[JURNAL DE JURNALIST] Patruzeci de zile la capătul lumii [GALERIE FOTO]

mihuta cover 1
Distribuie:

 

3 ianuarie, 2017 – Relativități și certitudini

Astăzi, a fost ziua bunului meu prieten, Virgil. Acuma, ca să vedeți că Einstein a avut dreptate și că totul e relativ, în funcție de sistemul de referință și de azimut. Eu știam că ziua lui de naștere este iarna (născut, pe 3 ianuarie). Aiurea! Azi, de 3 ianuarie, l-am sărbătorit … VARA! La Johannesburg mercurul din termometru a urcat la 32 de grade. Așa l-am sărbătorit, că la 7 dimineața îmi cosea o pereche de pantaloni scurți; apoi, a fost șoferul nostru spre și dinspre Sun City și Lost City. Am ajuns acasă, la el, la ora 20, deci de câteva minute, și am cerut (în cor) să ne servească – pe mine cu țuică de dude, pe fete cu Gin & Tonic. Să trăiești ani mulți și fericiți, drag prieten, să fii sănătos și norocul să nu te ocolească nicio clipă!

4 ianuarie – Primele impresii

Africa de Sud mi-a oferit, într-un fel, surpriza care mă aștepta în Chile, cu ani în urmă. Am plecat cu o imagine și am avut multe surprize. Plăcute. Bine, știam că aici s-a efectuat primul transplant de inimă din lume – în 1967, de către Christiaan Barnard, la Spitalul Groote Schuur din Cape Town. Însă, mai știam și că… Africa de Sud este o țară bogată. Că are diamante, aur, platină etc. Acum, am văzut minele, de la suprafață. Unde te duci, în jurul Johannesburgului, vei vedea cum minereul este transportat, pe benzi rulante, spre instalațiile de sortare. Din păcate, ca la noi, profitul este al firmelor americane și al celor englezești. Sud Africa mulțumindu-se cu o redevență nesemnificativă.

Mai știam de problemele rasiale din trecut, de apartheid. Și de căderea apartheidului. De instalarea democrației. Aveam să aflu că, acum, populația de culoare, are reprezentanți peste tot, de sus până jos – președinție, guvern, conducerea locală. Tot acum, am aflat și am văzut consecințele democratizării. De unde un rand, (moneda națională) era cotată, înainte de „democratizare”, la circa un dolar, azi, pentru un euro primești 14,2 rands. Dar copleșitoare este imaginea renumitului Down Town, centrul sau vatra orașului Johannesburg. Mai ieri, acolo erau numai albi și firme. Acum, sunt firme, bănci, dar străzi pline de negri, nu vezi picior de alb – au fugit toți de acolo, iar de trec prin Down Town, nici funcționarii societăților nu au curaj să coboare din mașini, la ședințe (parchează la subsol). Pe străzi, este o mizerie greu de descris, iar cei de culoare traversează ca țiganii pe la noi, prin Kecheci, pe unde apucă. Dacă nu traversează, stau pe marginea trotuarelor, umblă pe carosabil, brambureală curată. Deh, consecințele „democrației”! Sigur, mai trebuie precizat că mulți dintre cei de culoare, care fac umbră asfaltului pe străzi, nu sunt băștinași, ci veniți din țările care au conflicte, războaie civile.

Într-un cuvânt, primele impresii sunt contrastante, te marcheză albul și negrul. Dar albul e copleșitor și Sud Africa este o țară în care mi-ar plăcea să trăiesc, după cum cred că v-ar plăcea și vouă. O să detaliez zilele următoare.

Notă: câteva imagini sugestive, cred. din centru Johannesburgului, cândva un loc strălucitor, din toate punctele de vedere… Imaginile sunt luate din fuga mașinii, pentru că nu ai curajul să te oprești măcar pentru o fotografie. Oricum, credeți-mă, nu e mizeria cea mai relevantă. Am scăpat multe imagini pestilențiale… (vezi galerie)

5 ianuarie – Oameni și locuri

Aici, la Johannesburg, toți românii pe care i-am cunoscut au case minunate. Mult peste așteptările mele. Locuiesc în zone sigure, unde domină rasa albă – dacă locuiesc și negri, ei sigur sunt înstăriți. Iar ca să fie și mai sigure, mai multe locuințe se asociază într-o zonă privată, cu o singură intrare (poarta se deschide cu telecomanda ori au paznic la barieră (dacă s-au abonat la o firmă de pază). În plus, au „spini din metal” pe garduri și sârme prin care aleargă continuu agentul de pază necruțător, pe românește, curentul electric. Asta, așa, pentru orice eventualitate!

La tot pasul sunt marketuri, hipermarketuri, mall-uri, bănci, toate serviciile și toate facilitățile care pot asigura un trai comod, mai mult decât decent! Mărturisesc, sunt încântat și mi-ar plăcea să trăiesc aici. Populația de culoare, de condiție socială modestă locuiește în „town ship”, unde sunut numai case „TIP” sau „Standard”, cum vă cade mai pe înțeles. Mai există zone în care negrii ocupă ilegal terenuri nefolosite – acolo, locuințele se „ridică” din orice cartoane, scânduri, dar mai ales tablă și seamănă perfect cu niște cutii – ele îți amintesc de favelele brasiliene ori de ranchos-urile din America Latină.

Contrastele sunt izbitoare. Raiul și Iadul se aleargă între ele, privind din goana mașinii. Bunăoară, ieri, am plecat din Rai, zona unde locuiește prietenul meu Virgil, am străbătut Iadul și am ajuns la Sun City. O zonă turistică de vis. Am parcat, pentru că mașinile nu au ce căuta în Sun City. Am facut câți pași și am urcat într-un trenuleț – preferându-l autobuzului, pentru panorama pe care ne-o asigura ochilor, de la înălțime. Trenulețul sau autobuzul nu se plătesc, te duc gratis în stațiune. Sun City e așezat între munți și-ți topește sufletul cu peisajul subtropical, cu cascadele care sugerează o răcoare binevenită, pentru cele peste 30 de grade C care te învăuie, de parcă ai fi lângă cuptorul de copt pâine ori lângă cazanul de fiert țuică.

Am tras la o terasă, cu Virgil, Carmela și Geta și ne-am decis pentru o pizza hawaiană și pentru o bere rece (vorba vine, că n-a fost doar una, au fost două). Sătui, ne-am dus la un cazino. Voiam să joc poker la aparat, dar nu am găsit, așa că m-am așezat aiurea. Pentru prima oară am ieșit dintr-un cazino în pierdere (am lăsat 280 de rands, un pic mai puțin de 20 de euro; Carmela a câștigat 1000 de rands!). Să le fie de pomană banii mei!

Rănit în orgoliul propriu, am luat-o toți spre Lost City. Am intrat în „Orașul pierdut” din incinta unui hotel, urcând cale de două etaje, pe scări rulante. Acolo, o altă lume. Într-o „căldare”, ale cărei margini le asigură doar munții, monumente ce sugerau perioade pierdute din viața, din istoria locurilor, sculpturi cu elefanți și lei, cu alte animale care și-au dus și (încă) își duc veacul pe aici, hoteluri, cazinouri și un ștrand natural, peste care, la intervale de timp se revărsa un val uriaș, un tsunami în miniatură, spre deliciul celor din apă.

Ar fi multe de povestit din Sun City și Lost City. Am plecat de acolo cu varii stări de spirit. Mă gândeam că am avut privilegiul de a vedea așa ceva. Mă bântuia, încă de pe acum, abia născândă, nostalgia acelui loc, pe care, probabil (but never say never) n-o să-l revăd. Și, last but not least, mă mai gândeam ce nație de risipitori suntem, cât de lene ne este să stoarcem bani de pe urmele frumuseților din țara noastră. Adică, să naștem un turism adevărat, tentant, profitabil! Dar, în naivitatea mea de optimist mai spun o dată: NEVER SAY NEVER!

7 ianuarie La capătul lumii

Vineri, 6 ianuarie. Ne facem bagajele pentru o altă escapadă care se va încheia pe 20 ianuarie. Plecăm spre Hermanus, o stațiune din sudul Africii, situată mai jos de Cape Town, la Oceanul Indian. Acasă, la Arad, e gerul lui Bobotează, aici e plină vară. Mă gândesc la ai mei, mi-ar plăcea să fie cu mine, nu doar pentru a scăpa de mușcăturile gerului, ci și pentru că bucuriile se cer împărtășite.

Plecarea stă sub semnul emoțiilor pentru întâlnirea cu atâtea premiere din viața noastră. Virgil și Carmela au mai văzut locurile spre care ne poartă, deocamdată, gîndul, apoi ne va purta automobilul, dar pentru mine și pentru Geta necunoscutul promitea. Și ne incita. Nu pornim bine la drum, că ne întoarcem – Virgil nu și-a luat măcar o bluză de trening; or, vară-vară, dar la Ocean, serile sunt mai răcoroase. Și totuși, pornim. Prin cartier, la fiecare colț de stradă, negri, în grupuri mai mari ori mai mici, toți cu speranța unei zile de lucru și a câtorva rands pentru un codru de pâine. Virgil ne spune că negrii din Mozambic ori din Zimbabwe sunt mai harnici decât negrii „mai cu nasul pe sus”, de aici. Poate, mă gândesc, și disperarea imigranților e mai mare. Dar, fiecare cu ale lui.

Drumul părea un „déjà vu”, pentru că imaginile nu erau cu totul inedite: Și, ca să nu intrăm în timpi plicticoși, Virgil lasă cheile în spatele mașinii, deasupra portbagajului, la benzinăria unde ne oprirăm ca să alimentăm. Încuietorile s-au blocat. Vedem cheile prin parbrizul din spate iar ele parcă își râdeau de noi. Ne-ar fi ajuns două degete să le înhățăm, dar sticla era o barieră la fel de a dracului ca Zidul Berlinului. Mulți șoferi, albi, negri sau indieni au încercat să rezolve problema cu o singură necunoscută – recuperarea cheii! Peste trei ore a durat examenul la care am căzut toți. Dar vine un indian tinerel, dă niște telefoane și, după o vreme, apar doi negri sănătoși, cu alură de luptători. Râd de întâmplare și de disperarea noastră, se întorc la mașina lor și revin cu două icuri măricele din lemn. Cu unul forțează partea laterală a portierei din față stânga (aici, toate mașinile au volanul pe dreapta), cu celălalt ic, lovit cu podul palmei, forțează partea de sus a portierei, după care introduc prin deschizătură, alunecând pe geam, o sârmă mai groasă, în formă de „L” la capătul de jos, și ”click” … ușa se deschide! Lecția de manual a durat 30 de secunde și ne-a costat 350 de rands (14,2 euro). Pentru mine însă, neștiutor de carte, s-a ridicat la 700 de lei, cât m-a costat, cândva, ca să sparg parbrizul cu ciocanul ca să recuperez cheile, după repetatele eșecuri ale unor profesioniști sadea.

