CULTURĂ

[ISTORIE] Revoluţia culturală comunistă în România

 

În Raportul politic al Comitetului Central, prezentat la Congresul de unificare a P.C.R. cu P.S.D., în februarie 1948, Gheorghe Gheorghiu-Dej ținea să sublinieze că „la baza Partidului Muncitoresc Român noi am pus ideologia de clasă a proletariatului – ideologia marxist – leninistă”, adică „învățătura lui Marx, Engels, Lenin și Stalin”.

Membrilor PMR li se atrăgea atenția că influențe străine „se refugiază cu deosebită ușurință în domeniul ideologiei, în literatură, în artă, în știință. De aceea continuarea activă a luptei pe frontul ideologic împotriva influențelor imperialiste, împotriva influențelor reformiste și revizioniste în teorie și în politică – reprezintă o sarcină extrem de însemnată a partidului nostru”.

Erau astfel formulate direcțiile de acțiune în domeniile învățământului, științei și culturii: promovarea luptei de clasă, respingerea influenței occidentale, puritatea ideologică, punerea la baza oricărei activități a ideologiei marxist-leniniste-staliniste.

P.M.R. era partid de guvernământ, astfel că directivele sale trebuiau înfăptuite prin folosirea tuturor pârghiilor, inclusiv a celor administrative. În concepția acestui partid (care se inspira din experiența sovietică), în România trebuiau realizate trei revoluții: industrială, agrară și culturală. Pentru conducerea procesului de înfăptuire a revoluției culturale, în conformitate cu ideologia PMR, s-au creat structuri speciale: Secția Propagandă și Agitație a CC al PMR, cu 12 sectoare; între acestea: Învățământul Public, Presa Centrală, Presa de Provincie, Știința, Literatura și Arta, Editurile și Radioul.

În Regulamentul de funcționare a Aparatului C.C. din 15 octombrie 1948 se menționa: „Secția de Propagandă și Agitație a CC al PMR controlează executarea hotărârilor partidului de către: Ministerul Învățământului, Comitetul Artelor, Academia R.P.R., Comitetul de Radioficare și Radiodifuziune, Comitetul pentru Cinematografie, Comitetul Așezămintelor Culturale, Comitetul pentru Educație Fizică și Sport, Direcția Generală a Industriei Poligrafice, Editurilor și Difuzării Cărții și Presei, Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor, Agenția «Agerpres»”. Secția mai controla Uniunea Scriitorilor, Uniunea Compozitorilor, Uniunea Artiștilor Plastici, Societatea pentru Răspândirea Științei și Culturii.

În nomenclatura C.C. al P.M.R. intrau: membrii Prezidiului Academiei Republicii Populare Române, directorii institutelor de cercetări științifice ai Academiei, redactorii responsabili ai revistelor științifice, rectorii universităților, decanii facultăților de Filosofie și de Istorie, toate cadrele didactice de științe sociale, directorul Teatrului Național și cel al Operei Române, președintele și secretarul Uniunii Scriitorilor și cei ai Uniunii Compozitorilor, directorul Comitetului de Radioficare și Radiodifuziune, directorii editurilor etc

De activitatea în domeniul propagandei și agitației răspundea Iosif Chișinevschi, secretar al CC al PMR, având ca adjuncți pe Mihai Roller (pentru învățământ și știință), Ofelia Manole (artă și literatură), iar între colaboratorii externi pe Nicolae Moraru, Mihai Novicov, Aurel Baranga, Matei Socor, Hilda Jerea, Miron Radu Paraschivescu.

Cele mai importante directive ideologice erau transmise prin Scânteia, organ al CC al PMR, avându-l ca redactor-șef pe Sorin Toma, iar adjuncți Silviu Brucan și Ștefan Voicu. Lucrările de propagandă se tipăreau la Editura Politică, în fruntea căreia se afla Leonte Tismăneanu.

Pentru formarea cadrelor din domeniul ideologic, în octombrie 1949 și-a început activitatea Școala Superioară de Partid Jdanov, pe lângă CC al PMR; candidații erau selectați mai întâi la nivelul județelor și apoi de comisia de admitere; durata cursurilor era de 2 ani. În martie 1954, Școala Jdanov a fost transformată în institut de 4 ani; absolvenții institutului obțineau titlul de candidați în științe (noua denumire a doctoratului), la specializarea Istoria P.C.U.S., Istoria P.M.R., Filozofie și Economie Politică. În acea vreme, „să fii jdanovist însemna a da dovadă de vigilență, combativitate, intransigență față de manifestările burgheze”.

