i cunoşteam dar i-am salutat, am încercat să intru în discuţie cu ei, evident despre evenimentele din Bucureşti şi Timişoara, dar s-au scuzat că se grăbesc să se cazeze. Ii întreb unde vor dormi şi una dintre femei, în trecere, era cea din urmă, spune, probabil la Astoria. Nu văd nici un „şoim”., adică luptători USLA care făceau paza aeronavei în survol, care aveau obligaţia ca la coborârea din aeronavă, la aterizare, pe aeroportul Arad, şi nu numai, să ia contact cu compartimentul antiterorist, care să-i informeze dacă se îmbarcă vreun suspect.

Rep.: „Şoimii” trebuiau să ia în mod obligatoriu legătura cu compartimentul antiterorist din Aeroport?

A.B.: Evident, dar nu mă impacientez şi nici nu întreb echipajul. Ştiam din alte ocazii când aeronavele de pe alte rute de zbor, chiar externe, care nu puteau ateriza pe aeroportul de destinaţie datorită condiţiilor meteo, veneau la Arad, iar pasagerii se cazau la hotel Parc. Era un protocol între Agenţia TAROM  şi conducerea hotelului, inclusiv echipajele. Oană şeful agenţiei se ocupa de cazare. Echipajul iese, se îndreaptă spre maşină. In clipa următoare aud zgomot dinspre platforma din faţa aerogării şi circa 6-7 persoane intră în aerogară. Vociferau, iar subofiţerul nu-i legitimează şi nu îi supune la control. Intră în sala de control. Unul cu barbă, în jur de 40 de ani, era însoţit de alţi indivizi mai tineri. Cel cu barbă îmi răspunde: „Domnule, noi suntem reprezentanţii Frontului din Timişoara şi doream să ajungem la Bucureşti, să ne expunem programul”. Le explic că este imposibil pentru că zborurile au fost suspendate. (Era prof. Lorin Fortună – identificat ulterior, care era cu 5 revoluţionari, îmbarcaţi la Timişoara, cu care am vorbit cu ocazia documentării – n.a.). Nu trec decât câteva minute de la plecarea revoluţionarilor şi apare la uşa de la intrare „Nae”, vine direct la mine. Îmi spune :„A pierdut autobuzul te rog fă-mi rost de o maşină să mă ducă în oraş. Zice: „Atunci dă-mi maşina ta, ţi-o aduc peste o oră. Sunt cu băieţii de la Front şi trebuie să ajungem în oraş”. Crezând, în mod uşuratic, că îmi văzuse maşina în parcaj, în care ne mai întâlnisem noi cu alte ocazii, deci cunoştea numărul, şi apoi era de la Front, m-a asigurat că voi fi numit şeful securităţii, nu? Puteam să-l refuz? Nu ! Am şovăit, am invocat defecte, dar în final am acceptat cu condiţia să mi-o aducă în 30 de minute. I-am dat cheile.(…) L-am condus până la ieşirea pe platou insistând să mi-o aducă cât mai repede că probabil va trebui să mă deplasez şi la sediul din oraş. M-a asigurat că o aduce întrucât va veni şi cu maşina lui şi cu unul dintre revoluţionari. I-am atras atenţia ca maşina mea să o conducă el. Conducea foarte bine. E de acord.

(Mi-a adus-o într-o oră, a lăsat cheile la un subofiţer. Eu nu l-am mai întâlnit, decât după 4 luni, când am fost eliberat din detenţie. Mi-a confirmat că a dus pe cei 2 revoluţionari, cu care era şi pe care i-am văzut, să ajungă la Front – n.a.)

 

Va urma

(Galerie Foto actualizată)

…………………………………………………………………………….

PARTEA a-II-a

Reporter Şimăndan Emil: Ce aţi întâlnit la aeroport?

Alexandru Bochiş (AB): Multe autoturisme, lume în parcaj. Conform obiceiului, îi spun lui Bogdan, să o ia înainte că vin şi eu. Aud o voce feminină cunoscută care mă strigă. O recunosc. Era Ica Opruţ, vecină şi prietenă, stătea lângă maşina sa cu fiul ei Florin.