Din nou, la drum. Dacă tot am trimis în bară programul de acasă, hotărâm să ne abatem de la traseu și să ne oprim la groapa din Kimberley. Hei, nu orice groapă! Ci la prima exploatare a diamantelor din lume. Că așa se proceda la început, prin 1840, se săpa o groapă în serpentine – minele, cu galeriile lor, cu lift și vagoneți etc., au apărut abia peste vreo câteva zeci de ani. Pentru 100 de rands (ceva peste 7 euro), după un film documentar de circa 20 de minute, un ghid pus pe glume, dar cu lecția bine însușită, ne-a plimbat prin istoria extracției de diamante. Și, spre final, mare îmbulzeală! Tot grupul s-a repezit să fotografieze diamante de o excepțională valoare, extrase la Kimberley. Cel mai valoros era cotat la 240 de milioane de dolari! Sigur că m-am prins: „diamantele” erau copii din sticlă ori altceva, meșteșugite cu mare artă. Pentru că, dacă ar fi fost originale, întreaga oștire a lui Ștefan cel Mare, înarmată modern și până în dinți, nu ar fi fost capabilă să apere un asemenea tezaur.

Mai departe, spre Hermanus, punct-țintă de care ne mai despărțeau aproape 1 000 de kilometri. Drum dificil, pentru că a fost monoton. De la Kimberley, am văzut oameni doar la stațiile de benzină. În rest, capre, cai, tăurași, vaci, și multe, tot mai multe oi, pe măsură ce coboram spre sud, toate aparținând unor fermieri care le creșteau pentru carne, lapte, brânzeturi, piei, lână etc. Seara și întunecimea au venit peste noi cu ploi și oboseală. Oboseală mai ales pentru Virgil, care a desfășurat o probă de rezistență incredibilă, încheiată sâmbătă, la 5 dimineața, odată cu intrarea în Hermanus, după 1600 de kilometri străbătuți de la NE spre SV. Buimăciți, obosiți de nesomn și de lipsa de mișcare, ne-am dus direct spre Ocean. „Indianul” se pregătea să repete un ritual quasietern: să primească răsăritul Soarelui. În așteptarea ritualului planetar, am asistat la spargerea valurilor în spume albe, ca laptele de var, care se prelingeau pe versantul dinspre țărm al stâncilor potrivnice. Apoi, pe la 5, 20 ale celei de a șaptea zi din ianuarie, a răsărit și astrul luminii pământești, născându-se din valuri de smarald. În cinstea lui și în sănătatea Ionilor și a Ioanelor de acasă, am desfăcut un Chivas regal, vechi de 12 ani, și am făcut poze (vezi mai jos). Poze pentru iluzia eternității și pentru trăitorii zilei, cei de acasă.

[ACTUALIZARE 1] (11 ianuarie, 2017) Între Oceanul Indian și Cape Town – impresiile de călătorie a unui jurnalist arădean la „capătul lumii”

10 ianuarie – Cape Town

(Dumnezeule, e ziua de naștere a tatălui meu, ar fi împinit 88 de ani! Dar a plecat de lângă noi la 82), m-am trezit cu noaptea în cap. La ora 6,00 eram deja în stradă. Surprinzător, nu eram singur. Cafenelele erau deja deschise, iar o mulțime de negri ?i de „colorați” se îndreptau spre serviciu. De înțeles, negrii și colorații lucrează mai cu seamă în sfera serviciilor, în timp ce albii, preponderent, la birouri, de la ora 9,00. Ce să vă spun? Cape Town este un oraș minunat. Nici nu știi în ce parte să întorci capul, Cu ce să-ți îmbogățești sufletul, memoria. Hotelul fiind în centru, cum am ieșit din square am dat cu nasul de clădiri înalte și superînalte, iar printre ele se zărea Table Mountain, un munte care parcă a fost luat la rindea de un tâmplar meseriaș sadea. Palmierii și arbori de toate felurile (vedeți ce elegant mă eschivez – nu știu cum se numesc și nici cei întrebați n-au știut să mă lumineze). Străzile, „bec”. Se simte că este o altă lume, cu totul diferită (în bine!) față de centrul (Down Town) din Johannesburg. Aici la putere este Partidul Democrat, condus de un președinte negru, dar foarte educat și căsătorit cu o albă. Asta, ca o paranteză explicativă pentru multe altele ce vor urma.

Din colțul străzii, zăresc două statui impunătoare. Trec drumul. Mă opresc în fața primei statui. Johan (Jan) van Riebeeck. Numele nu-mi spunea nimic, dar l-am reținut și m-am documentat la hotel, pe Google. Jan van Riebeeck , născut la Cap, a devenit guvernator general al Indiilor Orientale Olandeze. S-a angajat în Compania Olandeză a Indiilor Orientale (VOC) în 1639 și a servit în mai multe posturi, inclusiv în cel de asistent chirurg în Batavia în Indiile Orientale. După aceea, a vizitat Japonia. Cel mai important post pe care l-a ocupat a fost cel de conducător al postului comercial al VOC de la Tonkin, Vietnam. El a fost, însă, rechemat din acest post după ce s-a descoperit că făcea comerț pe cont propriu. În 1651, i s-a cerut să preia comanda primei așezări olandeze din viitoarea Africă de Sud. A debarcat cu trei corăbii în locul viitorului oraș Cape Town, la 6 aprilie 1652, și a întărit locul ca punct de oprire pe rutele comerciale ale VOC între Țările de Jos și Indiile Orientale. Walvisch și Oliphant au sosit ulterior, după ce a trebuit să facă 130 de înmormântări pe mare. Oamenii au fost uciși de scorbut. Trec la statuia din dreapta. E a Mariei de la Queillerie, născută la 28 octombrie 1629. Avea să fie soția lui Jan van Riebeeck. Cuplul a avut opt copii, dintre care majoritatea au murit tineri. Soții au sosit la Cape Town , în Africa de Sud, în 1652. O vreme au trăit într-un cort. Maria a acționat ca gazdă a oaspeților, iar de la 1658 a activat ca un creditor de bani pentru coloniști. A folosit o fată sclav ca interpret pentru a comunica cu populația autohtonă. Ea a murit în Malacca , Malaezia , la 2 noiembrie 1664 în vârstă de 35 de ani, din cauze care nu trebuie divulgate.

Ceva mai departe, la circa 150 de metrii, într-o piațetă, statuia portughezului Bartolomeu Dias (la școală am învățat că i se spune Bartolomeo Diaz). Expediția întreprinsă de Bartolomeo Diaz, între 1487 și 1488, a fost una secretă pentru o lungă perioada de timp, și asta pentru că scopul ei principal era acela de a descoperi o cale maritimă către India, prin sudul Africii… un deziderat îndrăzneț, dacă avem în vedere faptul că atât musulmanii, cât și Veneția acelor vremuri, dețineau monopulul comerțului cu Asia. În cele 16 luni cât a durat temerara sa călătorie, portughezul a strabatut peste 8000 de kilometri pe mare, cartografiind aproximativ 2030 de kilometri de coastă africană, încă necunoscută. El este cel care a descris pentru prima oară o întâlnire cu nativii sud-africani și tot el are meritul de a fi atins pentru prima dată Capul Bunei Speranțe.

Nu pot să nu mă gândesc său, mai bine, să-mi imaginez temerarele călătorii pe ocean, la revoltele de pe vase, la viața mizeră care i-a răpus pe atâția cutezători. Și la faptul că, pe când Șefan cel Mare se lupta cu turcii, portughezii descopereu o altă lume. De pe urma acestor călătorii, portughezii, spaniolii, englezii, olandezii își întemeiau colonii, iar noi ne apăram „sărăcia, și nevoile, și neamul”. La fel ca astăzi, era să zic, dar parcă nu s-ar cuveni – astăzi nu mai apărăm nimic.

Două ore mai târziu, documentat, numai bun de ghid, revin cu Geta, Carmele și Virgil, ca să facem poze. Cum pe Geta o chinuie o răceală, renunțăm la plajă și „fetele” rămân la hotel. Eu cu Virgil căutăm de unde pleacă Red Bus-ul, un autobuz descoperit care face turul orașului. Cum cu întrebarea treci marea, dăm repede de stația de pornire. Chiar prea repede, așa că, În ciuda insistenței soarelui de a ne izbi încreștet, o luăm spre port, Acolo, bărci, iahturi, vapoare în toată regula. Sigur că am mai văzut porturi, dar în fiecare găsești ceva nemaivăzut. Așa a fost și azi, la Waterfront. Muntele și Atlanticul se îngemănează, oferind un spectacol rar văzut. În port, magazine peste magazine, mii de turiști și prețuri pe măsura dorinței fiecăruia de a pleca de acolo cu o amintire. Eu și Virgil ne-am mulțumit cu o bere la halbă, ceea ce nu mai băusem de astă-vară, de la Lido di Jesolo. Așa, am prins ceva curaj și am cutezat să ne întoarcem la hotel cu soarele tot pe creștetul nostru. După-amiază, program de voie și cina la o autoservire în care numai salatele erau de 30 de feluri. Restul nu mai cotează ….

Duminică, 8 ianuarie – La ocean

O dimineață superbă, caldă, cer senin, nicio adiere. Aer curat, parcă anormal de curat, așa că îmi aprind o țigară, fără de care cafeaua parcă nu e cafea. Stau pe un șezlong și mă bucur de ce îmi văd ochii. De munții golași, ca niște vulturi pleșuvi, din fața mea, înălțându-se la nici un kilometru, de terenul de golf, tuns „perie”, de verdele care domina „căldarea”, de chioșcul și de piscina, de mică dimensiuni, care, alături de terase, dădeau valoare, noblețe chiar, pensiunii. Îmi place ceea ce văd, mă simt un favorizat al destinului. Și, parcă pentru a nu fi totul nemișcare, apare o familie de bibilici, care mi-au amintit de zilele copilăriei, când zăream aceste păsări prin curțile micălăcenilor. Azi, nu le mai văd. Nu termin gândul, că apare și o potârniche, cu șase puișori după ea. „Micuții”, surprinzător de vioi, nu erau nici cât un pui de găină abia ieșit din găoace. Natura, viața par a ne oferi pilde la fiecare pas. Puii de potârniche nu aveau nicio grijă, piguleau prin iarbă, însă femela își înalța mereu capul, lungindu-și gâtul atentă la orice mișcare care ar putea deveni amenințare. Mama și copii, grija și absența grijii, îmi zic. Nu așa suntem și noi, oamenii, în copilărie? Nu părinții poartă grijile și copiii își poartă liniștea binecuvântată?

Ne adunăm toți patru – Carmela, Virgil, Geta, eu -, luăm micul dejun, care începe cu fructe peste care presărăm iaurt de două feluri, gustăm din câte alte bunătăți, ne săturăm și pornim spre plajă. La ocean. Zona e stâncoasă, munți în stânga drumului, apă, cât vezi cu ochii, în dreapta. Zonele cu nisip pentru plajă nu abundă. Ne oprim undeva unde nisipul și iarba, proaspăt tunsă (se putea altfel?) ni s-au părut convenabile. Din păcate, apa era rece. Am intrat până la genunchi și parcă mi-am vârât picioarele într-un butoi cu gheață. Credeam că mă voi acomoda cu temperatura scăzută a apei. Nici vorbă. Mă întrebam cum rezistă copii de 5-10 ani în apă și n-am găsit alt răspuns decât că e vorba de sângele tânăr.

În schimb, soarele ardea de-a binele, așa că ne-am mulțumit cu plaja. Întorcându-ne la pătura noastră, am găsit-o pe Carmela prinsă într-o discuție cu „colorați” – așa le zic albii mulatrilor, indienilor. „Colorații” aceștia s-au dovedit oameni foarte generoși, amabili. Mai cu seamă femeile din grup. Legătura între punțile de suflet a făcut-o Carmela, cu firea ei foarte prietenoasă. Am ajuns să fim serviți de femeile din grupul „coloraților” cu plăcinte: un fel de gogoși lunguieți, presărați cu nucă de cocos și alte bunătăți. Din păcate, „punțile” s-au rupt prea timpuriu. Și asta, din vina noastră. Nu am mai putut suporta soarele arzător sau, mai bine, nu am zăbovit, din prudență, că doar veneam de sub hainele groase pe care, Geta și eu, le lăsasem în mașina care ne-a dus la aeroportul din Budapesta.