Principalele sarcini ale activiștilor erau: răspândirea învățăturii lui Marx, Engels, Lenin și Stalin; combaterea ideologiei „imperialiste”, dezvăluirea și combaterea rămășitelor reacționare burgheze în toate manifestările ei; popularizarea succeselor obținute de Uniunea Sovietică; publicarea și prelucrarea materialelor sovietice și aplicarea tuturor indicațiilor primite din partea consilierilor sovietici.

Aceștia erau plasați pe lângă Ministerul Învățământului Public, Ministerul Artelor (devenit în iulie 1952, Comitetul pentru Artă), precum și pe lângă toate instituțiile de învățământ superior, principalele instituții de cercetare științifică, de cultură și de artă. Pentru orientarea activului, dar și a tuturor lucrătorilor în domeniul culturii, se organizau expuneri ale conducătorilor de partid și de stat (Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Iosif Chișinevschi, Miron Constantinescu, Leonte Răutu), urmate de dezbateri pentru clarificarea tuturor problemelor în spiritul ideologiei oficiale.

Activiștii de rang mai mic urmau cursuri de învățământ politic, după care, în calitate de propagandiști, țineau expuneri în întreprinderi și instituții. Conform unei hotărâri a CC al PMR, în timpul programului de lucru se citea zilnic articolul de fond din „Scânteia”.

În munca de propagandă un loc important îl ocupa evidența activității Partidului Muncitoresc Român și a conducătorilor săi, precum și a succeselor obținute de oamenii muncii în fabrici, pe ogoare, pe șantierele de construcții etc. Filmele erau aproape toate de producție sovietică, având o tematică educativă: lupta împotriva fascismului hitlerist, victoria Marelui Război pentru Apărarea Patriei, experiența și izbânzile oamenilor sovietici pe șantierul „luptei pașnice” pentru socialism.

Repertoriul teatrelor era de asemenea aprobat de Secția Propagandă și Agitație a C.C. al P.M.R., el cuprindea, în principal, piese scrise de autori sovietici și români; s-au pus și scenă și opere ale unor scriitori occidentali, în care era criticate „moravurile burgheze”, necinstea, avariția și alte tare ale societății capitaliste. În orașe și în sate s-au construit brigăzi artistice care prezentau programe pe scenele caselor de cultură și ale căminelor culturale; aceste programe erau avizate de secretarul P.M.R. cu propaganda, care trebuia să fie vigilent, pentru a se asigura acestora o ținută ideologică clară și combativă.

Pe lângă propaganda „de masă” s-au întreprins acțiuni și s-au creat instituții menite să promoveze ideologia marxist – leninistă – stalinistă și să contribuie la sovietizarea României. Un rol important l-a avut Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS), cu sediul în București și filiale în toată țara. Încă din 1946 s-au înființat editura și librăria Cartea Rusă; în același an, au apărut la București Analele Româno-Sovietice; în 1947 și-a început activitatea în București Institutul de Studii Româno-Sovietice, cu filiale în Cluj, Iași, Timișoara, Târgu-Mureș; în 1948 s-a înființat Muzeul Româno – Rus, cu filiale în 27 de orașe.

Pentru pregătirea specialiștilor în limba și literatura rusă s-a creat Institutul de Învățământ Superior Maksim Gorki. Elogierea Uniunii Sovietice, a rolului său eliberator, precum și a ideologiei comuniste, se realiza până și prin intermediul Imnului de Stat al RPR:

Înfrățit fi-va veșnic al nostru popor

Cu poporul sovietic eliberator

Leninismul ni-e far și tărie și-avânt

Noi urmăm cu credință partidul neînfrânt.

În Constituția din 1952 se afirma că „Republica Populară Română a luat naștere ca urmare a victoriei istorice a Uniunii Sovietice asupra imperialismului german și a eliberării României de către glorioasa armată sovietică”

O componentă esențială a propagandei oficiale era cultivarea cultului personalității lui Stalin. Acesta era prezentat ca un adevărat geniu al omenirii, cel mai bun prieten al poporului român; foarte răspândită era lozinca „Stalin și poporul rus/ Libertate ne-au adus!”.