Sinteză: Discut cu Ica Opruţ, apoi intrăm în aerogară, evit să vorbesc cu subalternii, decât salutul, motivând acompanierea doamnei, intrăm în restaurant, comand cafea, era şi acolo  televizor, securiştii trăgeau; ies în sala de plecare, salut pe dispecerul Dura Horea, îmi răspunde mofluz, realizez că are un dinte împotriva noastră, a maiorului Bogdan, de fapt, ştiu şi pentru a preveni vreo dispută, în chem pe Bogdan şi îi ordon să plece din aerogară, la Inspectorat. Execută. Între pasageri observ o sursă de a mea, ce era împreună cu doi bărbaţi la o masă în restaurant. Ştiam că a fost la manifestaţii. Îmi spune că merg la Televiziune să facă Declaraţie de adeziune a Aradului la noua conducere. Sunt chemat la telefon de locotenentul Vasii de la Inspectorat şi îmi comunică faptul că maiorul Micu este noul comandant. Mă bucur, lucrasem cu el, cu o lună înainte să actualizăm Planul de Apărare al Aeroportului. Mă confirmă comandant al Forţelor MI din interior, şi mi se comunică prin maior Ţica Florin să aştept armata, pe căpitanul Vasile Heredea, care vine cu tehnică de luptă să organizeze apărarea aeroportului. Aştept în restaurant. Pe la ora 21 vine căpitanul Ghiţă Istrate, fost comandant la Unitatea M.Ap.N. de pază exterioară a aeroportului şi mă anunţă că a venit Heredea cu trupele. Îl întreb dacă îl cunoaşte? Puţin, zice, că nu a avut tangenţă cu el, a fost la Academia politică, revenit recent. Îl aştept şi pe locotenentul Furdea, comandatul companiei de Trupe de securitate antitero. Şedinţa era la Comandatul aeroportului Munteanu, în birou. Intru, în urma mea Furdea.

– Să trăiţi! Sunt locotenent colonel Bochiş Alexandru, comandantul forţelor MI pe aeroport, m-am prezentat la ordinele dumneavoastră.

–  Să trăiţi, îmi răspunde Heredea. Şi continuă. Îmi pare rău că sunteţi ofiţer superior iar eu numai căpitan, dar astea sunt ordinele. Şi continuă: în caz că nu doriţi să vă subordonaţi armatei puteţi să părăsiţi aeroportul.

–  Domnule căpitan eu nu plec, voi executa ordinele dvs., ale armatei, ştiu că ne subordonăm armatei, şi că DSS-ul a trecut la M.Ap.N. Aprobă. Bine – zice căpitanul. Şi îmi solicită să prezint efectivele MI dislocate pe aeroport, dispunerea în dispozitiv, dotarea cu armament şi tehnică de luptă. Locotenentul Furdea m-a completat cu efectivele sale, structura şi dotarea de la compania de pază interioară şi plutonul antiterorist. După expunere a solicitat planul general de pază, apărare şi intervenţie a aeroportului.

Rep. Exista un plan general de apărare al aeroportului, evident în caz de nevoie?

A.B.: Da, exista. Dorea să constate pe planşă, omul şi locul de dispunere a efectivelor din aerogară. I-am raportat că domnul comandant Munteanu are planul. Eu am doar cu dispunerea forţelor M.I. Munteanu a spus că nu are cheia de la fişet la el şi m-am oferit eu să-i procur schiţa cu aerogara şi să marcăm dispozitivul de luptă. Oarecum suspicios, că Munteanu nu are cheia de la fişet, în asemenea situaţie, este totuşi de acord să procur schiţa. Am ieşit şi l-am chemat pe subofiţerul Crişan să-mi aducă o schiţă. El ştia unde am eu documentele respective. Crişan îmi raportează că după masă s-a primit ordin să se distrugă planurile de intervenţie dar că are el originalul schiţei, pe calc, dar pe care nu este dispus dispozitivul. I-am spus să o aducă aşa cum este.

Rep. Ceea ce mi se pare curios este faptul că s-a dat ordin să se distrugă planurile de intervenţie de pe aeroport.

A.B.: Acest lucru mi s-a raportat. Deci, mi-a adus originalul schiţei, pe clac. Apoi eu am desfăşurat harta pe masa comandantului, a consultat-o şi am dat explicaţii privind dispunerea forţelor. Istrate şi Munteanu confirmau cele spuse. Heredea părea totuşi nemulţumit, credea că îi ascundem ceva, oricum nu manifesta prea mare încredere în noi, cei de la MI şi nici în Munteanu dar nu se manifesta verbal.

