Dincolo de derizoriu

Cel mai important eveniment politic local al săptămânii care a trecut nu este, cum s-ar putea crede, switch-ul de putere de la ALDE (nu că nu ar fi extrem de important, şi merită un material doar pentru el), ci plecarea lui Andrei Fuliaş din fruntea echipei de comunicare a PNL, de fapt din tot ce înseamnă comunicarea partidului. E o pierdere masivă pentru liberali, una pe care o vor simţi acut în campania care stă să înceapă. Merg mai departe, şi spun, la modul cel mai sincer şi serios, că plecarea lui Andrei e o pierdere pentru toţi, şi mai ales o pierdere pentru calitatea vieţii politice şi mediatice din Arad. Chiar o simt ca o pierdere în plan personal. Chiar dacă e greu de crezut, am momente când pot vedea extrem de lucid un aspect profesional şi existenţial. Andrei bubuie de talent, a jucat, în mare parte, după reguli, are mână şi are verbul la el. Chiar dacă nu am fost de acord în destul de multe chestiuni legate de viziunea politică, trebuie să recunosc, şi o voi face întotdeauna, că am pierdut un condei. Motivele plecării sale pot fi diverse, nu mă arunc în speculaţii, după cum am mai spus, uneori supoziţiile devin supozitoare, aşa că…

Munca asta, numită consultanţă în comunicare politică, are o grămadă de conotaţii. Şi e o mare diferenţă între ce este şi ce ar trebui să fie. Lucrez de douăzeci de ani în domeniul acesta, şi am văzut foarte multe. Îmi place să cred că am şi înţeles câte ceva. Ceea ce observ este că lumea politică a rămas, cu mici excepţii, la fel. Abordarea celor care lucrează pe imagine e una foarte deficitară, jurnaliştii, consultanţii, şefii de campanie sunt văzuţi în nişte culori prea puţin îmbietoare. Percepţia generală este una de neîncredere reciprocă şi de pseudo-sclavagism. O dată la câţiva ani, în perioadele electorale, profesioniştii şi nu aşa de profesioniştii în media şi imagine sunt un fel de eroi rebeli, iubiţi de necesitate, mai bine zis toleraţi, cam cum erau românii în Ardeal. Când era nevoie de mână de lucru ieftină, se apela la ei. Aşa şi cu cei din zona comunicării. Este o ciudăţenie ipocrită, cu care toţi par a fi de acord.

Să fim serioşi, jocul acesta se face pe cerere şi ofertă. Pe bani, funcţii, etcaetera. Problema, mă repet, este percepţia. Cea mai mare parte a politicienilor, să le zicem aşa, de dragul nu ştiu cui, pornesc prin a lăuda şi a promite, şi a cere marea şi sarea de la consultanţi. Totul este privit ca o afacere pe termen determinat, până când se produce marea cocoţare. Vorbesc din experienţe trecute, şi triste, care m-au marcat, şi nu sunt singurul care spune povestea asta. O parte importantă dintre oamenii politici cu care am lucrat au început prin a asculta, a fi receptivi şi, imediat ce au ajuns acolo unde voiau, în momentul acela, să ajungă, au avut toate răspunsurile, chiar dacă au rămas fără întrebări. E o meteahnă care ţine, probabil, de inefabilul principiu al lui Peter.

Revenind la scăderea în calitate a comunicării politice în oraşul nostru. Dacă până acum, cu câteva excepţii notabile, domeniul acesta excela la mediocritate, lucrurile se vor înrăutăţi brusc. Viitorul şef de comunicare al PNL are toate şansele să ducă lupta imagistică în derizoriu, în brutalitate, în excese prea puţin stilizate. Nici pentru ceilalţi jucători plecarea lui Andrei Fuliaş nu e veste bună. Campania va fi mult mai agresivă, bazată pe violenţă verbală în locul luptei de idei. Va fi, cum s-ar zice, mai autohtonă, mai provincială. Pare-se că e un blestem al nostru să nu putem depăşi momentul campaniei din 2000, presărată cu enorm de multă violenţă şi imens de puţin profesionalism. Chiar dacă există excepţii de la regulă, şi chiar dacă putem vorbi de prezenţa unor oameni cu pregătire politică şi calitate umană, voi numi aici, aleatoriu şi incomplet, pe Vărcuş, Naaji, Galiş, Vlasiu, Boca, Fifor, Trifon, Stoenescu, Cheşa, Boghicevici, Todor, mi-e frică de faptul că asta e doar o pală rază de speranţă în ceea ce devine un orizont de dejecţii.

Ne pregătim să păşim dincolo de derizoriu.