Toropiți de căldură și cu oboseala drumului din ziua precedentă în noi, am tras un somnic, după care ne-am intalat pe terasa din fața camerei. Spre seară, împreună cu Virgil am dat o fugă în oraș, am cumpărat pizza, am stropit-o cu puțin whisky, noi, bărbații, iar fetele, cu șampanie. Ziua s-a încheiat după ora 22.

A doua zi, luni, am pornit spre Cape Town, alegând un drum de-a lungul coastei Atlanticului, ca să savurăm peisajele. Și credeți-mă, am avut ce vedea. Nu simt că trebuie să reproduc ce ni s-a desfășurat în fața ochilor, de-a lungul drumului. Nu aș putea relata fără a fi banal și departe de fața generoasă a realității trăite. Pot preciza, totuși, calitatea ireproșabilă a asfaltului, întins mai ceva ca în palmă – ceea ce vezi oriunde te-ar purta mașina prin Africa de Sud. Și încă ceva: am văzut întinse plantații de viță de vie. Nu e ceva nemaivăzut. Noutatea consta în faptul că fiecare butuc era aidoma unui arbust, „pomișor” dacă vreți, nu era lăsat să se întindă pe spalieri. Viticultorii de aici știu prea bine de ce, eu pot doar intui. Am făcut câteva fotografii de pe traseu și ne-am bucurat că am ajuns să trăim ceea ce ochii transmiteau minții și sufletului. După circa 100 de kilometri am intrat în Cape Town. Pe la 12,20. Dar asta e altă poveste.

11 ianuarie – Wine tasting

Dacă la Arad mă trezeam la ora 8, uneori și mai târziu (depinde cât din noapte am zăbovit la filme), aici mă trezesc în jur de ora 6. Logic, din moment ce mă culc, la 22, la 23 cel mult. Așa că, azi, am plecat devreme. Spre podgoriile din sudul Cape-Tawn-ului. A fost ideea lui Virgil și a Carmelei. Mai văzusem destule podgorii, eram convins că știau și ei că nu sunt neumblat. Deci, dacă au decis că ar trebui să le vedem, am acceptat fără comentarii. Am pornit de la The New Tulbagh Hotel, înainte de ora 9, am luat-o pe Bulevardul Hertzog, apoi pe Nelson Mandela Bulevard, am intrat pe autostrada N2 și am rulat cam 40 de kilometri … Am cotit la stânga pe … Dar ce mai contează, v-am dat destule indicii în caz că veți ajunge vreodată aici – din acest punct, nu vă puteți rătăci, sunteți la mâna podgorenilor.

Sunt, în zonă, peste 80 de ferme cu viță de vie și fiecare producător are un local de degustare, îți arată cum se face vinul, distileria de coniac etc. Ne-am oprit la una dintre ferme: Spier, înființată la 1692. Incinta era asfaltată, pe margini tarabe ale negrilor cu tot felul de oferte artizanale. Printre ele, multe kitsch-uri. Nu zăbovim, spre disperarea „comercianților”, ci mergem ață la degustare. Incinta era împărțită în trei săli – una pentru vânzarea vinurilor, alte două și un bar pentru degustare. Ne întâmpină o negresă tinerică, drăguță, cu care ne-am și pozat. Ne instruiește – fiecare avem voie să degustăm din șase sortimente de vin. Totul pentru 40 de rands (pentru voi, circa patru euro). Ne alegem vinurile și fătuca pleacă. În locul ei, vine o veritabilă Mamma Leone, de vreo sută de kilograme. Mă uit la ea și mă gândesc că dacă un sân de-al ei ar fi plin cu vin, ne-am îmbăta toți patru, plus alții de la mesele vecine. Dar ce era al ei, era: femeia venea cu câte două sticle, ne turna în pahare până la semn și ne vorbea de virtuțile vinului respectiv, ne instruia cum să cunoaștem un vin ce trebuie băut imediat ce l-ai cumpărat și cum să deosebim vinul îmbuteliat care rezistă ani de zile. „Ritualul” ține vreo jumătate de oră. Plătim degustarea și cumpăr o sticlă de Rose. Apoi ieșim pe terasă. Un spațiu mirific ni se desfășoară: o imenisitate de gazon verde crud, tuns perie, presărat cu arbori; loc pentru picknic, pentru grătare.; în stânga un lac din care țâșnesc arteziane. De toate, pentru toate vârstele și pentru toate gusturile, dar mai ales pentru a chema lumea acolo și pentru a o determina să bage „cu voioșie” mâna în buzunar. Și asta era regulă, nu se întâmpla doar la Spier, ci la toate fermele. Dacă erați acolo, la ce vă ducea gândul? Sunt sigur, la faptul că și noi avem podgorii, ba avem, ca aici, un drum al vinului (din păcate DOAR drum), dar nu știm să ne organizăm, să scoatem bani din munca noastră. Cu mai bine de 250 de ani în urmă, vinurile roșii de Miniș se exportau până și la Londra, pe când azi …. Încă o dată, de ce mama naibii?

Plecăm înspre Stellenbosch, discutând despre neputințele de acasă. Stellenbosch este un oraș renumit pentru că are cea mai bună universitate din Africa de Sud – acolo a predat și Cristiaan Barnard, autorul primului transplant de cord din lume (1967). Universitatea se întinde pe un spațiu imens, de fapt un parc, fiind împărțită pe facultăți. Fac poze la întâmplare și urc în tribuna Stadionului Danie Craven, un stadion exclusiv pentru rugby, purtând numele unui celebru rubyist sud-african, cu merite în organizarea unor competiții mondiale în materie. Apoi, o luăm pe străzi. Fac fotografii în prostie. Nu-mi vine să cred că străzile sunt atât de curate, deși mai spusesem că și în Cape Town sunt „bec”. O să postez probe și o să ziceți „da, omul ăsta nu minte”!

Seara, o plimbare „acasă”, adică prin Cape Town. Încântător oraș, cu magazine deschise de la 7-18. Pe măsură ce se împuțina lumea pe străzi, au apărut cerșetori, negri, care ne urau „Anul nou fericit” și ne cereau bani. Uni înțeleg refuzul, alții se țin de tine ca scaiul de oaie. Nu m-am mirat. Asta am întâlnit în Statele Unite, la Marsilia ori aiurea, peste tot unde erau negri disperați. Și leneși? Ni știu, nu vreau să speculez, dar disperați sigur sunt.

12 ianuarie – Muntele și „dictatura” legii

Ce să alegem pentru ultima zi de ședere în Cape Town? În niciun caz plaja, la Atlantic. Optăm să mergem pe Table Mountain, pe care îl vedem de patru zile, de cum ridicăm privirea. Zis și făcut. Ajungem repede la poalele Muntelui, apoi începem să urcăm în serpentine săpate în stâncă. Nu e prima oară când mă gândesc că, pentru a culege, trebuie să însămânțezi ori să plantezi, să investești în cazul banilor. Cineva de aici s-a gândit să valorifice acest munte aparte, cu creasta retezată, de parcă ar fi o masă imensă, „determinându-l”, pe munte, să producă. Au săpat șosele în munte, au instalat telegondole, au amenajat pe tabla (masa) muntelui, baruri, cafenele, magazine etc. Cînd am ajuns să cumpărăm bilete pentru a urca în telegondole, ne-am așezat la un șir de peste 30 de persoane. Semn că afacere mergea, nu era doar „coada” la bilete, ci și sutele de mașini parcate de-a lungul drumului care începea de la poale. Și cine ajunge aici ca să rateze o panoramă a golfului și a orașului Cape Town (foto principal – n.red.)? Magnifice imaginele, nimic de zis. Am tot făcut la poze, din toate unghiurile. Credeam că pe unele distanța le va converti în pete minuscule. N-a fost așa, veți vedea, dar pentru voi am ales și câteva poze de pe Google.

Mulțumiți că am văzut și asta, am coborât, le-am lăsat pe Carmela și pe Geta pe o stradă comercială, exclusiv pietonală, iar Virgil și cu mine am dus mașina la hotel, la doi pași de „debarcarea” fetelor. Am bătut magazinele, am trecut pe la Catedrala catolică Sfântul Gheorghe, unde, în timp ce făceam fotografii, o enoriașă ne-a atenționat că oamenii bisericii sunt avizi după bani, că ne vor cere donații, că nimeni nu știe ce se face cu banii etc. Cum numai de donații cu destinație necunoscută și de bârfe nu aveam chef, am plecat și ne-am oprit la o înghețată, apoi la un Food Lover’s, o autoservire a celor care, cică, le place să mănânce. Nu spun ce am ales, că poate vă e foame, dar fiți convinși că nu ne-am refuzat niciun moft.

Între Cape Town și Johannesburg este o mare diferență. Este pasul de la ordine la dezordine, de la o bună la o proastă administrație. În Cape Town a câștigat alegerile Alianța Democrată, în Johannesburg, Congresul Național African. Ambele au președinți negri. Deci, nu e vorba de rasă. Vorbim de modul în care e organizată administrația. Aici, în Cape Town, la ora 18 începe curățenia stradală. Cei de la salubritate poartă veste reflectorizante cu inscripția Social protection. Mai că nu au ce gunoaie să adune. Am văzut și de ce. Peste tot umblă agenți Public Safety, un fel de Gardă civilă ori, mai nou, Poliția locală de la noi. Ăștia au zonă de patrulare bine, riguros delimitată și, din anumite puncte, comunică unde se află. Probă stă cipul pe care îl poartă. Au străzi repartizate, pleacă unul, vine altul. Nu merg acasă să tragă un pui de somn, verificarea este dură. Amendează pe cei care aruncă hârtii pe jos, comunică permanent și cu poliția. Nu mai dezvolt, dar la Cape, unde e lege nu-i tocmeală. În schimb e multă politețe. Seara, ne-am oprit din mers și stăteam de vorbă cu Virgil, Geta, Carmela pe stradă. Ne-a văzut un „gardian”, a venit la noi și ne-a întrebat dacă ne-am rătăcit ori dacă ne poate fi de folos cu ceva. Vă spune ceva gestul lui? Vă spun ceva cele de mai sus? Mie, da. La Johannesburg nu am văzut nimic din toate acestea. Prin urmare, nu m-am mirat de ce văzusem la Johannesburg. Starea de acolo e consecința proastei administrații. Cum îți așterni, așa dormi, nu e doar o vorbă neaoșă, e una cu aplicație universală.

Mîine plecăm din Cape Town, spre Knaysna, o stațiune la Oceanul Indian. Pentru șapte zile. Voi reveni, cu ajutorul lui Dumnezeu.