De menţionat, că la intrarea mea în biroul comandantului, la primul contact cu Heredea, Munteanu avea staţia radio mobilă deschisă, staţia cu care putea să comunice cu ori ce serviciu implicat în activitatea de zbor, în staţie se auzea cum unul din organele de dirijare a traficului – ori radarul de apropiere ori turnul de control – dirijau o aeronavă la aterizare. Când am început explicaţiile pe harta aerogării Munteanu a închis staţia. Deci aeronava nu era pe platou, nu aterizase, când eu m-am prezentat în subordinea armatei. În cel mai bun caz, putea să fie la capul pistei iar turnul de control o dirija spre platformă.

Rep. Era cursa Bucureşti – Timişoara cu escală şi la Arad…

A.B.: Am să revin la aceasta cursă. După explicaţii, la 2-3 minute, de pe platformă mai intră un militar, într-un bluzon kaki închis, fără grade, pe care căpitanul Heredea l-a prezentat: căpitanul Câmpeanu, locţiitorul meu. Şi-au zâmbit, Câmpeanu a mimat din cap că totul e în ordine. Apoi a asistat la ultimele explicaţii. Mi-am dat seama că era tanchist, că venise odată cu Heredea şi că instalase dispozitivul de apărare al armatei.

După ce am terminat explicaţiile, faţă de poziţia verbală, aproape monosilabică, de faptul că după ce a venit căpitanul Câmpeanu, a luat o atitudine mai băţoasă, mi-am dat seama că nu prezint încredere în faţa lui.

Rep. Aţi simţit dumneavoastră acest lucru?

A.B.: Îmi era foarte evident. Astfel am intervenit şi l-am rugat  să aibă încredere în mine, ştiu pe ce poziţie sunt, de subordonat al său şi voi executa numai ordinele armatei. I-am spus: „regret că nu ne-am cunoscut înainte dar domnul căpitan Istrate poate să confirme şi să garanteze pentru mine, că eu am cooperat întotdeauna cu armata”. M-am întors către Istrate, acesta a confirmat că mă cunoaşte, dar a adăugat: „micile disensiuni avute nu pot fi puse acum în discuţie”. Nu era tocmai ce doream eu. Am încercat să dau explicaţii în ce constau „disensiunile” la care se referă: M.I.-ul nu permitea armatei accesul în zonele păzite de acestea şi invers. Subofiţerii îşi plăteau „monede” reciproc, fiind uneori necesară intervenţia comandanţilor pentru aplanarea disensiunilor. Cu toate aceste explicaţii am observat neîncrederea lui Heredea în mine. Acesta era în ţinută de instrucţie, cu automatul pe umăr, în poziţie orizontală şi ori de câte ori mă apropiam de el făcea o mişcare astfel ca ţeava automatului să fie îndreptată spre mine. Ţinea mâna aproape de trăgaci. Era destul de crispat dar stăpân pe situaţie. Eram eu şi Furdea potenţial periculoşi? (…)

Soluţia era una singură: să fiu calm, să previn orice provocare, să mă supun şi să fiu atent la orice înscenări. Erau minute de tensiune. Epuizăm informarea asupra efectivelor MI şi dispunerii lor în dispozitiv, pe hartă.

Spre final, tonul comandantului forţelor Heredea era mai categoric. Iar înainte de a ne spune – mie şi locotenentului Furdea – că suntem liberi până la plecarea aeronavei şi să ne deplasăm la efectivele noastre că va veni pentru a fi prezentat în calitate de comandant al forţelor de pe aeroport şi să facem recunoaşterea, pe teren, a obiectivului. După ce spunem amândoi, că: „am înţeles”, ne ordonă.

– Să întrebaţi subordonaţii, dacă nu vor să se subordoneze armatei,  îmi raportaţi, şi pot să plece acasă.

Nu muşcam eu din asemenea momeală, nici în timp de pace, dar acum?! Îi răspund pe loc, uitându-mă la locotenentul Furdea, care mă aprobă: Toţi subalternii mei, vă asigur, se vor subordona armatei. Eram sincer, chiar aşa intenţionam să o facem. Era vorba de apărarea aeroportului.

