[DESTINE EXCEPȚIONALE] Sfântul stareţ din închisoare

gherasim iscu
Distribuie:

 

În Camera 4, de obicei, se murea…

În vremuri în care religia devenise „opiu pentru popor“, Gherasim Iscu, ultimul stareţ al Mănăstirii Tismana, lupta împotriva celor care încălcau drepturile Bisericii Ortodoxe. Era anul 1951, o noapte liniştită de Crăciun, când s-a petrecut minunea. În închisoarea-sanatoriu de la Târgu-Ocna, în Camera 4, zeci de deţinuţi grav bolnavi erau înghesuiţi pe câteva paturi de spital. În Camera 4, de obicei, se murea. Nu forţăm istoria, oricât de brutal ar suna – în sala aceea ajungeau, din „mila“ autorităţilor, deţinuţii în agonie.

„Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Şi acesta e un dar al Domnului. Nu ştiu cum să-i mulţumesc…“, le spunea, cu ultimele puteri, călugărul Gherasim Iscu colegilor săi de cameră. Gherasim Iscu avea 40 de ani şi era grav bolnav de tuberculoză. Anii de detenţie din puşcăriile comuniste de la Craiova, Aiud, munca fizică epuizantă din colonia de la Poarta Albă, torturile comandanţilor îl îngenuncheaseră fizic. Fusese arestat şi condamnat, printre altele, pentru credinţa sa vădită în Dumnezeu. Totuşi, chiar şi cu trupul vlăguit, închis într-o celulă, sufletul său rămăsese undeva în afara temniţei, liber, pentru că aşa ceva nu se poate încătuşa. Iată-l, în faţa morţii, fără niciun fel remuşcări, fericit să se jertfească pentru credinţa sa. „S-au dus în rai ţinându-se de mână“ Pe un alt pat, un deţinut bolnav ajuns în stare de epuizare tot din cauza TBC-ului, cerea să fie spovedit: „Eu mă duc! Vă rog, rugaţi-vă pentru mine! Cred în Dumnezeu!“. Toată lumea ştia cine era suferindul – Vasilescu, o altfel de victimă de la Canal. Supus şi el la cazne, Vasilescu acceptase propunerea unui colonel de a trece de partea torţionarilor, cu promisiunea că doar aşa va ieşi din lagărul de muncă. Ajunge însă bolnav, pe patul de moarte, măcinat de regrete, lângă una dintre victimele sale, căreia îi făcuse viaţa un calvar la Poarta Albă: părintele Gherasim Iscu. Ceea ce a urmat în Camera 4 a spitalului e o lecţie pentru ce înseamnă puterea iertării şi virtutea pocăinţei. Sprijinit pe umerii a doi deţinuţi, Gherasim Iscu a păşit spre patul torţionarului său. I-a mângâiat braţul şi cu o zdreanţă i-a şters sudoarea de pe frunte. „Eşti tânăr. Nu ţi-ai dat seama ce faci“, i-a spus. „Te iert din toată inima şi la fel cu mine şi ceilalţi creştini. Iar dacă noi te iertăm, cu siguranţă că Domnul Hristos, care-i mai bun decât noi, te va ierta şi El. Se va găsi şi pentru tine un loc în cer“, au fost vorbele preotului Gherasim, rememorate de unul dintre deţinuţii prezenţi în cameră, pastorul Richard Wurmbrand. În noaptea de după Crăciun, într-un sanatoriu plin cu deţinuţi bolnavi, unde puţine minuni erau posibile, victima îşi consola călăul. Preotul şi-a spovedit torţionarul, l-a îmbrăţişat, în timp ce acesta şi-a mărturisit păcatele. Amândoi au murit la scurt timp, în aceeaşi noapte.

Rezistenţa prin credinţă.