15 ianuarie la 08:50 · LA Cape Agulhas și Sedgefield

Vineri, 13 ianuarie, lăsăm în urmă încântătorul Cape Town și curând ajungem pe autostrada care se lungește de-a lungul coastei Atlanticului. În dreapta, la câteva zeci de metri oceanul, în stânga, la nici 10 metri muntele, drumul fiind săpat în buza muntelui. Mai apoi, vii, care par soldați perfect aliniați sau pășuni al căror capăt nu este zărit de ochii noștri, pe care pasc oi și vaci. În câteva locuri zărim struți, câteva maimuțe ne taie calea, traversând precum negrii de pe aici – fără să respecte regulile, pe unde îi taie capul. La un moment dat, Geta zărește un elefant. Aproape că ne-am obișnuit cu animalele pe care le văzusem doar la circ, așa că nu ne mai mirăm întâlnindu-le. Pe noi altceva ne stârnea, încă de ieri: să vedem cum se „ciocnesc” oceanele, Atlanticul cu Indianul, la Cape Agulhas. Ajungem în zonă, după aproape trei ore de mers, oprim o mașină a Poliției și, cu maximă politețe, suntem puși pe direcția bună – trebuia să intrăm în curtea care înconjura farul din Cape Agulhas. Ajungem. Niciunul dintre noi nu mai pusese piciorul acolo. Virgil, năucit de priveliștea din fața noastră îmi zice: „Tristane, picior de micălăcean n-a mai călcat pe aici!”. „Poate nici de arădean”, îi zic, gâdilându-ne orgoliul. Indianul de culoarea smaraldului și Atlanticul bleumarin își contopeau apele într-un sărut dumnezeiesc. Valuri uriașe – doar la Capul Horn sunt valuri mai înalte decât cele de aici, ne spune textul unui panou din preajmă -, se sparg de puzderia de stânci. Ne bucurăm ca niște copii cărora li s-a oferit o surpriză nemaipomenită. Facem poze, Geta intră cu picioarele în apă, evident cucerită de peisajul mirabolizant, adunăm scoici, pietre deosebite, schelete ale unor mici viețuitoare care, după legea firii, aveau să sfâr?șască trecerea prin lume și să fie aruncate la țărm. Câte corăbii ale temerarilor navigatori-pionieri s-or fi spart de stâncile neprietenoase de aici? Doar Dumnezeu le știe numărul.

Ne despărțim cu greu de această întâlnire, prima și ultima, mai mult ca sigur, continuând să ne împărtășim impresiile, trăirile, pe drumul care ne ducea spre Sedgefield, o așezare de pe coasta Oceanului Indian, locul în care vom petrece următoarele șapte zile, Atingem ținta spre seară. Și aici, peisaj care bucură ochiul flămând după nemaivăzut. Munte, păduri, lacuri și Oceanul. Ne oprim la dispeceratul din Baywater, pentru formalitățile de cazare și ca să intrăm în posesia cheilor. Găsim, după alți câțiva kilometri de mers pe șosea, vila care ne aștepta. Trei camere, o bucătărie, un salon, două băi. Terasă, o mică piscină, gazon și pomi în jurul vilei. Eu și Geta suntem încântați de ce vedem, de ce am găsit. Virgil e așa și așa, Carmela fierbe. Se aștepta la mai mult, au plătit mult, voia să ne năucească emțional, ca să ne simțim ca în Rai. Pune mâna pe telefon, le trage un perdaf necruțător celor de la dispecerat și pretinde altă vilă. Încer să o consolez, spunând că mă îndoiesc să fie ceva liber, și încă vreme de șapte zile, din moment ce rezervările se fac cu cel puțin șase luni înainte. Dar Carmela nu cedează decât atunci când nu mai are alternativă. Evident, nu era nimic liber. Ne desfacem bagajele, Virgil cu mine punem de un grătar în curte, dar vocea tunătoare și mânioasă a Carmelei ne întrerupe inițiativele de bărbați gospodari. Nu avem wirwless! Așa că alt telefon la dispecerat, alte valuri (că tot suntem la ocean) de nemulțumiri și de reproșuri. Nici aici nu exita soluție! Și asta chiar a fost ca un upercut pentru toți patru, facebook-iști și eu cu relatările mele pentru prietenii cunoscuți și necunoscuți din lumea virtuală. Dacă, totuși, citiți aceste rânduri, asta se datorează benzinăriei din apropiere, la care te poți conecta pentru 30 de minue. Dar, cum am convenit a doua zi, atâta supărare să fie. Este prea frumos aici ca să ne împiedicăm de un fleac.

[ACTUALIZARE 2]  (18 ianuarie, 2017) Acolo unde se ciocnesc Oceanele Indian și Atlantic. „Tristane, picior de micălăcean n-a mai călcat pe aici!”

16 ianuarie – Nu știi ce e binele fără rău

Plecăm de acasă. Nu știam unde, ne dăduserăm pe mâna lui Virgil. „Alunecam” pe drumul impecabil. Probabil, vă obsedez cu drumurile, cu modul impecabil în care arată. Cer îngăduință – când vii din România și i vezi asemenea drumuri, când nu vezi un „petic”, o cârpitură de asfalt, nu poți să te ferești de obsesii. Te întrebi, cum se poate, Dumnezeule, în Africa neagră și la noi, nu?

După o vreme îl întreb pe Virgil unde mergem.. Îmi zice un nume care nu îmi spune nimic. Mă uit pe hartă Îi îl descopăr: Knysna. Oraș destul de mare, la Ocean. La Indian, că de acum numai cu el ne vom întâlni, Atlanticul cel rece ca gheață a rămas demult în urmă. Ajungem în oraș. Peste tot, vile, cu parter, rar cu etaj. De altfel, așa sunt toate casele prin Sud Africa. Ne plimbăm, admirăm, cumpăram un bilet de Loto (n-am câstigat nimic!). Cum la vila noastră din Sedgefild (De Wet Street nr. 334) ne gospodărim, intrăm la un market. Curând, constat că doar noi suntem albi pe acolo. Virgil îmi spune că albii fac vineri cumpărături, iar sâmbăta vin doar negrii. Îmi zic, iată un apartheid acceptat, convenit. Ne facem cumpărăturile și ieșim. Afară era o mizerie de nedescris. Zeci de negri leneveau la o vorbă, la taclale, lângă sticle de bere. Văzusem mizeria pestilențială de când am intrat și, după mai bine de zece zile de curățenie stradală ca în farmacie, îmi zic că trebuie să imortalizez. Ca să nu-i stârnesc, să nu creadă că îi fotografiez doar pe ei, pe negri, pozez cu Virgil și Geta se pune în ipostaza fotoreporterului. Unul singur își pune mâna la ochi. Virgil îmi explică. Suntem la limita administrației Provinciei Cape Town și, apoi, aici vin mulți negri în căutare de lucru. Aici, se simte mâna mai slobodă a administrației. De altfel, nici nu am văzut urmă de angajat al comunității, pe stradă.

Ziua ne-o petrecem la vila noastră (care ne place foarte mult). A doua zi, plecăm la destinația stabilită de comun acord. La plajă. Carmela căuta ceva pe unde mai fusese, dar Virgil o cotește brusc. Ne oprim la Wilderness. Un nisip mai mult auriu decât gri se întide formând o plajă ale cărei limite nu pot fi deslușite cu ochiul liber. Indianul se sparge în spume, după ce aduce din larg valuri uriașe. Este reflux și soarele cimentează repede nisipul ca făina de mărunt. Încercăm, cu prudență, apa. E numai bună de scăldat, așa că ne abandonăm valurilor zglobii și, în același timp, tumultoase. Avem sentimentul de binecuvântare. Soarele ne învăluie cu generozitate. De când suntem pe aici, pigmenții pielii noastre și-au schimat culoarea. Mă uit la lumea din jur și văd o pereche, un el și o ea, care mergeau în marș forțat, pe plajă. Apoi, constat că mai toți făceau așa. Ne luăm și noi, eu și Virgil, pe urma lor, spre niciunde, ca să facem mișcare. Citisem undeva că „marșul forțat” este cel mai sănătos pentru organism, pentru inimă și pentru plămâni, mai sănătos decât alergarea, pedalarea pe bicicletă etc.

Apoi, după vreo trei ore, de parcă nu ne era destul de bine, Carmela zice să ne ducem la o altă plajă. Virgil, dornic, aidoma soției lui, să vedem cât mai multe, comandă „îmbarcarea”. Mergem la Buffalo Bay. Încerc să amânăm pentru o altă zi, de teamă să nu ne „prăjim” pielea. N-am succes, ceva ne chema într-acolo. Când am coborât din Suzuki lui Virgil, m-am bucurat că am ajuns acolo. Peisajul era extraordinar. De ani, de secole, de mii de ani, apa ocealui săpase în stânci dându-le forme pe cât de ciudate, pe atât de încântătoere. Unele stânci, cele mai mărunte, erau ca acele, precum „globul” din vârful bradului. Poze peste poze, și aici. Apoi, Virgil o ia peste stânci, spre țărm și dispare. Noi, după el, Carmela, urmată de Geta, eu. Deodată aud o bufnitură. Și un „aoleu, mi-am rupt capul”. Când mă uit, Carmela era pe-o dungă, cu capul între pietre. Arunc șlapii și mă grăbesc spre locul cu pricina. Carmela nu mai zicea nimic, își pierduse cunoștința, preț de câteva clipe. Prima a ajuns la ea Geta. Apoi, eu. Am intrat în apa care îmi ajungea la genunchi, am ridicat-o, cu greu. A reînceput să vorbească. „Mi-am rupt capul!”, repeta ea, neștiind o română la perfecțiune. Mă uit la fața ei. Era plină de sânge, peste tot, nasul nu-i se mai vedea, obrajii erau scăldați în sânge. Geta aduce apă cu șapca, îi spăl Carmelei obrajii, altă apă și altă apă, tot cu șapca. Apoi, Geta încearcă să-și rupă rochia să-i facem pansament. Nu poate. Materialul și cusătura erau rezistente. Curând, îi spun să renunțe. Capul Carmelei nu mai sângera. Probabil, apa sărată a fost benefică. Deasupra frunții avea două răni adânci. Curând am descoperit-o și pe a treia. Genunchii îi erau scrijeliți. În primul moment, ne-am gândit la tot ce e mai rău. Ne vedeam la spital, dacă nu, Doamne ferește … Nici nu vreau să pronunț cuvinte care să sugereze tot ce mi-a trecut prin minte fracțiuni de secundă. Dar am reanimat-o, absolvisem cândva Școala postliceală sanitară, apoi am tratat-o la vilă, Virgil, Geta și eu. Bine că nu s-a izbit de stânci cu tâmpla! Așa s-a terminat o zi ce începuse minunat.

17 ianuarie – Gânduri și trăiri

Tare îmi plac diminețile la Sedgfield. Ies pe terasă, pe la șase sau puțin după șase, la o țigară și la o cafea. În fața mea, soarele se înalță din spatele copacilor în ciripit și cântec de păsărele. Multe dintre cântătoare or fi venite, ca și noi, tocmai din România și, curând, se vor întoarce acolo. Rândunicile, berzele și atâtea altele.

Stând așa, îmi amintesc că berzele formează un cuplu pe viață. Citisem, nu cu mult timp în urmă, povestea duioasă, din perspectiva simțirii umane, a unei perechi de berze. Într-unul dintre exodurile repetate generate de ancestral, femela e rănită la o aripă, împușcată fiind, și călătoria ei se oprește în Croația. El, bărzoiul, continuă zborul spre Africa de Sud. Dar, când vine vremea reîntoarcerii în România, se oprește în Croația și își ia partenera să zboare împreună spre noi. Povestea se repetă de câțiva ani. Minunată poveste despre fidelitate, nu-i așa?

