După treizeci de ani

Acum treizeci de ani, spuneam adio liceului unde făcusem primii zece ani de școală. Pe vremea aceea, se numea Liceul Industrial numărul 12, înainte fusese „Miron Constantinescu”, iar și mai înainte se numise Olga Bancic. Nu prea auzisem, pe vremea aceea, numele original, și anume Ghiba Birta. Plecarea mea către un alt liceu era urmare directă a unor ani cumpliți, petrecuți în ceea ce, în vremea aceea, ajunsese să semene cu un lagăr plin de figuri și figuranți. Desigur, am avut bucuria de a avea și profesori minunați, ca doamna Șelaru, doamna Cămăraș, domnul Mada sau dirigintele meu, Mircea Popa. Însă am cunoscut și oameni, destul de mulți, care nu aveau nimic în comun cu profesia de dascăl, decât faptul că absolviseră o facultate de profil. Sau, în cazul directorului adjunct, veniseră cu transfer de la o școală de corecție. Tipul era sinistru. Profesor de matematică, abuziv, necioplit, violent, făcuse o pasiune pentru a mă cafti de fiecare dată când mă vedea. Tatăl meu îi fusese elev, iar pe vremea aceea bunicul era primar. Ca urmare, tata fusese un elev mai „deosebit” de cât „era voie”. Tânărul profesor nu uitase, așa că, atunci când a aflat de nefericita-mi filiație, s-a apucat să-mi facă zile negre. O mie cinci sute de zile negre. Le-am numărat.

Am urât liceul ăla. Treizeci de ani, am trecut pe lângă el, ca atunci când treci pe lângă o fantomă îngrozitoare. Mi-am impus să nu mai intru acolo și, treizeci de ani (exact treizeci de ani!) am reușit.

Și apoi, s-a întâmplat ceva. Am întâlnit un om deosebit, o femeie care-mi amintea de doamnele profesoare care mi-au clădit bazele culturii, doamnele acelea distinse, despre care am doar amintiri frumoase și cuvinte de mare laudă. Doamna aceasta se numește Eugenia Groșan, și e directoarea de la Colegiul Ghiba Birta. M-a invitat la un concurs, numit ÎNAPOI LA ORIGINI. Într-un fel, un nume predestinat.

Nu vreau să scriu prea multe despre concurs. A fost reușit, se vede că s-a pus suflet. Dar vreau să scriu despre ce am simțit intrând în fostul meu liceu. Am simțit, pentru prima oară în locul acela, lumină. Și suflet. Și am realizat, pentru a mia oară, dar ca și prima dată, cu surpriza aceea plăcută, că omul sfințește locul. Că, dacă fiecare pune suflet, din milioanele de suflete se naște ceva nou, ceva bun, ceva pur. Iar asta mi-a dat eva ce am parte foarte rar. Speranță. Am zâmbit, pe holurile fostului meu liceu.

Respect și admirație, doamnă ! Vă mulțumesc.