Rep. Cine putea să fie inamicul la aeroportul Arad?

A.B.: În acel moment nu prea ştiam precis cine era inamicul, dar dacă trebuie să luptăm împotriva cuiva anume, luptăm!

Am ieşit din biroul comandantului, împreună cu Furdea. Ceilalţi au rămas pe loc. Inclusiv Munteanu. I-am spus lui Furdea să meargă la companie să să-şi instruiască trupa – trupa e un fel de-a spune, că avea ofiţeri şi subofiţeri în componenţa companiei şi plutonului antiterorist – cu noile ordine, cine ne este şeful şi să aşteptăm intrarea în dispozitiv. Eu intru în biroul subofiţerilor, pe care îi găsesc destul de agitaţi, curioşi. Le explic cine e şeful şi că după  plecarea aeronavei va veni căpitanul Heredea pentru a se prezenta în calitate de şef al tuturor forţelor şi să facem recunoaşterea dispozitivului. Am vorbit destul de categoric, dând de înţeles că trebuie să ne subordonăm armatei, care, după cum bine cunoşteau din planul de intervenţie, în situaţii deosebite ne subordonam acesteia. Totodată, ca o măsură de precauţie, bănuiam că deja armata şi-a făcut „o limbă” printre subofiţeri şi n-are decât să spună exact cum s-a întâmplat…

Va urma

(Galerie Foto actualizată)

…………………………………………………………………………..

 PARTEA I

Preambul. Fragment din interviul acordat domnului Emil Şimăndan, apărut în volumul „Intrebătorul din Agora” (2008) şi în cartea „Dialoguri incomode – Adevăr şi dezinformare la Revoluţie”.

Reporter, Emil Şimăndan: Domnule lt. colonel (r) ALEXANDRU BOCHIŞ, în decembrie 1989 eraţi cunoscut ca un profesionist de elită, specialist în lupta antiteroristă, cu funcţie de răspundere în sistemul de apărare al Aeroportului din Arad. Întrucât vă caracterizează un dezvoltat spirit de observaţie, şi, în acelaşi timp, sunteţi şi un bun povestitor, vă propun să evocaţi cât mai amănunţit, din unghiul dumneavoastră de vedere, cum aţi acţionat în timpul Revoluţiei din decembrie `89 de la Arad. După fuga lui Nicolae Ceauşescu cu elicopterul de pe sediul fostului C.C. al P.C.R.? Pentru autenticitatea relatării voi înregistra pe reportofon „povestea” dumneavoastră.

Lt. Colonel (r) Alexandru Bochiş: Sunt de acord şi vă mulţumesc de la început pentru interesul pe care mi-l acordaţi, nici un alt ziarist nu mi-a mai cerut acest lucru. (…)

Priveam la televizor, surprins, emoţionat  într-o  oarecare  derută. Crainicul de la TV, striga din rărunchi: „Ne atacă, trag securiştii, teroriştii, ne omoară! Să ne apărăm, să apărăm televiziunea“ şi alte apeluri ce par disperate dar oricum panicarde. Era în jur de orele 19. În acele clipe mi-am rememorat întreaga viaţă, întreaga mea trecere prin timp, de 48 de ani, aproape toţi conştienţi. Nu găseam ceva să-mi reproşez, ceva major, care să fi comis cu răutate şi rea credinţă; să mai caut, poate totuşi sunt vinovat, poate am gândirea deformată. Degeaba, nu-mi găsesc fapte culpabile şi la televizor se strigă mai bezmetic: securiştii trag, securiştii terorişti, ne atacă, apăraţi televiziunea! (…) Eu aveam informaţii sigure despre modul cum s-au desfăşurat evenimentele de la Timişoara. „Omul meu” participase la evenimente şi mi-a confiat că nu a văzut nici un securist angrenat în represiune. Mi se părea că este o nebunie ce fac „securiştii – terorişti”. Eu cunoşteam foarte mulţi ofiţeri de la USLA, atât din informativ, care erau profesionişti de elită, cât şi dintre cei de la intervenţie. Ştiam cum trăiesc. Să fi înnebunit oare? Puţin probabil. Dictatorul căzuse, Frontul Salvării naţionale preluase puterea. Cine erau demenţii care trăgeau, ce urmăreau? (…) Nu era posibil ca după ce am simulat loialitate „conducătorului iubit”, şi asta nu numai eu, era o notă comună, surdă, printre cei care gândeau, nu mă refer doar la ofiţerii de informaţii – care cunoşteau pulsul nemulţumirilor „maselor” – dar chiar subofiţerii, cei din serviciile auxiliare. Cunoşteam, chiar foarte bine, cum trăiesc cei din M. Ap. N., la aeroport, şi nu numai, am cooperat cu ei în aplicaţii şi vedeam ce mănâncă şi cum sunt echipaţi. Ei de fapt nici nu erau pregătiţi pentru o luptă de stradă, de „gherilă urbană”, (sintagma politologului Saul Bruckner alias Brucan – când acuza securitatea). Am rămas cu ipotezele fără a le putea duce pe o pistă logică, care să-mi ofere concluzia şi răspunsul: cine sunt nebunii care trag?!