Nu mai e mult și rândunicile, ca la fiecare desprimăvărare, vor reveni în țara noastră. Din păcate, tot mai puține. În copilăria mea, pe când începea anul școlar, sârmele de curent de pe stradă se încovoiau între stâlpi sub dulcea povară a sutelor de călătoare adunate la „sfat”. Probabil, în limbajul lor, conveneau când vor pleca, cine conduce aventura sau instruiau puii pentru primul lor zbor. Numai că tot mai puține vin și tot mai puține și pleacă. În toamna care a trecut, dacă s-au adunat la sfat, pe strada mea, 10-12 rândunici. Tare mi-e teamă că la un moment dat, nu prea îndepărtat, copiii de pe la noi nu vor mai vedea și nu vor mai ști ce sunt , cum arată rândunelele, berzele, celelalte călătoare …

Dar, vorba aceea, „Carpe diem”! Așa că mă reîntorc cu gândul la ce am văzut ieri, salvez și selectez fotografiile. Prima oprire, la Heads. Indianul năvălea furios printre două capete de munți și mușca cu lăcomie din stânci, lăsându-și balele pe ele. Din vremuri imemoriabile face asta – dovadă, grotele și striurile săpate în stâncă. Lucrare de durată, dar „temeinică”. Facem poze, Carmela roagă pe cineva să ne imortalizeze pe toți patru; sus, la fel, roagă pe cineva și, spre hazul general, constatăm că este aceeași persoană. Sărmanul! A devenit fotograf fără voie… și încă unul neplătit.

Cică, la Brendon on Sea va fi și mai spectaculos. Hai, să mergem! Acolo, puzderie de case de vacanță. La țărm, în vârful muntelui, la mijloc de munte. Privim cu aviditate și de la nivelul oceanului și de sus, de pe munte. Poate pozele, dacă le pot selecta în puținul timp în care am Wi-Fi vă vor convinge că nu exagerez.

Superbă este creația lui Dumnezeu pe această planetă nerecunoscătoare, care se îneacă în războaie, în teroare, conflicte, rătăciri ale firii. Furat de patimi, nebun după bani, după agoniseală, disperat, din vina lui ori din vina soartei, mânat de pofte, de capricii, Omul rar, tot mai rar se oprește din goana nebună („Un leu pustiei rage turbarea lui fugindă”, spune Eminescu) să privească în jur și să accepte că este un dar viața lui, în mijlocul unei creații divine, opera Marelui Anonim, cum ar spune Lucian Blaga.

Azi, 17 ianuarie, am fost la plajă, la Victoria Bay. Un alt loc binecuvântat. Apoi, ne-am dus la George, un oraș … Dar ce să vă mai spun nou? Că e curat de poți să te tăvălești fără să se vadă pe haine, că acolo casele au cel mult parter, rar un etaj, că peste tot e un gazon, o peluză înnebunitoare, că pădurea și copacii, spațiul verde enorm sunt un TOT ubicuu, asemenea lui Dumnezeu? Ar fi un truism, mai ales că am relatat despre ele mai tot timpul. Nu sunt patetic, nu sunt un neumblat prin lume, dimpotrivă – am văzut mare parte din Europa, SUA, Brazilia, Chile, Argentina, Uruguay, Venezuela, Thailanda, China, Hong Kong și multe alte părți ale lumii. Dar Africa de Sud m-a cucerit. Este locul unde mi-ar plăcea să trăiesc. Sigur, nu voi rămâne aici, dar îmi place. Mult, foarte mult.

Am coborât cu picioarele în realitate și am făcut o baie în piscina vilei, eu și Geta, lăsându-ne răsfățați de jacuzzi. La urma urmei, asta e viața reală. Din nou, repet principiul meu de viață, „Carpe diem” și mulțumește lui Dumnezeu pentru fiecare clipă dăruită!

19 ianuarie – La un pește și două beri, în Plettenberg Bay

În dimineața asta, calmă, dar cu soarele ascuns, deocamdată, printre nori, îi mai mulțumesc încă o dată lui Dumnezeu, le doresc sănătate lui Virgil și Carmelei, că am ajuns să trăiesc, la interval de numai cinci luni, două veri. DOUĂ!! Și, cu ajutorul lui Dumnezeu, peste cinci luni mai va veni o vară peste mine. Trei veri  într-un an! Ieri, făcând baie în piscină, gândul m-a dus spre iarna de acasă, spre ai mei, Și aș fi dorit să fie aici, la Sedgefield, să se scuture de iarnă și să ne bucurăm împreună de tot ce oferă această țară binecuvântată. Vilele, aici, sunt cu miile. Una mai frumoasă ca alta. Parcă suntem în pădure, atâția copaci, arbuști cu flori, de jur împrejur. Nu avem grija casei. Două negrese ne fac curat zilnic, schimbă lenjeria, prosoapele, spală vasele (nu și la noi, fiindcă bucătăria o lăsăm „bec”, după fiecare masă). Un fecior negru ne ia gunoiul menajer, udă sau tunde gazonul, curăță piscina, pornește și oprește jacuzzi. E bine, comod pentru noi, dar e bine și pentru miile de oameni care, datorită turismului, au o slujbă. Se trăiește bine aici. Cu deosebire pentru larga pătură de mijloc. Virgil îmi spune că un strungar, un sculer-matrițier câștigă echivalentul în rands a 1500 și 3000 de euro pe lună, în funcție de calificare, de industrie și de firma la care lucrează.

De când suntem aici, mâine va fi săptămâna, n-am fost de două ori într-un loc. Am bătut coasta Oceanului Indian, mereu în altă localitate, ne-am oprit pe plaje întinse, am făcut baie în apele Indianului, mult mai calde ca ale Atlanticului, am vizitat orașele, George fiind cel mai mare dintre ele – cam de dimensiunile Aradului. Și ieri am bifat o premieră. Am fost la Plettenberg Bay. Să spun că e o stațiune frumoasă, că orașul este minunat, curat, îngrijit, ar fi un truism. Ne-am oprit la marginea dinspre munte a plajei, am urcat la o terasă care ne oferea șansa de a beneficia de o superbă panoramă a locului. Era cald, eram însetați așa că am zis să ne răcorim cu o bere Black Label. Apoi, am luat un platou cu calamari, cu chips și, în loc de românescul mujdei, o pastă în care am descoperit doar maioneza și lămâia. Carmelei i se face poftă (pofta vine mâncând!) de un pește, așa că ne trezim în față cu câte o porție de Baby King Klip – nu știu ce pește e, dar știu că a fost foarte gustos. Mai bine de două ore am lenevit pe terasa de la Moby Dick`s. dar întotdeauna există și un sfârșit, așa că ne-am trezit din reverie, nu fără a mai fura, pentru neuitare, o bucată din generoasa Africă de Sud.

La întoarcere, ne oprim la un Pick`n Pay, luăm cele necesare pentru cina convenită cu unanimitate. După-amiza, soare, plajă pe gazonul din curtea vilei, baie în piscină. Și a mai trecut o zi! Ce facem azi? Încotro? Încă nu am întrunit „consiliul de urgență”. Vom vedea. Sigur e că mâine, 20 ianuarie, vom pleca spre Johannesburg, cale peste 1300 de kilometri, unde e casa lui Virgil și a Carmelei.

[ACTUALIZARE 3] (27 ianuarie, 2017) Superbă este creația lui Dumnezeu pe această planetă nerecunoscătoare, care se îneacă în războaie, în teroare, conflicte și rătăciri ale firii

22 ianuarie – Weekend La Johannesburg

Sunt momente de trăire și sunt locuri pe lumea asta pe care, dacă s-ar putea, le-ai lua cu tine. Dar condiția umană (uite cum am ajuns să-mi amintesc de André Malraux , fără să vreau!) de trecător prin viață și prin lume ne refuză egoismul și pornirile egocentrice – OMULE, ai trăit ceva, undeva, ia trăirile cu tine, dar lasă acel tărâm, acel spațiu la locul său. Să trăiască, să se bucure (uneori să plângă ori să se întristeze) și alții. Așa că, obligat de rânduielile riguroase al dumnezeirii, am luat cu mine, cu noi, doar trăirile. Să recunoaștem că este una din puținele averi de care nu putem fi deposedați decât de căderea cortinei.

Lăsăm, așadar, Sedgefieldul cu plajele sale, una mai frumoasă ca alta, acolo unde l-a pus Dumnezeu și unde l-a înnobilat robul său, OMUL. Ne sculăm cu noaptea în cap, la trei dimineața, pentru că ne aștepta un drum lung, de peste 1.200 de kilometri. La 3,45, pornim. De cu seară, îmi notasem în carnețel kilometrii parcuși de Virgil ca să vedem ce n-am mai văzut, lumea din sudul continentului negru. Se adunaseră 3.032 de kilometri. Pentru a ajunge la Johannesburg, trebuia să trecem prin George, apoi să o luăm pe N 12 și, de la Bloemfontein, pe N 1. Curând, după ieșirea din George, apar munții. Înalți, pleșuvi, care se leagă între ei prin nevăzute „mâini” subterane, de parcă ar fi siamezi. În dreapta muntele coboară până la marginea drumului. În stânga, ceva ce aduce a râpă bolovănoasă – probabil, loc pentru trecerea torenților pe vreme de ploaie – apoi, muntele. Ai impresia că natura a lăsat doar atâta loc cât să poată trece numai două mașini, una pe lângă alta. Verdele, pădurile rămân și ele la Sedgefield și totul se colorează în gri. Prindem un camion din urmă. Pas să-l poți depăși. Din 50 în 50 de metri, apar curbe care ascund neprevăzutul. Mergem așa, în curul camionului, vreo 30 de minute de exasperare, după care scăpăm. Apoi, evadăm și din munți și dăm cu ochii de semideșert. Se luminase de ziuă și turme după turme de oi ne sugerează că harnicele ovine se treziseră cel puțin odată cu noi. Sau, nu or fi dormit? Mă mir cu voce tare ce ar putea mânca printre tufe cu spini, bolovani și cactuși. Carmela și Virgil îmi spun că de acolo pornește spre țară ori la export cea mai gustoasă carne de oaie. Dacă nu cred, vom proba. Prefer să-i cred și-i rog ca mie să nu-mi pomenească de carne de oaie – nu vreau nici s-o văd, darmite s-o mai și mănânc! Apoi, turmele de oi alternează cu vitele și, printre ele, struți, crescuți de asemenea de fermieri.

Pe la ora 12, ajungem la Bloemfontein, de unde, până la Johannesburg, mai avem de parcurs 410 kilometri. Vreo trei ore și ceva, mă asigură Carmela. Peisajul e altul. Zona e grânarul Africii de Sud. Porumbul, compact, omogen, urmează linii perfect drepte, de parcă ar fi fost trasate de un bun desenator tehnic. Ne oprim la un control al poliției. Și nu orice control, ci unul la care participau vreo 30 de polițiști. Se uită și în portbagaj! Cu un aparat special, citesc, verifică licența lui Virgil, actele mașinii, vigneta. „Probabil au o informație despre droguri sau ceva de genul acesta”, mă lămurește Virgil. Oricare o fi fost rostul filtrului, polițiștii erau amabili, glumeau, ceea ce m-a dus cu gândul la polițiștii de la noi, gravi, încruntați, prea importanți de misiunea lor. Suzuky rulează mai departe, printre jaloane și printre zecile de mașini, utilaje angajate la lucrările de lărgire a autostrăzii cu încă două benzi, la pasaje aeriene peste autostradă. Și asta, de-a lungul a circa 100 de kilometri! Cum îl simt pe Virgil obosit, un pic ori mai mult, îi propun să ne oprim la o țigară. Am avut ideea bună. Țigara și red bull-ul l-au înviorat și am ajuns cu bine acasă, pe o ploaie binevenită după caldurile care ne-au încins pe drum. Mă uit la kilometraj: 4.253 de kilometri, ceea ce înseamnă că am parcurs fix 1221 de kilometri, în mai puțin de 12 ore, și cu vreo patru-cinci opriri. În fața porții îl aplaudam pe Virgil, așa cum sunt aplaudați aviatorii, după o aterizare foarte reușită. Fain ficior, prietenul meu, Virgil!

