Continuând tradiţia frecţiei galenice la piciorul de lemn al tranziţiei româneşti

Continuând tradiţia frecţiei galenice la piciorul de lemn al tranziţiei româneşti, mă trezesc lăudându-mi originile daco-getice, şi principiile sănătoase şi neaoşe care ne călăuzesc prin hăţişurile istoriei. E frumos, nimic de zis. Doar că nu e deloc adevărat. Dacă ne-am apuca să studiem puţin originalitatea noastră, atât de trâmbiţată, surlele, şi întreaga fanfară (cu excepţia trombonului) ar avea o anvergură niţel flască. Băgăm textul cu originalitatea de câte ori avem nevoie de un argument în faţa străinilor, ceva care să ne facă interesanţi. Sarmalele, micii şi poalele-n brâu devin, brusc, parametrii naţionali. Alivencile şi tocana de bame sunt avangarda, iar Nadia Comăneci (cetăţean american, de altfel) şi Brâncuşi (de la Franţia), sunt exemplele cu care apărem noi în marea mişcare browniană numită mapamond.

Gogoriţa cea nouă e legată de rolul geopolitic al României în echilibrul mondial. Fără cuiul numit România, harta lumii s-ar bălăngăni periculos, iar proorocul Klaus, acest cleric-cavaler al naufragiaţilor, e un fel de super-factor de stabilitate internaţională. Haida de! E un pic cam multă mândrie în aserţiunile astea, şi dacă e să stăm strâmb şi să judecăm drept, suntem foarte departe de această poziţie, şi mult mai aproape de tradiţionala capră. Iar faza cu idealurile poporului român e la fel de trasă de păr. De la marea unire, noi nu prea am mai avut idealuri comune. Şi, oricât s-au străduit unii dintre noi, am rămas o populaţie, împărţită pe triburi. Stadiul de naţiune incumbă altceva, ceva ce noi nu avem, ceva ce e greu de posedat, şi nu se pierde de la o zi la alta.

Acelaşi lucru şi cu unirea noastră cu Europa. Chiar dacă ne-au primit, noi suntem parte din UE doar cu numele. Obiceiurile noastre ne fac imposibili, chiar pitoreşti, pentru europenii civilizaţi prin tradiţie, nu prin importuri. O ţară cu un guvern al cărui scop este eradicarea sărăciei, o ţară coruptă până în măduva ultimului oscior, în fine, o ţară care habar n-are de direcţie, şi merge către orice cu frâna de mână trasă şi avariile aprinse. Suntem, din păcate, un accident pe hartă, o nuvelă tragică, din curentul răsăritean, cu accente sudice. Toate popoarele care ne-au încălecat, de-a lungul secolelor, ne-au lăsat o moştenire genetică aiurea.

Ăştia suntem, ce mai? Şi cu asta trebuie să învăţăm să defilăm. În loc de comisii pentru descoperirea comuniştilor deja ştiuţi, preşedintele eminamente occidental ar trebui să înfiinţeze comisii care să descopere cu ce putem merge înainte, din tezaurul mai mult sau mai puţin folcloric al poporului român. Cineva care să descopere valorile autentice, nu doar maneaua, întinsul mâinii şi furatul propriei căciuli, atât de caracteristice în spaţiul balcanico-rusificat.

Ar trebui să construim ceva, chiar dacă am lua-o de la zero. Nu doar să lătrăm despre valorile de mare angajament artistic pe care ne batem cu pumnii în piept că le deţinem. Ar trebui să fim umili cu noi înşine, nu cu străinii care ne aruncă grăunţe, ca la o specie ciudată de găini, cotcodăcind la uşa Europei.