CULTURĂ

Cum stau unii cu mâna în buzunarul tău și îți spun în față că ei sunt într-o ședință la partid

 

Mă uitam pe geam  și mă pregăteam să ies în întâmpinarea nevestei care se întorcea cu brațele încărcate de sacoșe de la cumpărături, când soneria se făcu auzită din plin. Am deschis și, din ușă, poștașul îmi dete la semnat o hârtie după care îmi înmână un plic cu adresa mea la destinatar.

Nu sunt foarte curios dar l-am deschis înainte să apară soția pe holul blocului. Înăuntru? O invitație. Sau cel puțin așa apărea din formatul ei, că pe ea nu scria nimic. Absolut nimic. Că era o invitație am dedus după formatul ei, în care de obicei citeam că: familia… este deosebit de încântată să anunțe căsătoria fiului sau fiicei, după caz cu fiica sau fiul tot după caz al altei familii cel puțin la fel de încântată de acest eveniment. Nimic din toate astea. Gol, Ca  vrabia după o luptă cu un șoim. Ce să fie atunci? Mă întrebam. Bănuiam că este important și în același timp încercam să ghicesc de unde l-aș fi putut primi. Mi-am pus ochelarii și am reușit totuși să citesc o dată și o oră, dar atât. Nevasta odată intrată în casă a pus capăt nedumeririi mele prin întrebarea: tu n-ai văzut că vin încărcată? N-ai putut să ieși măcar la ușa blocului să mă ajuți?

Ce să-i fi spus? Că avea dreptate. Mi-am cerut scuze și i-am arătat invitația. Asta însemnând de fapt că am transferat către ea nedumeririle mele. Care de data asta nu s-au diminuat ci, din contră, s-au accentuat. Îmi ziceam:

O fi de la Partid? Sau de la Guvern? Sau de la Cotro…? NU. Ăștia aveau alte agende decât a mea. ȘI dacă mă chemau o făceau cu citație în cel mai bun caz. Atunci cine să fie? ONU? Trump? Merkel? Cei din Roma de la Club? Nici ăștia, că m-am uitat pe internet și nu aveau programate brifinguri sau schimburi de timbre la data care era scrisă pe invitație. I-am eliminat în acest fel aproape pe toți care mi-ar fi putut trimite plicul după părerea mea. Au mai rămas doar câțiva prieteni din perioada preînsurătoare cu care am legat multe în perioada respectivă. L-am sunat imediat pe unul din ei care mi-a confirmat imediat printr-o întrebare:

Vii la întâlnire?

Aș veni dacă aș știi și unde.

Păi nu citești pe invitație.

Aș citi dacă ar și scrie.

