Despre CULPA TA și „infernul mediatic înconjurător” – O ÎNTREBARE LUNGĂ cât o zi de stat degeaba

Nu discut cu cei din generațiile care au trăit istorie ADEVĂRATĂ, cu războaie mondiale, lagăre naziste și gulaguri sovietice, bombe atomice și regi- ei sunt niște monștri sacri care nu mai trebuie atinși nici măcar cu o părere… chiar trebuie lăsați în pace oamenii ăia… și-așa-s pe terminate. Pe cei din generația 20 – 60 de ani vreau să-i provoc cu o întrebare lungă… cât o zi de stat degeaba.

Când faci parte dintr-un popor care și-a executat președintele-dictator în Ziua de Crăciun (după ce 25 de ani i-a scris pe toate gardurile că-l iubește), și care, pe deasupra (dar numai pe foarte deasupra) e și aproape 100% CREȘTIN; când primele tale imagini la televizorul LIBER, acum 30 de ani, au fost cu oameni împușcați pe străzi, morți la morgă, generali de armată sinuciși și creierii soților Ceașcă împrăștiați pe un zid – iar de atunci n-ai scăpat de această derulare sinistră de știri; când tot ce e mai bun și bogat îți pleacă din țară, iar tinerii rămași se fac infractori sau ți se sinucid din cauze care mai că frizează obiectivitatea; când vezi în ce ghenă de gunoi a fost aruncat discursul politic și când simți pe neuronii tăi rezultatul acestui haos; când îți cad ornamentele clădirilor istorice în cap și se coșcovește pământul sub tine mâncat de șobolani; când mori cu familie cu tot din cauza gropilor de pe drumurile publice; când răsfoiești un site de știri din orice oraș din țara asta și vezi că tot al treilea breaking news e o crimă; când în zile exact ca una de asta iese bunică-ta la piață și, pe o stradă înconjurată de sute de ferestre, îi smulge un golan cercelul din ureche cu lob cu tot; când tot al doilea om pe care-l întâlnești e dator și în depresie, iar xanaxul a devenit cea mai vândută bomboană din toate timpurile; când nu (mai) ai niciun chef să ieși în vreun fel în spațiul public local (cel puțin), pentru că știi din experiențe repetate „la indigo” că orice astfel de ieșire va sfârși prin a fi percepută ca ridicolă și personal-păguboasă – de ce te minți că tu ești cel bun, că toate astea nu se întâmplă și din vina ta… lamentându-te ca și cum te-ai alinta, parcă felicitându-ți îngerul păzitor că nu tu ești „cel în cauză”, ducând ipocrizia în locuri în care n-ar avea ce căuta – ca și cum n-ai ști, de la statui, că „deșertăciuni sunt toate”, că „viața-i o poveste spusă de un idiot”, că „toate-s praf, lumea-i cum este și ca dânsa suntem noi”?

Ha?!…

P.S. Nu-i o întrebare care necesită răspuns. Chiar se recomandă evitarea vreunuia.