Lucrarea sa, Istoria Partidului Comunist al URSS a fost tipărită în anul 1949 în 625.000 de exemplare și a devenit cartea de căpătâi a tuturor activiștilor P.M.R. Principalele evenimente din istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (aniversarea zilelor de naștere și de moarte a lui Lenin, ziua de naștere a lui Stalin, victoria Marii Revoluții Socialiste din Octombrie, ziua Armatei Roșii) erau marcate prin articole în presă, emisiuni de radio, adunări publice, demonstrații populare etc.

De exemplu, la 25 mai 1949, Biroul Politic al CC al PMR a adoptat o hotărâre privind sărbătorirea a 70 de ani de la nașterea lui Stalin, la 21 decembrie. S-a stabilit ca festivităților să se desfășoare sub lozinca „I.V. Stalin – marele geniu al omeniri muncitoare, conducătorul oamenilor muncii din întreaga lume, eliberatorul și prietenul poporului nostru”.

S-a instituit o comisie de partid – condusă de un secretar al C.C. al P.M.R., formată din reprezentanți ai Conferinței Generale a Muncii, Uniunii Tineretului Muncitor, Ministerului Artelor, ARLUS, Institutului Româno-Sovietic, Asociației pentru Răspândirea Cunoștințelor Științifice, Editurii P.M.R., Uniunii Scriitorilor și Academiei R.P.R.

Comisia trebuia să coordoneze manifestările propuse: editarea a 4 volume din operele lui Stalin; reeditarea biografiei acestuia; editarea unui album biografic Stalin și a unei foto-expoziții; editarea unor broșuri de mare tiraj despre viața și opera lui Stalin; editarea și reeditarea unui ciclu de cărți din literatura sovietică despre Stalin, a unui ciclu de broșuri despre întâlnirile lui Stalin cu muncitori, țărani, colhoznici, intelectuali; editarea unor culegeri de poezie și proză originale (românești) despre Stalin; adunarea de daruri pentru Stalin în lunile iunie – octombrie, urmând ca acestea să fie duse liderului sovietic de o delegație de oameni ai muncii din RPR; realizarea unei mari expoziții consacrate vieții și operei lui Stalin (tablouri, desene, sculpturi); inaugurarea unei săli speciale „I.V. Stalin – prietenul și eliberatorul nostru”; organizarea unei sesiuni științifice solemne la Academia R.P.R., în colaborare cu Institutul Româno- Sovietic, consacrate operei științifice a lui Stalin; elaborarea unui ciclu de conferințe despre viața și opera lui Stalin; organizarea unui festival al filmelor consacrate lui Stalin; punerea în scenă a unui ciclu de piese de teatru înfățișând rolul lui Stalin în calitate de comandant al popoarelor sovietice; organizarea în perioada 15 – 19 decembrie a unor adunări solemne în toate întreprinderile, instituțiile, școlile, universitățile, căminele culturale cu expuneri asupra vieții și operei lui Stalin; desfășurarea, în ziua de 20 decembrie, a unor adunări pe sectoare și plăși; adunări solemne la Ateneul Român, la care Gheorghe Gheorghiu-Dej va prezenta expunerea Geniul lui Stalin ne luminează calea spre socialism.

Pentru spiritul vremii este semnificativă scrisoarea prin care se anunța că „la inițiativa muncitorilor CFR-iști din Brașov”, cetățenii orașului Brașov au exprimat Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, Guvernului Republicii, „dorința lor fierbinte ca orașului lor să i se acorde înalta cinste de a purta numele marelui geniu al omenirii muncitoare, conducătorul poporului sovietic, eliberatorul și prietenul iubit al poporului român, Iosif Visarionovici Stalin”

Pe această bază, la 22 august 1950, Prezidiul Marii Adunări Naționale a decretat schimbarea numelui orașului Brașov în acela de Orașul Stalin. Pe adresa „Tovarășului Stalin. Moscova – Kremlin” se trimiteau mii de scrisori semnate de colective de muncitori și țărani, dar și de persoane individuale.

Darurile oferite erau machete (tractoare, semănătoare etc.) costume naționale, albume cu desene realizate de copii etc. La intrarea în Parcul Herăstrău s-a înălțat statuia lui I.V. Stalin, înaltă de 8 metri, așezată pe un soclu de 6 metri. În toate orașele, bulevardele din zona centrală purtau numele lui Lenin și Stalin; nu lipseau străzile 7 Noiembrie, Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, Armata Roșie etc.