Fii atent, începu fostul meu prieten să-mi dea detalii despre viitoarea întâlnire. În detaliu, treaba era  așa: va avea loc o întâlnire de informare cu cei aproape 40 de foști prieteni cu care în trecut am încercat să schimbăm întreaga lume. Tema era: Civilizația necivilizată care ne-a invadat țara în urmă cu mai mult de 50 ani. Sigur că tema nu dădea loc niciunui refuz, așa că m-am străduit să-mi mut programul în așa fel încât timpul pentru această informare să fie alocat din plin. Cei cu care urma să mă întâlnesc erau în principal băieți din oraș cu care am fost coleg în liceu și cu care am descoperit în ritm de tangou leneș beneficiile berii la adolescenți sau maturi, înainte de armată. Cum ziceam la început, ne adunam pe lângă vreo două mese la o grădină de vară, comandam maxim trei beri și vreo zece pahare. Asta până când am observat mutra nehotărâtă a sectorsitului care ne privea de acum cu o largă obișnuință. Eram mereu acolo, într-un prezent continuu precum cel al limbii engleze. Cu vremea, modificările inițiale au fost la numărul de beri care începeau să fie tot mai apropiat numărului de pahare. Și nu de puține ori acestea , berile, se multiplicau numărului de pahare. În final chiar au ajuns la raportul invers decât cel de la început.  Adică treizeci la 10 pahare sau câteodată diferit. Într-o anumită direcție. Și nu în jos. Cu timpul, grupul nostru datorită preocupărilor din statut a crescut până după cifra 40 băieți. Toți cu minte ascuțită și oricând prezentă. Am făcut în acele timpuri filme, războaie, chiar pe lună ne-am plimbat. Analize ale vizitelor de lucuru ale unui tovarăș. Pe astea le făceam într-un limbaj mai colorat și desigur mai cifrat. Am ajuns și la Stalingrad. Asta după ce am verficat dispunerea armatelor lui Napoleon la Waterloo. Ce să mai zic de încercarea de a-l scoate pe împărat de pe insulă? Puțin ne-a lipsit să-l punem înapoi. Așa și cu Titanicul. L-am scos de câteva zeci de ori din apă. Aveam toate dotările necesare. Macarale, frânghii, pârghii, troliuri, matrozi specializați, chiar și scafandri. Nimic nu ne-a lipsit pentru astfel de operațiuni. Cu Titanicul am avut multe ghinioane. Și toate din cauza berii. De ce? Simplu. Când era tras aproape la suprafață și urma să fie legat pentru siguranță, șeful de sală se apuca și striga că a venit camionul cu bere. Participam nemijlocit la descărcare. Iar la strigăt toți dădeam drumul la frânghii. Titaniccul se ducea la fund. Odată, îmi amintesc cum unul dintre noi i-a strigat lui DiCaprio să-i spună ăleia de lângă el să-și dea jos rochia că i-o ține el uscată până la următoarea încercare de scoatere  a vasului. Și oricum o încurcă în apă la datul din mâini. Ăla după câteva clipe ne zicea că  fata nu vrea că îi e rușine că n-are nimic pe dedesubt. Atunci colegul nostru îi spunea că să nu-i fie, că toți din apă sunt morți de înghețați iar ea e oricum prea bătrână pentru el. I-a zis că oricum e babă. N-a vrut. Era încăpățânată. Ceilalți care țineau de frânghii i-au dat drumul, de data asta ca pedeapsă. Altă dată ( Titanicul, în mâna noastră a fost ca și un ascensor) a fost suficient un strănut ca vasul să dispară din nou în apă.  N- a fost să fie. Am și renunțat la un timp fiind cu toții istoviți. Poate dacă aia îi dădea rochia colegului nostru  soarta ar fi fost alta. Dar ea a decis s-o păstreze. Și o are, numai că nu o mai poate purta. S-a strâns de atâta apă. Colegul ar fi pus-o pe umeraș în șifonier. Ghinion.

Cea mai mare neghiobie ce purta marca noastră a fost o cerere colectivă de repetare a clasei a 12-a de teama că plecările noastre prin cine știe ce locuri, va duce la falimentul grădinii. Care nu era car cu bere, ci grădină cu vișini. Asta e singura explicație a faptului că noi știam integrale precum Luceafărul. A fost și o dovadă de curtoazie aplicată celor din grup care rămâneau singuri  în cazul în care noi ne-am fi prezentat la bac. Așa, l-am dat cu toții odată. Și, cu atâta experiență de dus la fund, toți am ajuns cu bine la liman.

Cam asta e povestea noastră. Acum unul dintre noi, Mitică, a fost contactat de o filieră a unei organizații științifice care și-a dorit să informeze despre un popor nou,  apărut ca urmare a unei vizite făcute de o civilizație ce-și ducea veacul pe o planetă din spatele Soarelui nostru. Planetă botezată de ei Sperja 1. Aceștia își făcuseră un fel de cap de pod într-o insuliță din Pacific, și ca o ciudățenie vorbeau o limbă foarte apropiată de limba română. Acesta este motivul prezentării ce urmează a ne fi expusă, nouă, celor cca 40 invitați, foștii mei colegi din urmă cu 40 și ceva de ani. Sigur că nouă ne profită la maxim. Întâlnirea  ne dă prilejul să ne privim, dar mai ales să râdem unii de alții de felul cum am e sau in(voluat).  Acceptam fără discuție orice părere ce avea susținere măcar din partea unui singur coleg. Ăsta era de fapt un principiu.

Revenind la informarea propriu-zisă, Mitică ne salută și imediat ni-l prezentă pe cel ce urma să ne vorbească despre tema al cărei argument noi ne aflam în sală.

