CULTURĂ

[DESTINE EXCEPȚIONALE] Evghenia Ghinzburg – când viaţa învinge

 

Evghenia Ghinzburg s-a născut în Moscova în familia unui farmacist evreu şi urmează ştiinţele sociale şi institutul pedagogic din Kazan, activând în mediul universitar. În paralel îmbrăţişează fără rezerve ideologia comunistă şi aderă la idealurile bolşevice, fiind membră de partid şi căsătorită cu preşedintele sovietului orăşenesc din Kazan, Pavel Aksianov.

Drama Evgheniei se declanşează o dată cu funcţia deţinută la publicaţia Krasnaia Tataria – aceea de şefă a secţiei de cultură. La 7 februarie 1937 este exclusă din partid, iar pe data de 16 a aceleiaşi luni este arestată. Din acel moment , până în 1955 când va fi reabilitată, viaţa Evgheniei Ghinzburg va cunoaşte o serie de evenimente nefaste – acuzată de crime imaginare este condamnată la 10 ani de închisoare, întreaga avere îi este confiscată urmând ca mai apoi să cunoască anii grei de detenţie, izolatoriu şi gulag în orientul îndepărtat.

Totul începe cu un telefon primit la 4 dimineaţa în care este anunţată să se prezinte la comitetul regional, camera 38. Fără să mai aştepte un minut, crezând că este vorba despre o sarcină ce avea să-i fie încredinţată, Evghenia părăseşte domiciliul fără să ştie ce va urma. Mai mult decât atât ea nu avea nici o urmă de îndoială cu privire la corectitudinea conducerii. O dată ajunsă la destinaţie întâlneşte mai mulţi colegi printre care şi Nikolai Naumîci, cel care îi mărturiseşte că din cauza legăturii lor profesionale ar putea avea probleme. O dată cu arestarea acestuia încep necazurile şi pentru Ghinzburg. Este anchetată până la epuizare fizică şi psihică fiind silită să recunoască fapte pe care nu le-a săvârşit şi să acuze oameni nevinovaţi.

În ciuda presiunilor greu de imaginat Evghenia Ghinzburg dă dovadă de ambiţie, refuzând să recunoască şi implicit să mintă – „nu sunt vinovată de nimic, de ce să mint adunarea de partid ?”. Se disculpă în faţa “inchizitorului” Beilin suportând cu stoicism torturile psihologice presupuse de anchetele interminabile.

Conform propriilor mărturisiri, anul 1935 a fost cel în care gândul sinuciderii a urmărit-o permanent din cauza anchetelor succesive, a presiunilor şi a depresiei.

În această perioadă a „preludiului” cum o numeşte Ghinzburg i se va confisca licenţa de predare şi este acuzată de „împăciuitorism cu elemente ostile partidului”. Tot acum are ocazia să îl vadă pe Stalin în carne şi oase, moment în care are o revelaţie, prevestind nenorocirea ce se va abate asupra ei – „un al şaselea simţ îmi şoptea că omul acesta va fi călăul meu şi al copiilor mei”. Nori negri se adună asupra familiei Evgheniei cu fiecare zi care trece. Fiind nevoită să se deplaseze des la Moscova, acolo unde se desfăşura procesul său, gândurile i se îndreaptă tot mai mult către sinucidere şi este cât pe ce să cedeze dar este trasă de mână de medicul pediatru Makarova, aflată în acelaşi vagon care o îmbărbătează, asigurând-o că nici o suferinţă nu este veşnică.

Într-o zi primeşte un telefon de la Vevers, şeful secţiei de poliţie secretă a NKVD şi invitată să vină la sediu, chipurile pentru a oferi informaţii suplimentare despre Elvov. O dată ajunsă în biroul lui Vevers i se vorbeşte pe un ton răstit,violent, i se aduc injurii şi este ameninţată. Este aruncată în beciul de la Lacul Negru urmând ca mai apoi să fie anchetată din nou. Este instigată împotriva lui Elvov dar şi împotriva propriului soţ spunându-i-se că amândoi au trădat-o, semnând împotriva ei. La rândul ei este obligată să semneze un proces verbal dar Evghenia refuză să se supună şi chiar doreşte să depună o plângere vis-à-vis de modul abuziv în care se desfăşoară ancheta.

Experienţele din detenţie îi vor deschide protagonistei o nouă perspectivă asupra lumii. În închisoare va suferi alături de semenii săi, îi va aprecia ca pe nişte fraţi după cum ea însăşi afirma şi va învăţa limbajul închisorii – “o lume nouă se deschidea în faţa mea în ciocăniturile laconice ale lui Garei ”.

Deşi aflată în impas Evghenia Ghinzburg dă dovadă de altruism pe tot parcursul drumului sinuos ce îl va parcurge timp de optsprezece ani. Ea îşi ajută tovarăşii aflaţi în suferinţă, învaţă „tehnica închisorii” şi „complotează” împreună cu ceilalţi deţinuţi pentru a da o mână de ajutor celor aflaţi în nevoie.

Condiţiile improprii din detenţie, supraaglomerarea ( opt femei înghesuite într-o celulă de trei persoane) cât şi metoda torturii fizice ce începuse a fi aplicată în rândul deţinutelor sunt doar câteva dintre aspectele cu care se confruntă femeia şi omul Evghenia Ghinzburg, abia trecută de vârsta de 30 de ani.