Rep: După asemenea gânduri, adevărate dileme personale, ce aţi făcut în mod concret?

A.B.: Se apropia ora 20. La plecarea de la sediu, i-am spus maiorului Bogdan Valentin să vină pe la mine să plecăm amândoi la sediu, eu voi pleca cu maşina. Aşa ne ordonase colonelul Răşină, că după patru ore de odihnă să ne prezentăm la sediu pentru „noi ordine”. Venirea lui Valentin era iminentă. Eram singur în camera de zi. Soţia era într-o altă încăpere îmi confecţiona o brasardă tricoloră pentru a o pune pe braţ. Aşa „suna” ordinul la televizor, cum că, cei ce s-au alăturat revoluţiei şi sunt organe de ordine să poarte tricolorul pe braţ. Mă consideram „organ de ordine” şi eram hotărât  să particip la restabilirea ordinii şi să lupt împotriva teroriştilor, dacă există, fiind „specialist în lupta antiteroristă”, fără falsă modestie, chiar eram unul dintre cei mai buni, deci voi fi alături de armată şi manifestanţii revoluţionari. Oricum, faţă de cei câţiva „oameni de-ai mei” (în primele rânduri ale manifestanţilor), cine putea mai bine ca mine să descopere teroriştii şi să-i anihileze.

Rep.: Domnule colonel, este foarte interesant ceea ce îmi spuneţi, că aveaţi „oameni de ai dumneavoastră” în primele rânduri ale manifestanţilor!

A.B.: Da. Aveam, acesta e adevărul. Dar să revin la ceea ce am început să vă relatez. Soţia şi copii erau îngrijoraţi, panicaţi, ascultând la televizor ce se spune despre securişti. Ce se va întâmpla cu mine? Cu ei? Le simţeam teama, erau altfel, speriaţi, necomunicativi, angoasaţi. Căzuse moral. I-am chemat pe toţi în camera de zi, i-am îmbrăţişat, i-am îmbărbătat, dar era în zadar. Le-am spus şi repetat: aveţi încredere în mine, nu am făcut nimănui nici un rău. Nu am fost înger dar întotdeauna am lăsat loc de „bună ziua”. Am insistat, am repetat, să le spun că eu nu le-am făcut rău oamenilor, nu am privat pe nimeni de libertate sau de drepturile sale, drepturi de care „se puteau bucura” la acea vreme. Nu mi-am folosit calitatea de ofiţer de informaţii pentru a abuza în nici un fel şi nu mi se poate întâmpla nimic. Erau totuşi descumpăniţi, neîncrezători, parcă nu mă înţelegeau. (…) Aveam totuşi o speranţă în fiica-mea – studentă anul I la matematică – care văzuse cu ochii ei şi  participase la Timişoara la evenimente, în stradă, ştia că securiştii nu au participat la represiune. Ştia cine a tras în oameni, în manifestanţi. Trebuia să mă consolez cu ideea incertitudinii familiei şi, în acele momente, deşi oarecum mâhnit, i-am înţeles. Erau totuşi descumpăniţi, parcă nu mă înţelegeau, şi era normal, „securiştii trăgeau în populaţie”, la televizor, evident! (…) Ştiam că securitatea primise ordin să nu iasă din unitate, din cazarmă, pentru a nu fi provocată şi să depună armele din dotare – în fapt pistoalele Carpaţi – pe care eu nici nu-l ridicasem din ziua când am fost ofiţer de serviciu. Ştiam ce am făcut eu în zilele de 21 şi 22 decembrie, ce le-am transmis subalternilor: să influenţeze orice persoană demnă de încredere, să manifeste paşnic, să nu se dedea la distrugeri, provocări, să instituie un sistem de pază a magazinelor din jurul pieţii Primăriei pentru a nu exista motiv ca forţele de ordine să intervină, astfel acţiunea lor ar fi fost calificată violentă şi era posibilă o intervenţie cu foc a trupelor M.I. şi M.Ap.N. Doi dintre oamenii mei (surse!) au fost printre cei mai activi din rândul revoluţionarilor.