În prima etapă ne-a proiectat un film animat prin care trebuia să înțelegem că cei de pe Sperja 1 au avut mai multe încercări de a contacta oameni dar se pare că au nimerit aproape fără excepție la unii care nu primeau nici cu plugușorul dar nici cu sorcova. De colindat nici nu mai amintesc. Și atunci au decis să-și facă ei o insulă pe care să se așeze câțiva dintre ei și să aștepte. Ceea ce s-a și întâmplat. S-au apucat să basculeze în ocean o grămadă de stafilococi până au ajuns la nivelul valurilor. Apoi au adus pământ pe care l-au presărat peste stafilococi și așa a apărut insula. Apoi au populat-o cu sperjași. Prima generație a trebuit să se confrunte cu primele probleme: și asta doar din eroarea lor de calcul. Au adus pământ doar până la nivelul apei într-un moment al zilei când mareea era la reflux. După câteva ceasuri când au început a se confrunta cu refluxul și li s-au înmuiat picioarele ( la propriu) au început alergatul de nevoie, lovindu-se unii de alții până ce unul mai răsărit i-a oprit și le-a propus o piramidă sperjană pentru a da o șansă speciei. Era nevoie deci de o selecție pentru primele trei niveluri care se vor sacrifica. Ei nu știau încă de ciclicitatea mareelor, așa că ei credeau că este vorba doar de un eveniment sporadic, unic. Unii dintre ei cu mult simț civic, dublat de o masă musculară adecvată s-au autopropus pentru bază. Alții, pentru celelalte niveluri în funcție de cum se ridica apa. Au făcut liste și în final au scos-o la capăt. Nivelul maxim al apei fiind atins, cei ce au rămas și-au făcut apelul, după care au început să se tânguiască după frații lor pe care nu-i mai vedeau din pricină de curenți din apă. Ăla mai  răsărit a raportat către Centrul lor ceea ce au pățit iar aceia le-au spus să aștepte până ce ei vor lua o decizie cu privire la noua situație. În acest timp în sala de consiliu din Sferja 1 sferjanii au aprins computerele de unde au aflat pe Soogle-lor despre mareele din oceane. Informația ajunsă la șefi, aceștia au luat în considerare doar două opțiuni: 1) suplimentează solul creat cu pământ pentru a crea înălțimea necesară ;i 2) trimit în fiecare zi sferjani pentru refacerea piramidei.

Cea de-a doua opțiune nu trecea testul fiabilității, Sferja nefiind o resursă inepuizabilă de material sferjan, așa că au început imediat să care pământ pentru a înălța insula.

În mod normal această activitate a fost făcută fără prezența sferdanilor pe insulă dar acum în situație de urgență, aceștia s-au acomodat noilor condiții sărind pe fiecare nivel artificial creat. Erau buni constructori. Chiar și planeta și-au făcut-o cu mâna lor. Astfel că următorul reflux i-a găsit la adăpost. ȘI le-a fost refăcut și stocul de sferdani. Fiecare avea aproximativ un metru patrat în care să locuiască și să trăiască. NU era mult dar suficient având în vedere aglomerație din care veneau. Pe Sferja 1 erau deja aproape cinci pe metru pătrat. A cesta a fost și motivul principal al încercării acestora de a migra în sistemul sokar.

Acum câteva informații pe care filmul ni le transmite: sferjanii care s-au relocat făceau parte din elitele lor. Când vorbim de elite regizorl ne dă de înțeles că aceștia aveau un IQ sub media celo de pe pământ. Mai exact erau cam la un sfert. Cu mențiunea că sfertul era cu adevărat sfert. La început nu se hrăneau ca și oamenii și nici înmulțirea nu a fost identică. Mult mai târziu când primele nave acostau aproape de insulă ei au început să preia obiceiuri asemănătoare nouă. Reproducerea o făceau printr-un fenomen ciudat pe care noi l-am numi fotosinteză. (n-are legătură cu forografierea celor de la Sinteza zilei). Doar că nu și-au adus aferjpnele pentru reproducere. Sperau că se vor încrucișa cu femei de-ale noastre. Încă nu le văzuseră în realitate ci numai în filmele documentare de la instruire.

Și acum partea de interes pentru noi: cei care au ales locul au avut mare grijă ca acesta să nu fie în calea maritimă comercială. Nu își doreau să fie descoperiți prea devreme. S-a întâmplat ca unele din vapoare să devieze de la cursurile normale și să descoper insula care nu era cartografiată.Sperând că vor găsi lucruri interesante marinarii au coborât și au contactat sperjanii. Echipajele vaselor erau din România și așa sperjanii au avut acces la limba noastră. Pe care  au reușit să o învețe dar încrucișată cu elemente din vorbirea lor. Românii nu au declarat pe nicăieri nimic din experiențele lor păstrând pentru ei informațiile primite ca schimb la lexiconul limbii române. Ba unul dintre românii lucrători pe vase a scris special pentru ei un dicționar bazar pe semne și semnificații. Din când în când căpitanul mai lua câte unul cu ei și îl aducea pe șest în țară. Cu timpul aceștia au reușit prin fotosinteza de care spuneam să se reproducă, așa ieșind o generație de sperjumani, români și ei cu drepturi cetățenești normale.

