Cum să omori BĂTRÂNI în numele eficienței

Prinși în meandrele concretului de săptămâna trecută, între uimitoare dezvăluiri legate de activități ciudate, dar oarecum cunoscute de toată suflarea, ale unor procurori portocalii, eterna amenințare a frigului în apartamentele branșate la CET și căderea în dizgrația mediatică a unei (h)eroine locale, nu prea s-a observat o declarație a doamnei Christine Lagarde. Acuma, pentru cei neinițiați, Christine Lagarde (se citește la gard) este o doamnă avocat și economist, din Franța, care de câțiva ani conduce Fondul Monetar Internațional. Pe scurt, FMI, acea asociație de bănci care a devenit bau baul generațeii mele, adică tipii ăia cu programe de austeritate care au drept de preemțiune absolută la restituirea banilor pe care îi vâră pe gât statelor destul de ghinioniste care împrumută de la ei. Și spun ghinioniste nu pentru că noi am plătit, ca țară, mult mai mult decât am împrumutat de la FMI vreodată, ci pentru că politicile economice pe care specialiștii numitului fond le-au impus țărilor datornice au dus, de multe ori, la dezastre economice majore. Numesc aici criza din Asia de Sud Est, în anii 1996-1998, falimentarea Argentinei, la începutul mileniului, îndatorarea exorbitantă a Braziliei. Și exemplele ar putea continua.

Astfel, FMI este o entitate destul de discutabilă. Criteriile pe care funcționează sunt complet sociopate, mergând doar pe eficiența maximă și maximizarea profitului în orice fel care nu pune în pericol fondul. Pe sistemul după noi, potopul. Ca urmare, e doar firesc ca în fruntea sa să se afle o persoană care dă dovadă de aceste abilități. Doamna Christine Lagarde este un astfel de personaj, care nu se împiedică de detalii inutile cum ar fi empatia sau grija față de semeni. Și, cu toate astea, a reușit să surprindă prin ultima sa declarație. „Bătrânii trăiesc prea mult și acesta este un risc pentru economia globală. Trebuie făcut ceva!” Dur, nu-i așa? Lumea nu prea s-a sesizat, deoarece bătrânii sunt o comoditate scumpă, foarte la îndemână în campanii electorale sau ca masă de manevră în discuții pe la talk-show-uri, dar în rest sunt oarecum neinteresanți. Dacă am schimba cuvântul bătrâni cu, de exemplu, evrei, am avea un nou slogan pentru soluția finală, dar și un scandal mondial, de ăla cu demisii, și scuze, și plăți compensatorii și, de ce nu, războaie. Dacă am schimba cuvântul bătrân cu homosexual sau negru sau femeie, iarăși ar exploda lumea, ar curge mii de hectolitri de cerneală și, probabil, și ceva sânge, că tot se apropie paștele. Dar, fiind vorba de bătrâni, toate par la locul lor.

Înțeleg îngrijorarea doamnei. Se trăiește mult mai mult decât în 1800. Am reușit să vindecăm boli groaznice, considerate incurabile: poliomelita, tuberculoza, ciuma, dizenteria, Elena Udrea și multe altele. Ca urmare, viața e mai lungă și, de multe ori, mai confortabilă. Doar că acesta e contractul social, cu bune și rele. Bătrânii aceștia și-au trăit viața muncind, producând ceva, și e absolut normal ca, în anii din urmă, statele să aibă grijă, la rândul lor, de supuși. E absolut de înțeles că există o povară mult mai mare a asigurărilor sociale, dar și eficiența muncii a crescut exponențial, ca urmare și câștigurile la bugetele statelor. A spune că statele trebuie să angajeze asiguratori privați pentru a acoperi acest „risc pentru persoanele care trăiesc mai mult decat se aștepta” este, în afară de aspectul absolut hidos al exprimării, o jignire colosală la adresa oamenilor în vârstă. Și poate fi catalogată ca o invitație la genocid. Lumea asta e nebună. În numele eficienței, cerem statelor să găsească soluții pentru că oamenii trăiesc prea mult. Unde naiba am ajuns? Ce se întâmplă cu lumea? Cine-s oamenii ăștia, carcase fără pic de suflet, care pregătesc exterminarea, prin mijloace legale, a bătrânilor?

Recent, am vizitat o țară în care conceptul acesta de eficiență a fost folosit. În concepția lui Pol Pot, unul dintre marii călăi ai istoriei, „dacă am trei milioane de oameni, și orez pentru două milioane, am două variante: fie produc mai mult orez, fie scap de milionul în plus”. Punerea în practică a acestui concept a dus la cel mai mare autocid din istorie. Și, pentru că a fost și foarte recent, se poate repeta. Prima oară bătrânii. Apoi handicapații. Apoi artiștii. Apoi oricine nu produce îndeajuns. Vă sună cunoscut? Trăiască eficiența !