A doua zi, sâmbătă, program de vizite. Începem cu Egina, fiica lui Virgil, și cu Toma și Luca, băieții ei minunați, prietenoși, afectuoși, politicoși, binecrescuți. Apoi, le lăsăm pe Carmela și pe Geta la Josefa, fiica lui Carmela, și noi, bărbații, mergem să-l vedem pe Adelin, fiul lui Virgil. Pe Adelin nu-l mai văzusem de pe când avea nouă ani și copilărea cu băieții mei, Răzvan și Cosmin. În locul copilului blond, cu părul inele, inele, am găsit un bărbat de 44 de ani, bine înfipt aici. I-am dăruit cartea mea, „Adevărul, gol-goluț”, spunându-i că părerile au fost împărțite – unii spuneau că nu mai știe să citească românește, alții, Virgil mai ales, că știe. Adelin a deschis cartea la întâmplare și mi-a citit, relativ cursiv, câteva rânduri. Știa, mai știa după atâta amar de vreme!

Adelin Pop lucrează în sistemul bancar, pentru cunoscuta bancă engleză Barklays, având, la un moment dat, și responsabilități pentru Orientul Mijlociu și Asia. M-a cucerit. Franc, cu mintea bine mobilată. Cu o casă superbă și alte două în faza de finisare – pe o suprafață de 5.000 mp. Am mâncat bine, am povestit de acasă, din vremurile de demult, dar și despre lumea de azi. Din prima, m-a întrebat dacă mă tem de câini. Am zis nuuu!, dar când m-am trezit în față cu trei dulăi, de peste 80 de kilograme fiecare, mi-au tremurat ușor picioarele – nu prea tare, ca să nu simtă „firavele” ființe canine că am teama în mine (de îmi simțeau frica, mă haleau de viu!). Ne-am despărțit neștiind dacă ne vom mai revedea vreodată.

Urmează Eugen Miculița, prietenul din pruncie, care locuia peste drum de casa mea. Îi amintesc cum, prin clasa a XI – a, am chiulit de la școală. Ieșisem pe ușă, am trecut drumul și am stat la el până a venit vremea reîntoarcerii de la liceu, pe la ora 14, 30. Citisem toată noaptea  „Invitațe la vals”, a lui Mihail Drumeș, o carte care m-a fascinat, pe mine, cel abia ieșit din adolescență, și numai de cursuri nu-mi ardea. Povestim, cu Eugen șicu Virgil, rememorăm trăiri și plecăm, nu fără promisiunea că ne vom mai vedea înainte de a mă reîntoarce în țară.

Apoi la Josefa, fiica Carmelei. Primire minunată, din partea ei, a soțului și a celor doi copii – o fată și un băiat de 18 ani. De cum am intrat pe poartă, fetele au încins grătarul. Sefy, cum o răsfață Carmela, o rupe binișor pe românește. Chiar bine. Ca să fim mulțumiți de primire, aleargă de colo-colo, aduce frigărui de pasăre, fleici de vită, groase de peste trei centimetri. Îi spunem că e mult, că am mai adus și noi. Dar ține să folosim tot. Încă simțeam în stomac „plinul” făcut la Adelin, dar, deh!, politețea obliga. La urmă am pus pe grătar micii, făcuți de mine, acasă la Virgil. Au fost consumați primii, într-o apreciere unanimă cu privire la gust, la calitate. M-am simțit important că mă pricep și eu la ceva, dar și produsele lor au fost delicioase. Ne-am despărțit cu drag. Era a patra despărțire, după a patra vizită – într-o singură zi. Ce minunat e să te preumbli printre OAMENI!

27 ianuarie – Crystal Springs

E luni, de dimineață. De când am ajuns la Johannesburg, Carmela și Virgil mi-au tot invocat, ca una dintre destinații, Crystal Springs. Un loc, undeva, la munte, spre nord-est, nu departe de frontiera cu Mozambic. Iată, a venit și ziua în care destinația era, pentru patru zile, muntele. Plecăm bine din Johannesburg, socotim că drumul e lejer, nu avem de mers nici 400 de kilometri. Zic „nici”, pentru că ne obișnuiserăm cu, pe puțin, mia de kilometri la un drum. Nu apucăm să ieșim din Johannesburg, că intrăm într-un ambuteiaj – undeva, în față, fusese un accident, așa că abia atingem 10 km pe oră. Înaintăm preț de o mașină-două, ne oprim. Și tot așa, vreme de o oră, dacă nu mai bine. Evadăm din coloana care ne-a ținut captivi și Virgil calcă bine pedala. Dar GPS-ul personal al lui Virgil, citește Carmela, atenționează: „Virgil, chemera!”, adică radarul care te înregistra pe cameră când depășeai viteza legală. Or, Virgil tocmai primise prin poștă două amenzi.

Oprim undeva, luăm micul dejun, tragem o țigară, apoi, din nou, la drum. Ne apropiem de Crystal Spring pe la ora 14 și câteva minute. Mă uit în jur. Peisaj banal. Îmi zic, necutezând să vorbesc cu sufletele din mașină: „Noa, dacă asta e Crystal Springs, atunci e o iluzie prăbușită în deziluzie”! Dar teama se risipește repede, mai precis de cum începem să înfruntăm serpentinele, curbele în „ac de păr”, cum se spune la Formula 1. Formidabil, peisajul! Oprim la recepție, după ce la poartă am completat formulare. Aici, alte formulare – nume, telefon, numărul mașinii … Dar nu e problemă, eu și Geta nici nu arătăm pașapoartele. Când încheiem formalitățile, luăm din vole câte două păhărele din vișinata aflată pe o măsuță, la intrarea în recepție. Apoi, căutăm vila nr 16 …

Ne găsim „casa”, foarte repede. O vilă, jumătate pe pământ, jumătate ridicată pe piloni. Multă sticlă în loc de ziduri, lumină de la est, de la vest. Intrăm. Două dormitoare, două băi, bucătărie, salon cu șemineu și tv. Dar asta e nimic, în comparație cu priveliștea care ni se arată de pe terasă. Vila este „prinsă” între munți, din toate părțile. În față, hăul se aduncește. Stânci, mai jos pădure, apoi o poiană pe care soarele o colorează divers, după umbrele lăsate de nori. Apoi, spre apus, se înalță muntele, „pictat” și el în tonuri de umbră și lumini, după cum soarele zburda sau se împiedica în câte un norișor. Se anunță ceva musafiri. Carmela, cred că ați înțeles deja, are o calitate rară – se împrietenește repede, la prima vedere. Și clădește relații care durează. Primul oaspete, este Klaus. Om la 71 de ani, zvelt, nu-și arăta vârsta. E aici de 24 de ani, a făcut multe, printre care șemineul din vila noastră. Și tot el a lărgit bucătăria. Klaus s-a născut în Germania, după ce tatăl său venise după prizonieratul din URSS. Au fost șase frați. În timp ce povestea, mă gândeam câtă dreptatea avut cel care a zis că viața fiecăruia dintre noi este un roman. Și, dacă se întâmplă să-l scrie cineva cu har, viața noastră poate deveni interesantă, o capodoperă a literaturii universale. Apare, în liniștea serii, și un al doilea invitat. Povestea lui este despre două bătăi zdravene administrate de negri veniți ca să jefuiască. Pumni, picioare, pistoale la tâmplă și în coaste … Whisky-ul ne leagă, dar ne și prinde, așa că ne amețim toți. La limita decenței, off corse!

A doua zi, la Crystal Springs. Suntem toți în formă, nu ne doare capul pe niciunul. Hotărârea fusese luată, mergem la Kruger Park. Alegem, la sugestia lui Virgil, să intrăm pe Skukuza Gate. Controale riguroase, niște zdrahoni negri filtrează trecerea. Verifică și portbagajele. Să nu se intre cu arme, mă gândesc eu, cel care caută explicație la orice. Suntem avertizați să nu coborâm din mașină, să nu mergem cu peste 50 km/h pe asfalt și cu peste 40 km/h pe drumuri cu pietriș și nisip. Intrăm în Kruger Park cu plinul făcut la mașină. Că Virgil ne avertizase: „Facem plinul, că dacă rămânem fără benzină în parc, ne-am futut norocul!”. O să fac o glumă și sper s-o acceptați – nu am înțeles, dacă ne futeam norocul, îl înmulțeam, ori… Ok, suntem pe drum, prin parcul cel mai mare din lume, în ce privește animalele protejate. Fremătăm, așteptăm prima întâlnire cu sălbăticimea vie. Și ce credeți că ne-au ieșit în cale? Căprioare. De multiple feluri, înrudite dar diverse. Priveam, eu cu Geta în stânga, Virgil și Camela spre dreapta. Și, iată, zebre! Vreo 5-6, cu un puiuț. Familie? Cine poate ști? Noi, în nicun caz. Continuăm drumul și, printre copaci, zăresc gâturi lungi, care se termină cu un cap iscoditor. Vreo trei girafe s-au adâncit în pădure, iar una, pe care am surprins-o, sper!, în fotografie, se uita spre noi. Deci, am văzut căprioare, zebre, girafe…. Norocoși, alții nu văd nimic, că animalele nu ies la întâlnire la șosea, cu turiștii. O luam pe un drum cu nisip, urcăm, ajungem pe un platou de circa 300 mp. Coborâm din mașină, în ciuda avertismentelor. Pe stânci, cam obișnuiesc să se lăfăie leoparzii. Spre norocul nostru, erau la plimbare. Sub stânci, în valea abruptă, ce vedem? Elefanți! Elefanți în dreapta, elefanți în stânga, grămadă sau mergând în șir indian. Geta exultă. A intrat în Kruger Park cu o singură dorință: să vadă elefanți. Facem poze! Curând constatăm că nu am surprins mare lucru, datorită distanței. Calculez repede. Elefenții se deplasau spre est. Mă uit la drumurile din vale și-i propun lui Virgil s-o luăm spre est. Am ales inspirat. Curând, elefanții traversau prin fața noastră. Sunt mulți, nu știi pe care să-i fotografiezi. Geta se bucură precum un copil: „Uite-l pe acela, uite și un puiuț, vai câți sunt, Dumnezeule”! Într-adevăr, am văzut atâția elefanți, câți nu văzusem până atunci, adunați, de la toate circurile care trecuseră prin Arad.

Nu ne mai interesa nimic. Marele spectacol l-am văzut. Lei, știam că nu vedem pe căldura aceea – erau 33 de grade C, iar ferocelor feline le place să lenevească la umbră. În drum spre ieșire (parcul Kruger este imens), vedem niște stânci ridicându-se semețe, ca să domine, de jur împrejur, peste uriașa întindere. Carmela spune că, de obicei, leoparzii stau la soare, pe stânci, așa că mergem înspre stânci. Dezamăgire! Nici urmă de leoparzi.