Tot din film am înțeles cum e cu fotosinteza la ei:

Simplu și eficace. Un sperjan adus pe vapor, privind o femeie în ochi, o scuipă admirativ din ochiul său iar aceasta rămâne însărcinată. 9 luni de gestație, după care ea naște un sperjuman cu moștenire genetică intelectuală de inteligență de maxim un sfert din capacitatea tatălui. Că la mamă nu se pune. E foarte tare scuipatul tatălui. Conține scuipișoni berbeliți. Caracteristica lor nativă este una nătângă până la vârsta de 8-10 ani, după care ori le explodează capul ori sunt în stare să facă școli de pregătire. Interesant, mi s-a părut în film faptul că ei țin evidența progeniturilor lor, foarte strict. Și de asemenea au relații apropiate, măcar că nu se încuscresc. Când se întâmplă să aibă fete sperjumane acestea nu sunt folosite pentru reproducere. Sunt doar pentru divertisment. Al  lor desigur.

Nimeni din afara structurii lor nu cunoaște exact câți sunt în prezent pe teritoriul nostru. Se pot face însă estimări ce ajung la câteva mii. Bărbați. Iar femei sute.

Filmul ne-a mai prezentat și niște repere de luat în seamă atunci când identifică sperjanii. În general sunt slabi, cu ochii măriți întotdeauna, pentru că neavând decât privire înainte sunt atenți la pericole potențiale din față. Pentru celelalte zone de apărat, mai ales spatele și-l asigură în sistem falangă. Au grijă unii de alții. Rar se întâmplă să defecteze vreunul. Fiecare sperjuman are datoria față de planeta mamă să învețe suficient încât să devină lider. De orice fel. De clasă, de sindicat, de partid chiar, în cazuri nefericite, primari. Mai ales de orașe mari. Reușita lor supremă este să-și trimită oameni în funcții supreme, considerând că prin prezența lor acolo ei pot să ascundă perfect scopul pentru care s-au prăvălit în ocean. Studiile lor au demonstrat că poporul cu cele mai mari șanse de a se lăsa prostit de ei se află la o intersecție majoră dintre mentalitatea infantilă subversiv-animalică și cea tot atât de infantilă dar obsesiv-spasmodică. Pe românește este vorba de societatea civilizată din UE care după petrecerea de Crăciun începe numărătoarea inversă pentru următorul Crăciun și se bucură  triumfalist la fiecare AMR cu 0 în coadă. Și așa au rămas călare peste noi, la figurat desigur căci la propriu sunt alți călăreți, ( cu fese ale căror capete de oase se înfig adânc în ființa românească, doar până când încep și ele-fesele- să prindă cărniță) Ce pot face ăștia, nu au visat niciunul din domnii noștri pământeni la vremea când visele erau permise cu daruri în fecioare și feciori pentru oastea de peste Bosfor. Așa pentru destindere, ni s-a prezentat cazul unui primar din vestul țării care a găsit, zicea el, rezolvarea problematicii țânțarilor pe timp de vară. A emis o hotărâre prin care, pe rând, fiecare cetățean al urbei trebuia să țină fereastra deschisă de seara până dimineața cu lumina aprinsă în camera respectivă. Spunea el, că roiurile de țânțari în acest fel vor zbura doar în camera omului care se va sacrifica doar o singură noapte în folosul miilor de concetățeni care vor putea dormi astfel în liniște. NU am înțeles din film dacă a funcționat ideea, dar oamenii în ciuda evidenței că omul este dus departe s-au încăpățânat să petreacă multe cicluri cu el. Asta doar pentru că dădea bine în lupta electorală. În rest oricum era numai gura de el. Ca și de ceilalți colegi ai lui. Altul, tot din grupa acestuia de care am scris, și tot din film, a vrut morțiș să demonstreze că distanța cea mai mică dintre două puncte este linia dreaptă dintre ele. Primar și el dar într-o comună a decis să facă un proiect de drum între două sate aparținătoare de comuna lui, sate despărțite de un deal înalt. Drumul vechi de secole trecea dealul în linie dreaptă pe o distanță apreciabilă. Proiectul lui prevedea tot un traseu drept dar nu peste deal ci prin el. Pentru a scurta drumul cu câțiva zeci de metri. Sigur că având în vedere cine conducea la București în acea vreme sectorul de unde putea fi finanțat proiectul a luat calea unei hotărâri de guvern cu bani alocați dar și cu executanți de lucrare. Și uite așa, între Pliznăi și Fonfești și țara s-a îmbogățit cu un tunel de toată frumusețea prin care nu umblă nimeni. De teamă să nu-i ia ăla.  În ciuda inutilizării lui el a fost, cum era și normal, trecut la realizări. De fapt, se poate vorbi în cazul lor, adică a sperjumanilor de un „modus vivendi”. Vivendi de la viață, nu Verdi și nici Vivaldi de la anotimpuri.

