PLEDOARII

De ce naiba mai scriem?

 

Pe bune, de ce mai scriem? Am câteva motive pentru care nu mai merită să scriem, cel puțin nu noi, cei din presă/literatură/artă/combinații de câte trei, luate la fugă.

Unu. Suntem prea mulți centri de influență. Așa că ne pierdem mesajul. Democratizarea aceasta a mesajului a născut câteva genii literare, și o infinitate de mesaje stupide. Câteva flori rare pe o grămadă imensă de căcat. În marea sumă a prostioarelor, platitudinilor și imbecilității zilnice, parte a unui program de imbecilizare scăpat de sub control celor care au pus la punct tâmpirea graduală a consumatorului de nimicuri, un mesaj ajunge instantaneu diluat și deformat, cam ca o divă de centru care se demachiază și devine propria bunică. Și apoi, ai postacii, ticăloșii, binevoitorii imbecili și mercenarii, mutilând și violând tot ce a rămas din, poate, o idee genială. Cinicii și sarcasticii ieftini, aruncând în derizoriu orice, în speranța unui like în plus. Nu mă pot bate cu milionul de idioți pe secundă. Nu am cum să câștig într-o dispută prin dialog, animalul de facebook o știe doar pe a lui. Puținii, foarte, tot mai puținii cu care pot dialoga încep să fugă de motorul acesta de lobotomizare generală, sau au revelația apartenenței la ceva mai mare.

Doi. Nu facem altceva decât să ne creăm dușmani. În general, cel puțin pe zona  politică, cu cât sunt mai ignoranți sau pătați, pe atâta se atacă mai mult. Și, sincer, mi-e trecutul plin de răzbunători din ăștia, la duzină, născuți jigniți. Căcănari și boarfe pătrunse de propria lor importanță, nesimțiți până la imunizare, mincinoși, detractori și posesori a unor caractere atât de împuțite, de moare gunoiul din Arad de la miros. Dacă spui ceva, ca jurnalist, funcționează un conglomerat de tip teamă/amenințare voalată/eventuală recompensă dacă taci dracului. Unii au prins șpilul, și atacă preventiv, apoi negociază dur. Fac de două pizza și o vodcă mică, lumea e fericită, pacea se așterne, odată cu tăcerea și ementuala uitare.

Trei. Pentru cine scriem? În afară de un grup mic, foarte mic, de cetățeni care îmbrățișează activismul, dialogul și revolta pozitivă, imensa majoritate trăiește, lobotomizată, în țarcurile pe care le desenează cei care fac pe administratorii vieților noastre. Obișnuirea cetățeanului, prin repetiție negativă, de a nu mai avea nici o urmă de activitate civică inoportună pentru autorități, face ca și cel mai abject act de abuz și corupție să pară o tristă, dar de neschimbat, normalitate. Evenimentele din ultimele sătămâni mi-au arătat că orașul, oamenii care stau aici, au devenit o masă amorfă, asupra căreia se poate exercita orice formă de presiune sau batjocură, fără să facă nimic ci, eventual, să se plângă, dar și acolo cu grijă, să nu supere pe cineva. Acel cineva, pe care îl moștenim din comunism sau, atavic, mult mai demult, acel cineva de care ne e teamă, cu toate că ne face rău. Dacă nici gunoiul nu vă scoate în stradă, poate că meritați ca strada să fie plină de gunoi.

Așa că scriu, în continuare, pentru puținii, sau nu atât de puținii (sper) care adoptă dialogul, dar și revolta, cei care nu pun imediat denumiri generice, ci încearcăsă înțeleagă un demers, și apoi să își dea cu părerea. Cei pe care îi respect.

Și, în primul rând, scriu pentru mine.

Critic Arad, 13 mai 2018 8:03