Cum mi-am aniversat infarctul la cheful lui Falcă

Într-un moment de nebunie, cuiva i-a tunat extraordinara idee de a mă invita la recepţia cauzată de fenomenul numit Zilele Aradului. Pentru că, chiar dacă nu sunt de acord cu ceea ce face (a se citi cheltuie) actuala administraţie, ceea ce mă face în mod automat un duşman al Aradului, cu toate astea, am zis hai să merg. Ce se poate întâmpla mai rău? Că nu mă pot da afară, când sunt deja afară. Cu ajutorul internetului încă liber, m-am descurcat şi la ceea ce priveşte termenul ţinută de cocktail în aer liber (vă ajut şi pe voi, deci nu costum, dar nici blugi, nici bermude, nici şlapi). Aşa că, alături de prietenul meu Alex Vlasiu, am purces spre marele eveniment. Oameni la intrare, zâmbete sincere ale tinerilor pe(d)nelişti, muzică bună, ospătari cu mânuşi de catifea, bere la pahare de plastic, vin alb, pace, prietenie, progres.

Aproape că era bine. Până şi un cârcotaş ca şi mine, privit de destui din cei prezenţi la această recepţie ca un apendice pesedist, dar de şi mai mulţi drept ceea ce sunt de fapt, un scriitor eşuat într-un maelstrom politic, care încă ţine capul sus şi ia aer, până şi eu am remarcat o diferenţă, ca organizare. Au lipsit micii şi grătarele, Tinu şi trei virgulă cinci alţi cântăreţi de muzică populară, a lipsit ţuica. Ceea ce nu a lipsit a fost discursul. Care a fost, ca de obicei, redundant, dar de un patetism crescut. Don Teflon ne-a arătat un războinic rănit la corazon. Cu tot cu muzică lirică, de comedie romantică ieftină, de alea la care nu se uită decât cetăţene cu IQ-ul pe minus. Cum i-a luat Aradul familia, făcându-l să plângă amar pe o grămadă tot mai mare de bani…Săracu. Aproape că aş plânge de mila lui, dar nu am după ce bea apă, aşa că stăm mai prost la capitolul lichide. Aş putea să scuip, dar mi-e frică să nu fiu confundat cu bazinul electoral al lui Falcă. Care a fost prezent acolo, sub forma unui stol plin de haur. Aşa am înţeles şi de ce recepţia s-a ţinut afară.

O altă chestie haioasă a fost felul în care edilul a evitat întâlnirea cu mine, într-un balet elaborat, ferindu-şi privirea, ca să nu poată fi acuzat de mârlănie, ceea ce oricum nu o face nimeni care iubeşte oraşul ăsta. Consider că a fost o greşeală, eu dacă eram în locul lui, îl luam în braţe pe Basil, făceam poze cu el, arătam că sunt un primar cool, care acceptă şi criticismul, îşi drăgăleşte detractorii, îl îndepărtam pe criticul meu înverşunat de pesedişti, în plus, făceam poză cu un tip cu adevărat cool. Ca să mă înţelegeţi exact, tipul cu adevărat cool sunt eu, Basil. Care sunt.

Problema a fost la capitolul atmosferă. Mă aşteptam ca această recepţie să aibă un aer triumfalist, şi am văzut foarte multă încordare, şi neîncredere, şi o anume stare de panică, care nu prea merge cu faptul că băieţii au câştigat alegerile locale. Să fie, oare, ultimele sondaje la nivel naţional, care nu dau bine pentru PNL şi, după ianuarie, va da cu vigulă mare la toţi cei împărţiţi la dezrădăcinate? Să fie faptul că se pregăteşte un mare măcel în interiorul organizaţiei PNL Arad ? Să fie momentul înţelegerii, în al treisprezecelea ceas, că puterea a erodat fără putinţă de reparare? Să fie toate astea? Sau, poate, măcelul a început, şi toată lumea îşi caută tabăra câştigătoare.

Pe partea bună, am întâlnit tineri care mi-au amintit de zilele bune ale PD-ului, de acum 15-16 ani. Din aceia, cu dorinţă sănătoasă de dezvoltare, dornici de dialog. Sunt curios dacă vor putea salva ceva dintr-o struţocămilă care putrezeşte pe dinăuntru. Mi-am reîntâlnit prieteni vechi, şi duşmani noi. Ceea ce e, probabil, un câştig. Am avut o grămadă de discuţii chiar plăcute, chiar interesante. Totuşi, atmosfera aceea apăsătoare, ca un nor negru, cu toate că afară era senin sticlă, mi-a creat un anume disconfort. Noroc cu berea din abundenţă şi cu nişte dialoguri drăguţe, care m-au făcut să mai şed, să mă bucur că îmi sărbătoreşte Gheorghe Falcă aniversarea infarctului.