În mărturiile despre experienţa concentraţionară, foştii deţinuţi vorbesc mult despre credinţa în Dumnezeu – reazemul lor în momentele tulburate psihic şi pline de foamete. Acolo toţi l-au găsit pe Dumnezeu, dar lucrul acesta nu i-a făcut bigoţi, ci poate mai înţelegători. Preoţii deţinuţi le vorbeau în închisori – cât se putea vorbi – despre mântuire, despre credinţă şi, cumva, asta era singura lor bucurie. Aceasta este şi povestea lui Gherasim Iscu, ultimul stareţ al Mănăstirii Tismana, care a încercat să le ţină oamenilor moralul ridicat cu o vorbă bună în toate puşcăriile prin care a fost purtat. „Pentru mine şi pentru cei ce l-au cunoscut, părintele Gherasim a fost un martir. Prin celulele prin care a trecut, era cel care păstra moralul ridicat şi convingerea de depăşire, vorbind foarte frumos despre jertfă“, spunea, într-un interviu, părintele Constantin Hodoroagă. La fel ca alţi mii de preoţi persecutaţi, Gherasim Iscu n-a cedat fără rezistenţă în faţa tăvălugului istoriei. S-a împotrivit abuzurilor şi nedreptăţilor de tot felul săvârşite de regimul comunist, sprijinindu-i pe cei din grupurile de rezistenţă anticomunistă. Nu a acceptat să se lepede de credinţă, nici să „mărturisească“, aşa cum îl presau anchetatorii, şi pentru toate acestea a fost prigonit de sistem până când, fizic, a cedat. Rândurile care urmează sunt o tentativă de a aduce viaţa unui om prigonit de sistem în paginile unui ziar. Folosind biografiile, puţinele memorii şi documentele din arhiva Securităţii, a ieşit portretul unui preot simplu, credincios, învins de sistemul care-l voia îngenuncheat în faţa lui şi nu a lui Dumnezeu. Moldovean ajuns în Oltenia Părintele Gherasim – pe numele său de botez Grigore – este fiul lui Grigore şi al Elenei Iscu, născut în ianuarie 1912, în comuna Poduri, din judeţul Bacău. Este un elev silitor – termină şcoala primară cu 10 pe linie. Apoi, de la doar 12 ani, îndrumat de părinţii credincioşi, intră ca frate la Mănăstirea Bogdana, din judeţul Bacău. Continuă cu aceeaşi râvnă pentru studiu şi mai ales pentru cunoaşterea teologică, fapt care-l îndeamnă să urmeze Seminarul monahal de la Neamţ. După ce această şcoală se desfiinţează, continuă studiul la Liceul „Ferdinand“ din Bacău, apoi, până în 1935, la Seminarul monahal de la Cernica, pe care-l termină ca şef de promoţie. În fine, ajunge la Bucureşti, student la Facultatea de Teologie, pe care, din cauza unor dificultăţi financiare, o absolvă în 1942. În tot acest timp, Gherasim Iscu creşte în funcţii monahale şi cunoaşte, pe propria piele, frământările politice din anii ’40-’41 din România. E bănuit, şi el, de simpatii legionare. Câteva date biografice în acest sens: deşi moldovean, viaţa monahală a preotului s-a petrecut mai mult în sudul ţării. Gherasim Iscu a fost hirotonit ieromonah la Mănăstirea Tismana încă din 1936. Apoi, după un an, e numit stareţ la Mănăstirea Arnota, de episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului. Ajunge aici cu misiunea de a reface mănăstirea, care fusese afectată de un incendiu. Lucrează, apoi, la Seminarul Cernica, ca bibliotecar-contabil, care e desfiinţată, în 1941. Motivul? Locul ar fi fost „un focar de legionarism“. Părintele e suspectat că ar avea simpatii legionare, deşi, potrivit datelor din dosarul său din arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (ACNSAS), citate de istoricul Adrian Nicolae Petcu, acesta a „refuzat categoric“ să activeze în Mişcarea Legionară. E anchetat de agenţii regimului Antonescu, care constată că tânărul student la Teologie n-avea nici un amestec în treburile politice, nici pieptul călit de fier, nici sufletul de crin.