A fost promovat și un cult al personalității conducătorilor PMR, evident la dimensiuni mult mai mici. Cei mai mediatizați erau Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker și Vasile Luca. Au fost editate broșuri de propagandă privind lupta lor împotriva regimului burghezo – moșieresc, pentru prietenie cu Uniunea Sovietică, pentru „pacea și bunăstarea poporului muncitor”.

Lozinca ”Ana, Luca și cu Dej/ Au băgat spaima-n burghezi” era răspândită până și în grădinițele de copii. Presa, mai ales Scânteia, publica fotografiile liderilor PMR, cuvântările rostite de aceștia, reportaje de la vizitele lor în întreprinderi și pe șantiere.

La 8 noiembrie 1951, cu ocazia împlinirii vârstei de 50 de ani, Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost felicitat de către conducerea întreprinderilor din Capitală și din țară (între care Grivița Roșie, Timpuri Noi, Casa Scânteii, Uzinele 23 august din București, Combinatul Siderurgic Hunedoara, Canalul Dunăre – Marea Neagră, Hidrocentrala V.I. Lenin din Bicaz), de către președinții Gospodăriilor agricole colective, Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne etc. În cuvântul său, Gheorghe Gheorghiu-Dej a mulțumit „din toată inima” tovarășilor care i-au adresat „cuvinte elogioase”; el a dat asigurări că nu va „înșela încrederea poporului, încrederea clasei muncitoare și a partidului”, că va urma „cu sfințenie îndrumările, sfaturile iubitului nostru tovarăș Stalin”, că va fi „un soldat credincios al cauzei lui Lenin și Stalin.

Prudent din fire, Gheorghe Gheorghiu- Dej nu a lăsat să se extindă cultul personalității sale, fapt ce putea genera reacția negativă a liderilor de la Kremlin. În ziua de 2 iulie 1952, el a avut o întâlnire cu redactorii presei centrale și locale, la care s-a referit pe larg la un articol publicat în Scânteia din 21 iunie, intitulat O întâlnire de neuitat. Tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej de vorbă cu stahanoviști și fruntași.

Se scria că muncitorii „simțeau că au în față cel mai bun tovarăș, frate și părinte al lor, pe conducătorul partidului”. Gheorghe Gheorghiu-Dej a respins o asemenea apreciere: „Ce e aia părinte al lor? E o imitare neserioasă. A scrie așa, împingem la neseriozitate. Părinte al oamenilor muncii e tovarășul Stalin”.

El afirma că, scriindu-se mereu despre Gheorghe Gheorghiu- Dej, „parcă cu sila îl băgați pe gât oamenilor. Să vorbim despre Comitetul Central, de linia C.C., de sarcinile puse de C.C.”. Apoi a citat un alt pasaj: „Am văzut cât de bine cunoaște tovarășul Gheorghiu-Dej traiul nostru din mină”. După care a comentat: „Alții ar putea să spună: «Dacă îl cunoaște, de ce nu e apă potabilă, de ce nu e serviciu sanitar, de nu sunt medici?» E cu atât mai grav”. Gheorghe Gheorghiu-Dej a cerut „să punem capăt dezmățului. Trebuie să prezentăm lucrurile serios, n-avem nevoie de propagandă ieftină”.

În procesul de modelare a conștiințelor, un rol important revenea școlii, frecventată de milioane de copii și tineri. Legea învățământului din 3 august 1948 a marcat o schimbare fundamentală a concepției care a stat la baza școlii românești, de la Alexandru Ioan Cuza încoace. Legea 13 prevedea că întregul învățământ era de stat, fapt ce însemna desființarea școlilor particulare și confesionale; întregul învățământ devenea laic, astfel că religia a fost scoasă din rândul obiectivelor de învățământ; au fost introduse discipline de științe sociale, cu caracter politico-ideologice.

Învățământul superior a fost și el reorganizat: în locul Facultății de Litere și Filozofie s-au înființat trei facultăți: de Istorie, de Filozofie și de Filologie. Facultățile au fost „epurate” de cadrele „necorespunzătoare”, fiind promovate cadre noi, cu origine sănătoasă și orientare din punct de vedere politic și ideologic.

La 18 iunie 1948, revista Contemporanul scria: „Academia Română nu a reprezentat în trecut decât un apanaj al claselor posedante, al moșierimii, și, mai de curând, al marii finanțe. Nu meritele științifice sau culturale ale unei personalități au stat la baza criteriilor ce condiționau admiterea de noi membri”. Peste puțin timp a apărut decretul Prezidiului Marii Adunări Naționale din 9 iulie 1948, prin care Academia Română devenea instituție de stat, primind numele de Academia Republicii Populare Române.