Vreo două ore, poate mai bine, ne ia ca să ne reîntoarcem la Crystal Spring. Cald pe drum, în mașină, cald și aici. Ca să ne răcorim, mergem la piscină. Acolo, apă rece, adică normală, apă încălzită în altă piscină. Ne îmbăiem, facem plajă și revenim la vilă, ca să facem un grătar. Nu suntem singuri. O maimuță intrase în casă, pe fereastra de la bucătărie, lăsată de Virgil întredeschisă. Se servise cu două banane și acum le mânca tacticoasă, decojindu-le cu o îndemânare de invidiat. Geta o pozează, maimuțicii nici că-i pasă. Mai mult, a doua zi, dimineața, a revenit la locul faptei. Cum am învățat și noi lecția, totul era închis. Nervoasă că are „acces interzis”, a luat coaja de banană de ieri și s-a frecat cu ea, cu furie, peste față. Am râs de criza micuței borfașe. Era mica revanșă a unor oameni păcăliți de o maimuță.

1 februarie la 20:26  Fereastra lui Dumnezeu

De când sunt în Africa de Sud – și au trecut deja patru săptămâni – mai că nu mă recunosc. Acasă, eram pasăre de noapte. Mă culcam mult după miezul nopții, din cauza televizorului, și mă trezeam pe la ora 8, ba și la 9, uneori. Eram consumator pătimaș de talk-show-uri, de meciuri și de filme. Aici, pe continentul negru, mă culc devreme și mă trezesc de cum se face ziuă, de parcă aș fi în întrecere cu Soarele. De regulă, îl întrec, fac ochi înaintea lui. Apoi, credeam că nu pot trăi fără televizor. Aiurea! În 30 de zile, am văzut doar două meciuri – de-ale lui Internazionale Milano, echipă cu care țin din fragedă pruncie, adică de pe vremea lui Helenio Hererra – și spiciul lui Donal Trump, din ziua în care s-a mutat la Casa Albă, ca vremelnic „chiriaș”. O singură dată am intrat pe ziare.com, să văd ce mai e pe acasă. Ei bine, m-am îngrețoșat, după numai câteva minute. Aveam să regăsesc acolo înverșunarea, dezbinarea, geniul urii contraproductive, toate atât de dăunătoare neamului românesc, prin consumul inutil, risipitor de energii. Cum nu am bătut atâta drum ca să rămân fixat în înverșunarea de acasă, îmi zic: „Risipiți-vă, dragi compatrioți, dar nu și cu mine, în niciun caz nu acum, nu de aici. Am descoperit că se poate trăi și altfel, că există altă scară de valori pentru care merită să deschizi ochii, dimineața”. Am (re)decoperit sensul deplin al iubirii, al biblicului „dacă dragoste nu e, nimic nu e”, cu care Marin Preda încheia „Cel mai iubit dintre pământeni”. Cam asta gândeam în dimineața aceea, la Crystal Springs, pe când soarele începea să mângâie, ca într-o binecuvântare, culmea, de un verde crud, a muntelui care se înălța, departe, în fața sa. Stăteam pe terasă și nu mă săturam de ceea ce vedeam cu ochii, cu mintea și, mai ales, cu sufletul. Descopăr, la nici 50 de metri de mine, niște babuini. Curând, aveam să îmi dau seama că sunt zeci. Maturi și „copii”. Îi las cu lumea lor și privesc hăul „mobilat” cu stânci de toate formele. Hăul se adîncește într-o căldare, de fapt o poiană. Urc muntele cu privirea.

Soarele și norii desfășurau pe pajiște un spectacol de lumini și umbre. Geta mi se alătură cu o cafea. Apar Virgil și Carmela. Ne facem repede programul pentru ziua aceea. De fapt, Carmela este programatorul. Improvizăm un mic dejun și pornim să atacăm prima țintă. Pilgrim’s Rest. Localitate se împarte în două – orașul de jos și orașul de sus. Acolo, cu multă vreme în urmă, se înființase prima mină de aur. Acum este doar o țintă turistică. Carmela caută un studio foto. Nu înleg de ce. Intrăm. Nici nu mă dezmeticesc bine că și sunt îmbrăcat cu un costum de pușcăriaș. Virgil, aidoma. Ni se dă o pușcă, dar și o bilă la picioare. Aha, deci am evadat! Se ivesc Geta și Carmela, care se echipaseră în altă cabină. Le admirăm, noi, bărbații, așa costumate, precum în revistele de can-can , de la începuturile Moulin Rouge-ului. Matroana și „fata”! Ne prăpădim de râs, dar intrăm în roluri, instruiți de regizor (o tânără care mânuia aparatul foto). Îmi întinde un telefon de epocă, la care, fără să-mi spună ceva, strig: „I’ll kill you!”. Facem vreo 10 poze, în ipostaze diferite, dar alegem numai trei, din cauza prețului piperat. Le ridicăm peste 30 de minute – Carmela și Virgil, înrămate, noi, din cauza bagajelor, a avionului, adunate sul, într-un tub.
De la cabaret, ajungem la cimitir! La vechiul cimitir. Acolo și-au găsit sfârșitul, copii și vârstnici. Citim pe pietrele funerare. Cea mai veche inscripție era din 1705! Costatăm că unele morminte sunt așezate oblic. Un panou, ne lămurește. Criminalii, tâlharii aveau parte de morminte orientate oblic – după cum își trăiseră viața cei de acolo, unii drept, alții nedrept, abătuți de la legile morale și sociale.

Plecăm. Mergem spre God’s Window. Urcăm pe munte, pe trepte de piatră. Efort plăcut, după zile de stat în mașină. Ajungând sus, mi-am dat seama de ce locului i se spune „Fereastra lui Dumnezeu”. Doar Dumnezeu putea să dăruiască omului o asemenea priveliște. Munți împăduriți cu o vegetație tropicală, jos, între munți, un lac uriaș, își plimba, în valuri abia văzute, apa de un albastru închis. Vizitatorii au trei locuri cu perspectivă spre acel RAI. Le-am onorat pe toate. Nici nu se putea altfel! Înnobilați cu asemenea avere, urcăm la Rain Forest, o junglă în care, din cauza umidității ridicate, vegetația scapă spre pământ stropi de ploaie. Îmi spun că sunt „lacrimi”. Lacrimi de bucurie ale unei vegetații luxuriante. Este bucuria de a exista. Dar nu văsuserăm încă totul. Ne oprim și la Potholes. Alt spectacol al dumnezeirii! Printre munți, apa unui râu coboară în cascade, de parcă vrea să acumuleze elan și forță, pare că se risipeste ca ulterior să se adune și să intre vijelioasă printre stânci de culoarea cafelei cu lapte. Mii, poate zeci de mii de ani, a trudit apa ca să sculpteze canioanele în forme geometrice de neimaginat, în absența ochiului martor.

Încheiem ziua dăruită de Dumnezeu, dar și de pământenii, prietenii noștri, Virgil și Carmela, cu o plimbare prin Crystal Springs, locul minunat și o baie binevenită la piscină.

3 februarie la 06:50  Plouă, plouă, plouă…

O altă zi, o altă stare. Peste Crystal Springs a plouat toată noaptea. Plouă și acum. E abia ora 5,30 și de pe terasa vilei noastre mi se arată doar o perdea impermeabilă de ceață. O ploaie mocănească, dar caldă, cade din nori nevăzuți. Cercetez cu privirea terasa și las gândul rătăcească hoinar. Îmi dau seamă că fixasem cu privirea legăturile de lemne de sub grătarul clădit într-un colț al terasei. Lemne uscate, de esență tare. Șase legături – două am găsit acolo , apoi, de la un magazin, pe baza unor bonuri primite de la recepție, mai primiserăm câte un braț de lemne, pentru fiecare zi de cazare. Remarc grija celor din turismul sud-african pentru cel mai mărunt detaliu care poate să adauge o tușă stării de mulțumire a oaspeților. Sunt tentat să compar, ca în atâtea alte împrejurări, ce facem noi și ce fac cei din turismul de aici. Renunț. Știu, nu de azi, de ieri, știu prea bine și cei din fruntea țării, guvernanții, că avem o mină de aur neexploatată prin mijloace turistice. Dar, asta e, nimic nu se încheagă la noi într-o viziune coerentă, într-o politică națională. Săraci, în țară bogată!
În vremea lui Ceaușescu, în documentările mele jurnalistice, eram uimit de câte idei bune aveau oamenii pe care îi întlneam și regretam cu amarăciune că politica rigidă, național uniformizată, la indicațiile „prețioase” ale dictatorului, frânează păgubos potențialul creativ al acestui popor. Ei bine, astăzi nu mai există nici frâna, nici dictatorul, avem libertatea de a opta, de a da frâu liber inteligenței, însă lucrurile tot nu sunt la locul lor. De ce? Or fi patronii, managerii prea hrăpăreți, se gândesc doar la stors bani? Pentru că ar fi total contraproductiv, chiar fals, să dăm vina doar pe politicieni, pe legi care îngrădesc și ar însemna să uităm un adevăr banal, dar ADEVĂR: peste tot, omul sfințește locul!

Plouă în continuare peste Crystal Springs. Ceață. Moină. Cum zice Bacovia „Plouă, plouă, plouă, / Vreme de beţie – / Şi s-asculţi pustiul, / Ce melancolie! / Plouă, plouă, plouă…”. Pentru o clipă, îmi amintesc de Macondo, al lui Gabriel Garcia Marquez, din finalui lui „Un veac de singurătate”, dar e, totuși, Crystal Springs.
Încropim un mic dejun și, ce ai putea face pe o vreme ca asta?, mergem la jacuzzi și la saună. Carmela, client vechi și serios, aici, s-a învârtit de patru bile gratuite ca să putem intra. Generozitatea gazdelor nu a fost și ea gratuită – era, mai curând, o investiție pentru viitor. O invitație la întoarcere, la revenirea în acel punct turistic.
După un tur al stațiunii cu peste 250 de vile, din nou, „acasă”. Cerul părea să se răzbune. Ceața și norii joși curgeau laolaltă, învăluindu-ne, alunecau spre vale, lăsând să se întrevadă niște arbori înalți, care îmi sugerau giganții din mitologia Olimpicului grecesc. Dintr-un colț al terasei, mă privește, șezândă, o maimuțică. Nu o auzisem venind, nu-și anunțase „intrarea”. O fi cea care ne furase bananele? Nu am un răspuns. Ea, însă, s-a lămurit repede că nu e rost de banane așa că a sărit pe masă, apoi pe grătar și s-a strecurat în nevăzutul cețos.

Ceața și soarele alternau un joc de culori – alb spumos, dens, verde crud, galbenul auriu al soarelui… Nu am mai trăit așa ceva și am revelația că frumusețea o poți descoperi și în lucruri aparent banale – este suficient un „gest” al naturii în mișcare ca să te „ciupească” emoțional, de parcă ar spune: „Hei, omule, mulțumește-i lui Dumnezeu că ți-a dat harul de-a te emoționa, de-a trăi clipa. La urma urmei, prin emoții, prin trăiri, prin minunățiile naturii, Dumnezeu își etalează ubicuitatea.
Seara vine tot cu ceață și cu ploaie. Dar nu mai contează. Bagajele sunt făcute și mâine, în zori, vom pleca spre Margate, o stațiune la Oceanul Indian, pe coasta de sud-est a Africii de Sud. Un alt loc, o altă întâlnire cu necunoscutul – pentru Geta și pentru mine, desigur, fiindcă Virgil și Carmela revin acolo după numai două luni, dar și după nenumărate vacanțe petrecute peste, de-a lungul anilor, Coasta Indianului. Așadar, urmează Margate!

 

4 februarie: Bine te-am găsit, Margate!