După un timp aceasta primeşte vestea că ancheta a luat sfârşit iar faptele sale au fost încadrate conform articolului 58, punctele 8 şi 11 sau cu alte cuvinte, acuzaţia de terorism în grup şi este predată Tribunalului Militar, cu promisiunea deşartă că îşi va putea întâlni familia. Este transportată împreună cu alţi deţinuţi cu aşa numitul “corb negru” în care se află câte o cuşcă minusculă pentru fiecare.

Experienţa închisorii va reprezenta pentru Evghenia atât suferinţă cât şi o perioadă de introspecţie şi un prilej de a dezvolta relaţii inter-umane – „nicăieri oamenii nu se apropie unul de altul atât de repede ca în închisoare”. În momentul în care Evghenia Ghinzburg este chemată să ia la cunoştinţă acuzarea şi sentinţa hotărâtă pentru ea gândurile ei se îndreaptă către moarte şi presupune că cele 48 de ore rămase sunt ultimele pe care le va mai trăi. Din fericire însă , în dimineaţa de 1 august 1937 primeşte vestea că va primi „doar ” zece ani de detenţie în regim de izolare. La auzul acestei sentinţe Evghenia se simte binecuvântată – „asta însemna să trăiesc !”.

Ca de fiecare dată Evghenia Ghinzburg îşi va aminti cu afecţiune chiar şi de celula izolatorului din Iaroslavl şi maniera în care timpul petrecut acolo a reuşit să îşi pună amprenta asupra personalităţii sale – „în mod clar în decursul acestor doi ani am fost mult mai bună, mai inteligentă şi mai profundă decât în tot restul vieţii mele”. Perioada aceea a fost una propice introspecţiei şi cunoaşterii de sine – „acţiunea lui benefică este neîndoielnică”. Cu toate acestea Evghenia mărturiseşte că un timp prea îndelungat petrecut în asemenea condiţii pot afecta personalitatea unui om.

Pe tot parcursul acestui drum anevoios ce a durat aproape două decenii Evghenia Ghinzburg va fi nedespărţită de cei mai buni doi prieteni pe viaţă şi anume cărţile şi poezia. Ei îi vor îndulci zilele în care speranţa la un trai normal şi decent părea să fie de neconceput. Chiar şi în momentul în care se confruntă cu experienţa din carcera pe motivul presupusei continuări a activităţii contrarevoluţionare, Evghenia găseşte alinare în acelaşi loc – „da,nu au puterea să-mi ia poezia!”

Monotonia cu care se confruntă în izolator este un duşman de moarte pentru sănătatea psihică iar în ceea ce o priveşte pe cea fizică, bolile cauzate de lipsa de aer, de apă şi umezeala excesivă pândesc la tot pasul. Aici se duce permanent o luptă a organismului pentru supravieţuire, în cele mai cumplite condiţii în care pot fi ţinuţi oamenii. Perspectiva unei eventuale mutări în lagăr ajunge să fie chiar considerată de preferat în contextul în care acolo ar avea o activitate constantă, ar putea munci sub cerul liber şi ar avea compania altor fiinţe umane. În cele din urmă speranţa devine realitate şi schimbarea se petrece – sentinţa este schimbată şi este mutată în lagăr pentru continuarea pedepsei.

Drumul spre Vladivostok este infernal – lung, obositor, condiţiile îngrozitoare. Deţinutele din vagonul 7 nu se pot spăla, nu pot beneficia de servicii medicale şi primesc doar o singură cană de apă pe zi. Momentul în care primesc într-o gară alimente, legume şi lapte în dar de la localnici este considerat un dar divin de către bietele femei care sunt gata să îşi rişte şi viaţa pentru o masă. O dată ajunse la punctul sanitar de la Sverdlovsk se vor putea spăla şi bea fără a depinde de raţie, însă totul revine la aceaşi rutină chinuitoare în scurt timp. După o lună de mers cu trenul ajung la destinaţie dar călătoria se continuă pe jos până la punctul de tranzit unde femeile sperau să-şi întâlnească soţii. Munca de aici din ocnă şi căldura infernală fac numeroase victime de boli precum scorbutul sau pelagra şi nasc sentimentul colectiv de regret după celulele solitare unde oamenii nu erau folosiţi pe post de animale de povară.

În drum spre Kolima , pe vapor, Evghenia se va îmbolnăvi şi va fi la un pas de moarte însă va avea norocul să beneficieze de ajutor de specialitate. Doctoriţa Klimenko sau „îngerul care m-a salvat de la moarte ” asa cum o numeşte Ghinzburg, îi va salva viaţa. Evgheniei îi era scris să treacă şi peste asta.

După ce experimentează activităţi „uşoare” precum spălatul vaselor la hotel şi până la munca cea mai cruntă în colhozul din taiga, Evghenia este repartizată în finalul cărţii ca soră medicală la copii.

Evghenia Ghinzburg a trăit toate acestea pentru a supravieţui şi pentru a spune mai departe povestea ei. A supravieţuit datorită tăriei de caracter, forţei interioare şi a înduratecu stoicism toate grozăviile ocnei staliniste pentru a aşterne mai târziu pe hârtie toate aceste amintiri şi pentru ca noi să trăim alături de ea una din cele mai negre perioade ale istoriei umane.

 

Basil Muresan, 18 iunie 2017 9:33