Sub egida Secției Știință și Cultură a C.C. al P.M.R. s-a elaborat Statutul Academiei R.P.R., potrivit căruia aceasta avea ca sarcină fundamentală „să contribuie la propășirea generală a științelor, literelor și artelor în R.P.R.”; această instituție trebuia să pună „ la baza lucrărilor ei folosirea organizată și metodică a cuceririlor științei și culturii, precum și consolidarea democrației populare în drum spre socialism”.

Academia, ca instituție de stat, depinde de Consiliul de Miniștri, căruia îi prezenta periodic dări de seamă asupra activității ei. În baza unei hotărâri a C.C. al P.M.R., academicienii primeau un spor de retribuție de 15%, precum și automobile pentru folosință personală. Prin decretul Prezidiului Marii Adunări Naționale din 12 august, au fost numiți 27 membri titulari activi și 15 membri titulari onorifici ai Academiei R.P.R.

La Secția de Științe istorice, filosofice și economicojuridice au fost numiți membru titulari activi: Petre Constantinescu-Iași, Barbu Lăzăreanu și Andrei Rădulescu, iar Constantin Moisil ca membru titular onorific. Printr-un alt decret, din aceeași zi, a fost stabilită componența Prezidiului Academiei: Traian Săvulescu (președinte), Gheorghe Nicolau (secretar general), Barbu Lăzăreanu, Simon Stoilov, Eugen Macovschi, Nicolae Profiri, Ștefan S. Nicolau, Petre Constantinescu – Iași, Mihai Sadoveanu – membri.

Președintele Traian Săvulescu era membru titular din 1936, astfel că numirea lui în această funcție era normală; încă trei dintre membri Prezidiului aveau o anumită vechime (Mihail Sadoveanu, Simon Stoilov și Ștefan S. Nicolau), în timp ce majoritatea acestora deveniseră academicieni titulari la 12 august 1948 (Gheorghe Nicolau, Barbu Lăzăreanu, Eugen Macovschi, Nicolae Profiri, Petre Constantinescu –Iași).

În zilele de 1 – 2 noiembrie a avut loc ședința de alegere, de către Adunarea Generală a Academiei a unor noi membri. Între aceștia, Mihai Roller – cu o activitate științifică nulă, dar care era un colaborator de bază a lui Iosif Chișinevschi la Secția de Știință și Cultură a CC al PMR. Mihai Roller a fost ales și vicepreședinte al Academiei, cu misiunea de a reorganiza activitatea în domeniul științelor sociale, mai ales al istoriei.

Deciziile luate anulau întreaga tradiție a Academiei Române, nu numai prin desemnarea unor membri de către guvern, ci și prin numirea în conducere a persoanelor care până în ziua respectivă nu făceau parte dintr-un înaltul forum științific și de consacrare. Academia R.P.R. devenea o anexă a P.M.R. și a puterii executive. Criteriul politic a fost utilizat și în privința vechilor membri ai Academiei. Potrivit Statutului, nu puteau fi membri ai Academiei „persoanele care, prin activitatea lor, s-au pus în slujba fascismului și a reacțiunii, dăunând prin acestea intereselor țării și ale poporului”.

Pe această bază au fost înlăturate numeroase personalități: Lucian Blaga, P.P. Negulescu, Ștefan Ciobanu, Ioan Petrovici, Constantin Rădulescu-Motru, Onisifor Ghibu, Nicolae Bănescu, Gheorghe I. Brătianu, Silviu Dragomir, Dimitrie Gusti, Alexandru Lapedatu, Ioan Lupaș, Simion Mehedinți, Ion Nistor, Petre Antonescu, Teofil Săuciuc – Săveanu, Victor Vâlcovici, Dragomir Hurmuzescu ș.a., în total peste o sută de persoane.

Epurarea politică a cuprins toate domeniile vieții intelectuale, cel mai grav afectat fiind învățământul superior. Încă de la 1 septembrie 1947 au fost comprimați sau pensionați Dimitrie Gusti, Gheorghe Oprescu, Teofil Săuciuc – Săveanu, Florian Ștefănescu – Goangă ș.a. Ulterior, tot din motive politice, au fost scoși din învățământ Lucian Blaga, George Călinescu, Tudor Vianu, Alexandru Rosetti, Liviu Rusu etc. În raportul prezentat de Gheorghe Vasilichi în ședința Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 7 februarie 1949 se aprecia că prin măsurile luate a reușit să spargă „carapacea reacționară care era autonomia universitară”.