De fapt mai corect „modus operandi”. De la cap la coadă. Se pare că ce și-au propus inițial au și reușit în mare măsură. Acum totuși fiind demascați de autorul filmului a rămas, ca noi ceilalți care l-am vizionat, să punem la cale un plan sau mai multe în ideea de a contracara acțiunile acestora. Doar că, încă nu eram foarte siguri că trebuie să facem asta. Nu aveam dubii cu privire la faptul că noi trebuia să fim cei ce sunt chemați să-i trimită la origini ci dubiile erau numai dacă trebuia făcut acest lucru. De asemenea nu puneam în discuție dacă meritau sau nu, problema noastră deriva din faptul că locul lăsat gol dacă nu eram atenți se umplea numaidecât cu alte debuseuri cu pofte mercantil-voluptoase. Iar cu ăștia treaba devenea verde-limbric. Anticamera de la verde-oxiuretic. Cu care nu era de glumit.

Mai trebuie spus că, la finalul prezentării, conferențiarul ne-a mai dat unele amănunte din bagajul strâns de el, informații ce spune el, e bine să nu ajungă la public în forma lor brută (nu publicul, ci informațiile).

Anatomia sperjanilor nu diferă cu mult față de cea a umanoizilor, adică a noastră a bipezilor în formă erectă. Asemănarea dintre noi de fapt a stat la baza acțiunii lor de a se imixtiona concupiscent chiar printre noi. Acum în ceea ce privește felul lor de a comunica am aflat că ei au depus eforturi suprasperjănești pentru a reuși să stăpânească noțiuni de bază ale limbii române. E drept că în vremea când încă părinții acestora locuiau pe insula din Pacific marinarii români vindeau cuvinte pe scorțan ( un fel de metal prețios comparabil cu aurul din munții Orăștiei). Degeaba, mai târziu au trecut pe acolo și olandezii, că nu au reușit să transmită în afara culorii de pe steag nimic. Și nici nu au primit nimic de la ei. S-au prins sperjanii ăștia de românii noștri și nu le-au mai trebuit alte nații. Nici nu știm dacă asta e de bine sau e de rău. Și oricum doar ai noștri riscau să-i ia la bord. Atunci s-au și inițiat ei în ale șpăgii. Doar că de această dată la partea cu datul. Cealaltă, cu luatul a beneficiat de alte dimensiuni. Demne de luat în considerare. Numai că dimensiunile au rămas doar demne, pentru că nimeni nu a îndrăznit să le ia în considerare. Au și o latură specifică. Se pare că e dobândită. Stau cu mâna în buzunarul tău și îți spun în față că ei sunt într-o ședință la partid, și vor suna ei în câteva minute back. Aici e frumusețea discursului lor: în loc de back este delete, forever, never. Data vitoare doar își schimbă mâna.  Și pentru diversitate îți spun că sunt în concediu. La Sovata că n-au avut bani de huța-huța pe Dardanele.

Caracteristica lor comună este dorința ancestrală de îmbogățire. Au sosit foarte săraci. N-au avut nici de unele. Cum spuneam, nici femei cu care să-și împartă visele. Au ieșit pe stradă, au privit, au insistat la privit, fetele noastre au căzut cloști și, în scurt timp, a ieșit sperjumanul gata să ocupe orice post sau funcție pe prosteala organică a poporului românesc. E drept că au început și fetele să simtă cum stă treaba și și-au luat măsuri de protecție. Purtarea ochelarilor de eclipsă le-au cam tăiat elanul. Mai scăpau doar pe vreme ploioasă sau cu lipsă de soare.

***

Foto: thisnewmountain.com (prelucrat)

 

 

Virgil Florea, 27 mai 2018 1:12