Rep.: Adică doi dintre informatorii dumneavoastră?

A.B.: Da, cred că se înţelege. Unul dintre ei participase şi la Timişoara (Cel cu căciula albă din fotografia din galeria articolului – n.a.). La Arad s-a desfăşurat totul paşnic. Nu s-a întrebat nimeni de ce? Şeful securităţii de atunci poate fi învinuit de multe păcate, dar pentru păcatul de a fi contra Revoluţiei, nu! Cum am procedat eu aşa au procedat şi alţi colegi. (…) La televizor, se anunţa mereu: securiştii terorişti trag, atacă televiziunea, otrăvesc apa, au infectat sângele pentru transfuzii, comandouri formate din foşti orfani de la casele de copii instruiţi special pentru apărarea dictatorului, trag în populaţie. Să vină armata să-i oprească! „Chemările la luptă” sunau sinistru, periculos de grav pentru situaţia din capitală, şi nu numai. Deşi, după fuga dictatorului nu mai trebuia să se tragă nici un foc de armă, situaţia era tot mai incertă, tensionată. Cine cu cine luptă?

La un moment dat am fost în cumpănă, să nu plec în acea seară la unitate. Speram să nu vină maiorul Bogdan. Dar a venit. I-am cerut soţiei brasarda tricoloră. Maiorul Bogdan m-a rugat să-i confecţioneze soţia şi lui una similară. I-a confecţionat şi lui. Până a cusut-o am băut o cafea. Era îngrijorat şi Bogdan. Am încercat să-l calmez şi sper că am reuşit parţial. El, destul de jovial altădată, era tăcut şi sub stres. Am plecat amândoi. I-am spus familiei că în cel mult 2 ore voi fi înapoi acasă dar să se culce. Era, cred, ora 20,20 – 20,30. Televizorul mergea, revoluţia continua iar securiştii trăgeau.

Urcând în maşină, Dacia mea 1300, numită şi Dinuţa, cumpărată în 1976 după strângeri serioase de curea, a pornit fără probleme. Eram tăcuţi, atmosferă încărcată. Deşi la Arad nu se întâmplase nimic semnificativ până atunci, era linişte relativă revoluţionară; nu se trăsese nici un cartuş, nici de către forţele de ordine şi nici împotriva lor. Aveam totuşi o temere, în deosebi datorită comunicatelor TV şi venirea nopţii. Ştiam că deja Departamentul Securităţii trecuse în subordinea armatei. Rulam pe străzi ocolitoare centrului, unde erau revoluţionarii, dar în imediata lor apropiere, de unde am putut vedea gruparea manifestanţilor. Pe străzi, tineret cu banderolă albă pe mână, autoturisme cu farurile aprinse claxonau, steaguri tricolore fluturau, le răspundeam în acelaşi mod, cu farurile, ridicând braţul pe geam şi  semnul victoriei. Ajungând pe strada Dimitrov, m-am gândit că ar fi mai prudent să mergem la aeroport, unde „ne refugiasem” şi în 21 decembrie, la ora 13…

Va urma

Alexandru Bochiş, Colonel de Intelligence (rtg)

Alex. B. Borsanu, 29 decembrie 2016 11:00

Revoluție-1989revolutie-principala-232313029282726252423222110210110099989796959493929190898887868483828180797877767574-173-172-171-170-169-1747372717069686766coperta-revolutie656463626160595857565554535251504948474645444342414039383736353433201918171615141312-111-110-19-1alex-bochisrevo112111098765-Copy43-Copy1-Copy