În locul celor eliminați au fost promovați staliniști învederați, ca Mihai Novicov, Pavel Apostol, C.I. Gulian, Savin Bratu, Ion Vitner, Ovid Crohmălniceanu ș.a. Pentru formarea de cadre noi au fost trimiși la studii în Uniunea Sovietică numeroși tineri, fii de muncitori și țărani, de unde se întorceau cu titlul de „candidat în științe” (titulatură care a înlocuit-o pe cea de doctor), fiind numiți în funcții de conducere (șefi de catedră, șefi de sector în institutele de cercetare științifică etc.). Consilierii sovietici, care funcționau pe lângă toate facultățile, vizau cursurile pe care cadrele didactice le citeau apoi în fața studenților.

Preluându-se modelul sovietic, s-au creat institute de cercetare, în cadrul Academiei. La 15 iulie s-a înființat Institutul de Istorie a R.P.R., desființându-se Institutul de Istorie Națională, Institutul de Studii Bizantine, Institutul pentru Studiul Istoriei Universale, Institutul de Cercetări Balcanice, precum și institutele de istorie din Iași și Cluj.

Inițial, în fruntea Institutului de Istorie al R.P.R. s-a aflat Andrei Oțetea, unul dintre puținii istorici care se declarase marxist înainte de 1944; dar el nu prezenta suficientă încredere din punct de vedere ideologic și a fost înlocuit, chiar în 1948, de Petre Constantinescu-Iași, căruia i-a succedat, în 1953, Victor Cheresteșiu. În fruntea filialei din Cluj a fost numit Constantin Daicoviciu, iar a celei din Iași, profesorul Jean Livescu (specialist în limba germană).

La 26 martie 1951, s-a înființat Institutul de Istorie a Partidului Muncitoresc Român, care avea sarcina de a cerceta istoria mișcării comuniste și activitatea P.C.R. Din Consiliul Științific al Institutului făceau parte principalii lideri ai P.C.R.: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Iosif Chișinevschi, Alexandru Moghioroș, Gheorghe Apostol, precum și Leonte Răutu, Mihail Roller, Sorin Toma ș.a.

Leonte Răutu dădea indicații asupra modului în care trebuiau abordate problemele concrete. În broșura intitulată Împotriva cosmopolitismului și obiectivismului în științele sociale, publicată în 1949, el critica istoriografia burgheză, care nu ar fi acordat atenția necesară rolului slavilor în formarea poporului român, nu a aplicat principiul luptei de clasă în aprecierea evenimentelor și a personalităților; despre Titu Maiorescu scria că a teoretizat plagiatul și imitația servilă, iar Lucian Blaga era acuzat că ascundea „putregaiul cosmopolit în carapacea verbiajului despre specificul național”.

În învățământul primar și mediu (liceal) s-au introdus manuale unice, traduse din limba rusă sau alcătuite sub controlul consilierilor sovietici. Din noile manuale lipseau personalități marcante precum Octavian Goga, Titu Maiorescu, Ion Barbu, Vasile Voiculescu. Pe baza concepției luptei de clasă, Mihai Eminescu era prezent cu poezia Împărat și proletar, iar George Coșbuc cu Noi vrem pământ. Istoria românilor era modelată după interesul marelui vecin de la Răsărit, care trebuia prezentat ca eliberator, iar poporul român beneficiarul politicii Rusiei și apoi a Uniunii Sovietice.

Manualul intitulat Istoria R.P.R., elaborat sub redacția lui Mihai Roller, avea aproape 700 de pagini, dar nu conținea nici măcar un paragraf consacrat unirii din 1918. Capitolul intitulat România în perioada avântului revoluționar creat sub influența Marii Revoluții Socialiste din Octombrie (1917 – 1923), avea următoarele subtitluri:

Școala românească a fost transformată într-o instituție de educație în spiritul ideologiei comuniste, copiii și tinerii fiind lipsiți de posibilitatea cunoașterii multora dintre valorile autentice ale poporului român. Ei nu aveau acces doar la publicațiile oficiale, celelalte erau interzise pe baza unor decizii ale conducerii superioare de partid. O componentă esențială a procesului de sovietizare și de impunere a ideologiei comuniste a fost anihilarea marilor personalități ale culturii naționale.

Basil Muresan, 11 mai 2017 9:14