Apreciat tot mai mult de prelaţii bisericii, Gherasim Iscu e trimis, în 1942, de mitropolitul Olteniei, Nifon Criveanu, în misiune în Transnistria. Acolo, slujeşte în biserica Păsătele, din judeţul Balta, e învăţător şi profesor de religie. Rămâne cu amintirea uneia dintre „cele mai frumoase imagini din viaţa lui“, după cum mărturisea în declaraţia din 28 septembrie 1948 dată la Siguranţă. „Credincioşii de acolo mi-au scris la Tismana după plecarea mea. Am fost un slujitor fără tobe şi surle, căutând ca toată dragostea mea să răspundă cinstit şi sincer la neţărmurita iubire ce mi-o arătau acei oameni, la care credinţa şi omenia nu erau cuvinte de ocazie, ci calităţi ce izvorau din fiinţa lor. Am mers până acolo cu ataşamentul meu faţă de ei, încât nu cruţam nici nopţile, pentru ca să le dau o mână de ajutor, ajungând şi preferând să nu am o poziţie deloc opozabilă administraţiei româneşti, care tolera şi încuraja multe greşeli, decât să nu mai vadă oamenii în mine pe preotul lor“, declara părintele Gherasim, potrivit ACNSAS. Ultimul stareţ al Tismanei Revine în ţară după un an. La 1 septembrie 1943, e numit stareţ la Mănăstirea Tismana – cu rangul de protosinghel, într-o perioadă încărcată. La fel ca la Arnota, părintele Gherasim e responsabil de refacerea clădirilor mănăstirii, care fusese şi ea afectată de un incendiu. În plus, în perioada războiului, generalul Ion Antonescu înfiinţase la Tismana un lagăr de preoţi legionari şi, tot acolo, avusese loc operaţiunea „Tismana“: din 1944 şi până în 1947, tezaurul Băncii Naţionale a fost adăpostit în beciurile mănăstirii. Stareţul se descurcă bine cu aceste provocări, războiul se încheie, iar vremurile politice se schimbă. Regimul comunist, proaspăt instalat la putere, vrea să închidă mănăstirea, dar Mitropolitul Firmilian al Olteniei se opune vehement şi reuşeşte să transforme Tismana în chinovie de maici. Gherasim Iscu încheie astfel un capitol din istoria celui mai vechi aşezământ monahal din Ţara Românească, ca fiind ultimul stareţ al lăcaşului de cult.

Schimbarea regimului e începutul sfârşitului pentru părintele Gherasim, care se împotriveşte celor care încălcau drepturile Bisericii şi luptă împotriva comunismului.

Pe măsură ce sistemul comunist prindea rădăcini în pământul românesc, de cealaltă parte, apărea şi opoziţia, prin Mişcarea Naţională de Rezistenţă, care avea mai multe ramuri în ţară. Gherasim Iscu se implică în Mişcarea de Rezistenţă din Oltenia, condusă de generalul Ioan Carlaonţ şi de Radu Ciuceanu. Cum era de aşteptat, într-un final, e arestat. Tismana-America, o legătură eşuată Rolul stareţului era să le asigure adăpost şi hrană celor care se prezentau la mănăstire, spunând parola „R 325“ – un indicativ pe care i-l comunicase Nelu Pârvulescu, un alt membru al mişcării. Liderii din Oltenia aveau în plan instalarea unei staţii de emisie-recepţie la Mănăstirea Tismana, care să le facă legătura cu americanii, dar, din diverse motive, americanii n-au mai putut fi contactaţi. Cei din gruparea anticomunistă aveau încredere în stareţ, iar motivele avea să le spună chiar el, în urma bătăilor din beciul Securităţii: „Eu eram deja cunoscut în localitate ca om care nu s-a încadrat în nici un partid politic actual. A doua: mulţi vedeau în faptul că fusesem în Rusia misionar un indiciu că nu aş avea păreri favorabile actualei forme de guvernare. A treia: la alegerile din 1946, preşedintele comisiei de votare care se uitase la voturivăzuse că eu am votat cu ochiul“, se arată în documentele ACNSAS, citate de istoricul Adrian Nicolae Petcu. Participarea stareţului la întâlniri conspirative, care sunt descoperite de Securitate, încercarea de a lua legătura cu americanii sunt probe suficiente care să ducă la percheziţii în chilia sa şi a celorlalţi călugări, în biblioteca mănăstirii. Gherasim Iscu cade pe mâna Securităţii pe 26 septembrie 1948. În mai ’49 e trimis în judecată fiind învinuit de „crimă de uneltire contra ordinii sociale“. Primeşte 10 ani de temniţă grea, 3 ani degradare civică şi e obligat să achite 6.000 de lei cheltuieli de judecată pentru că „a făcut parte din organizaţia subversivă, recrutat fiind de Nelu Pârvulescu, luând parte la şedintele conspirative. Şi-a luat angajamentul faţă de organizaţie că va oferi adăpost şi alimente tuturor membrilor din organizaţie care erau urmăriţi de Securitate, primind în acest scop indicativul «R 325». A dat tot concursul pentru instalarea unui radio-recepţie în munţii Tismanei, post care nu a mai fost instalat“, se arată în dosarul său de la ACNSAS.

Viaţa părintelui e, de-acum, descrisă de numărul penitenciarelor în care e închis, de comportamentul inuman şi de durere. Dar este şi despre o experienţă spirituală în situaţii-limită, poate mai mult decât despre cea a torturii.

În ciuda bătăilor, părintele încearcă să-i binedispună pe ceilalţi colegi din detenţie şi-i îndeamnă să nu-şi piardă nădejdea în Dumnezeu. Atitudinea sa e exemplul încurajator că, la capătul suferinţei, poţi ieşi mai bun. Mai întâi, Gherasim Iscu e închis la Craiova, unde refuză să mărturisească, în ciuda presiunilor făcute de anchetatori. Părintele Constantin Hodoroagă spunea, într-un interviu: „Atitudinea stareţului a uimit pe toţi. A suportat toate chinurile fără să recunoască pe cei implicaţi, în frunte cu generalul Carlaonţ. În urma îndelungatei anchete făcute de organele de securitate, căpitanul Oancă – care a obosit bătându-l, i-a spus: «Eşti nebun, toţi au recunoscut şi tot 15 ani vei fi condamnat»“. Apoi, e mutat la Aiud, unde i se ia ţinuta monahală şi primeşte doar o cămaşă. Cele mai aspre momente de detenţie le trăieşte însă la canal, la Poarta Albă, în aşa-zisa „brigadă a hoţilor“. Din ea făceau parte cei arestaţi şi condamnaţi pentru credinţă. Unul dintre martorii amintirilor evocate de părintele Gherasim din perioada detenţiei de la Canal, pastorul Richard Wurmbrand, scria, în memoriile sale: „Între anii 1949 şi 1953, zeci de mii de deţinuţi politici şi de drept comun au muncit pentru a construi Canalul. Stareţul fusese la Poarta Albă, unde 12.000 de oameni, care locuiau în barăci dărăpănate, înconjurate de sârmă ghimpată, erau siliţi să sape cu mâna opt metri cubi pe zi. Ei împingeau roabe pe pante prăpăstioase sub ameninţarea bătăilor gardienilor. (…) Cei închişi pentru credinţa lor fuseseră adunaţi într-o aşa-zisă «brigadă a hoţilor»“. La Poarta Albă se îmbolnăveşte grav şi e dus la închisoarea-sanatoriu de la Târgu-Ocna, în acea Cameră 4. Moare, pe 26 decembrie 1951, nu înainte de a face un ultim gest aproape sfânt.

 

Categorie: Cultură
Etichete: Aiud, credinta, deținuți, Gherasim Iscu, manastirea tismana, ortodoxie, Poarta Albă, preoti
Distribuie:
Articolul anterior
Consiliul Județean Arad sărbătorește 25 de ani de la înființare. VEZI PROGRAMUL prilejuit de aniversare
Articolul următor
Lansare de carte, la 25 de ani de Consiliu Judeţean: „Generaţiile administraţiei de tranziţie”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Din aceeași categorie