De la Crystal Springs la Margate sunt circa 1000 de kilometri, doi-trei în plus sau în minus. Un drum lung pentru noi, dar mai cu seamă pentru Virgil, șeful cu volanul. Eu n-am pus mâna pe volan. Circulația pe stânga m-a zăpăcit, mai ales în primele zile. Avem impresia că toate mașinile care ne apăreau din sens opus vin peste noi. Apoi, prioritatea de stânga, încadrările la schimbarea direcției etc. Nu am cutezat să atentez la viața a patru oameni, așa că am stat cuminte, pe post de asistent. Altfel, cum am mai spus, drumurile sunt excelente, asfaltul e negru-negru, fapt care sugerează calitatea, dar mai cu seamă duritatea acoperământului asfaltic. Peste tot pe unde am trecut am văzut puncte de lucru – se multiplicau pistele, se construiau pasaje peste autostradă (cum ar veni, autostradă peste autostradă). Și, credeți-mă, la fiecare punct de lucru erau zeci de muncitori și zeci de utilaje, camioane. Într-un cuvânt, se lucrează în draci la drumuri și la autostrăzi. Un „amănunt” pe care l-am apreciat este semaforizarea dublă. Limpede spus, oprești la semafor iar în față, „peste drum”, cum ar veni, ai un alt semafor, ca să nu faci „gimnastică” la volan căutând semaforul sub care te-ai oprit.

Am ales să mergem, ultima jumătate de drum, pe Coasta de Sud. M-a bucurat alegerea lui Virgil, pentru că un parcurs pe coasta Indianului presupune să vezi oceanul. N-a fost așa! Drumul nu semăna deloc cu cel de la Cape Town la Sedgfield, pe coasta Atlanticului. Aveam să vedem Oceanul Indian doar după Durban, deși ne-a fost mereu aproape. Asta, din pricina vegetației, splendidă, generoasă, dar și o perdea verde, impenetrabilă, în calea ochiului. Autostrada se numește, deloc întâmplător, Garden Road, fiindcă asta e, ai impresia că mașina te poartă printr-un parc ce este aidoma imaginii care îmi apărea pe ecranul imaginației mele de copil, când venea vorba despre Rai. Mai avem mult de mers, așa că Virgil calcă „binișor” pedala accelerației, mergând peste limita legală, de 120 km/h. Chit că, din spatele său, Carmela, un adevărat GPS viu, îl tot avertiza: „Virgil, „chemera”! Virgil, să nu mergi prea repede!”. Coborm o vale, apoi urcăm și, hop!, un polițist de culoare ne trage pe dreapta. Politicos, îi spune lui Virgil că a depășit limita de viteză cu 11 kilometri. Îi cere actele, apoi trece drumul spre aparatul martor, așezat pe un trepied. Stă Virgil ce stă (un alt polițist se pregătea să redacteze procesul-verbal) și, brusc, iese din mașină, merge la polițiști, vorbește cu ei, apoi dă mâna cu unul dintre ei și revine fără amendă. Strângerea de mână, nu cu palma goală!, l-a înmuiat pe polițist. Deh, se mai întâmplă așa ceva, peste tot, nu doar la noi.

Ultimii 300 de kilometri îi parcurgem pe o ploaie torențială. Cerul se întunecase din cauza norilor negri, părea că e seară, deși era doar ora 17, și potopul a ținut până apoape de intrarea în Margate. Margate! Îl visasem de când am ajuns în Africa de Sud și, acum, iată-l! Un vânt nervos se năpustea dinspre ocean. Se înserase bine. Oprim la un Checkers. Înfrunt vântul și aprind o țigară care mă amețește – na, nu mai fumasem de ore bune. În vremea asta, Virgil merge să cumpere pâine și apa minerală. Carmela, bănuitoare, se tot întreabă de ce nu mai apare, dar, uite-l că vine – suplimentase comanda cu o sticlă de whisky și două pachete de țigări Peter Stuyvesant. Intrăm în vila de pe Queen Street pe la 20, 30 și ne bucurăm, Geta și cu mine, de ce vedem – Virgil și Carmela au fost acolo an de an, chiar și de două ori pe an). Așadar, bine te-am găsit, Margate!

PORTRETE: VIRGIL POP (I)

Virgil este genul de bărbat energic, fără astâmpăr. Mereu găsește ceva de făcut, de meșterit. Energia debordantă, tenacitatea și istețimea minții au fost calități care i-au marcat viața. Prin ele, avea să devină, la începutul anilor ’70, campion național la judo. iar mai apoi să ajungă ceea ce este astăzi – un om împlinit. La cei 68 de ani ai săi, are în urmă o viață de roman. Mă uit la el, într-o seară pe când stăteam la povești. Poartă pe cap, mai tot timpul, o șapcă roasă de vreme și de vremuri, de parcă ar fi trecut cu ea prin mai multe războaie. El și șapca lui mi se par a fi un tot, așa cum aztecilor, incașilor, indienilor din America de Sud, în general, calul și conchistadorul le păreau a fi UNA, o ființă supranaturală. Dar, pentru mine, Virgil nu are nimic supranatural. E doar un bun prieten. O persoană cât se poate de umană și de jovială. În casa lui, din Johannesburg, au fost găzduiți, de-a lungul anilor, pe gratis, uneori luni de zile, medici, ingineri, prieteni și simple cunoștințe, toți veniți aici să-și caute un rost. În casa lui am ajuns și noi, după mai multe invitații pe care mi le-a făcut, bucurându-ne de generozitatea sa, deja proverbială.

Nici nu mai știu de când ne cunoaștem. Aș putea spune, fără să exagerez, că dintotdeauna. Pur și simplu ne-am trezit „pe stradă”, pe strada copilăriei noastre, odată cu dobândirea conștiinței de sine. Am fost la aceeași grădiniță, la aceeași școală generală, în aceleași jocuri și în aceeași tabără la bătăile între străzi. Mai tărziu, ieșind din adolescență, ne plimbam pe Corso (ah, ce vremuri!), ne uitam după fete, le măsuram cu ochi de vultur tânăr aflat în căutarea prăzii. Eram așa de buni prieteni – părinții noștri apreciau și încurajau legătura noastră de suflet -, încât mama ne tricota pulovere la fel, ca la frați. O, vremurile acelea, pe când mergeam cu colindul pe la fete de vârsta noastră ori pe când fremătam tulburător atunci când ne atingeam, la dansurile de la „jour”, mai sfios, mai îndrăzneț, de trupul fetelor în care sângele fierbea la fel misterios! O tempora, Virgile!

Cu vremea, fizic ne-am îndepărtat, căile vieții ne-au purtat spre orizonturi diferite. Eu, la facultate, apoi la socri, în Grădiște, lăsând Micălaca mea pe seama lui Virgil, a lui Eugen, a celorlalți prieteni, dar sufletește am rămas legați toată viața, până acum și așa vom rămâne câtă vreme vom face umbră pământului. Distanța fizică dintre noi s-a mărit și mai mult în 1979, când Virgil a fost trimis de Uzina de vagoane în Mozambic, de unde a „fugit” în Africa de Sud, în 1980. Dar asta e o altă poveste, sunt pagini din viața lui Virgil despre care voi vorbi în „episodul” următor. Momentan, mă opresc din scris pentru că am o misiune importantă: să-l asist pe prietenul meu, care face țuică de prune. Putem să ne lăudăm că vreo câteva am strâns și noi, Geta și cu mine, cu săptămâni în urmă, înainte de plecarea spre Cape Town. Drept consecință, avem cotă-parte din producție. Hai, vorbă multă, sărăcia omului! Așa că, la treabă!

VIRGIL POP (II)

Aveam vreo 18-19 ani și ne bântuia gândul plecării din țară. Al fugii, cum se spunea pe atunci, câtă vreme, legal, nu era nicio șansă.

Parcă ne văd, într-o zi frumoasă de vară, stând pe treptele casei mele și descifrând o hartă a orașului italian Trieste. În naivitatea noastră, era mai important cum să ne descurcăm pe acolo, decât cum vom ajunge acolo, trecând atâtea granițe. Peste ani, la 29 septembrie 1979, lui Virgil i s-a deschis poarta spre evadare. A fost trimis de Uzina de vagoane în Mozambic, ca șef al echipei de service. Arădenii îi ajutau și îi supravegheau pe mozambicani la montarea vagoanelor de călători și testau vagoanele în circulație. Viața în Mozambic decăzuse drastic, după obținerea independenței față de Portugalia și oricum nu era ceea ce visa Virgil, care făcuse la venire o escală de patru zile în Johannesburg, descoperind, astfel, o altă lume.

În august, Dorina, soția lui Virgil, ajunge și ea în Mozambic și au decis să plece. Să fugă. Era în 22 august. Cumpăraseră bilet de avion pentru Johannesburg. În aeroport, mărturisește azi Virgil, îi tremurau picioarele de emoție, pentru că misiunea vagonarilor în Mozambic era extrem de bine supravegheată de securiști români. Dorina, mai stăpână pe ea, încearcă să controleze situația și, la ieșirea pe pistă, când Virgil a aruncat o privire peste umăr, i-a tras un șpiț de fotbalist în fluierul piciorului. Urcă, avionul decolează și au avut sentimentul libertății. Dar nu pentru mult timp.

La controlul pașapoartelor, un ins îi ia din scurt: „Voi sunteți comuniști, ce căutați aici?”. „Vrem să ne stabilim în Africa de Sud”, îi

răspunde Virgil. „Vedeți avionul acela, cu el ați venit, cu el plecați înapoi!”. Dezamăgiți se așează pe o bancă în sala de așteptare. Nu ar vrea nimeni să trăiască disperarea lor. Deodată, Virgil se ridică și abordează un echipaj de avion portughez, rugându-i să-i ajute cu viza de intrare, pe două zile. Descumpăniți, apoi amabili, portughezii îl ajută – viză pe șase zile! A doua zi au căutat, pe la prăvălii italienești și portugheze, să afle unde este Consulatul portughez – Virgil învățase portugheza în Mozambic. L-au găsit și consulul s-a dovedit deosebit de săritor. A sunat la o „agenție” care, ulterior, s-a dovedit a fi a serviciilor secrete portugheze. I-au cazat la hotel, le-au asigurat masa zilnică și, în schimb, îi duceau zilnic la Pretoria, la interogatoriu, timp de 30 de zile.

O lună mai târziu, colonelul care i-a interogat, le-a spus că nu pot sta aici, pentru că vin dintr-o țară comunistă, dacă nu depune cineva garanție pentru ei. Însă, pot pleca oriunde, pe cheltuiala Africii de Sud. Unde să plece? SUA și Argentina erau destinații aceptabile pentru Virgil. Dar iată că, în ultima seară, la masa de adio, apare un individ, Manuel da Costa. Colonelul l-a chemat la masă și l-a întrebat dacă nu are nevoie de un sculer-matrițer. „Chiar că am nevoie”, a zis portughezul și lui Virgil i s-a părut că a vorbit providența. A doua zi, Virgil era la companie – una producătoare de motoare electrice. „Am văzut ce e acolo și am spus că mă pricep”, îmi spune Virgil. Da Costa a vorbit cu managerul și m-a angajat, cu 600 de dolari pe săptămână”. Tot Manuel da Costa avea să-l ducă la Ministerul de Interne, de unde lua viză tot la șase luni. Asta, până în 1981, când li s-a acordat rezidență permanentă și copiilor, care se aflau încă în România, cetățenie. Cu cunoștințele sale profesionale, Virgil Pop a devenit, după numai patru luni de la angajare, workshop manager, pe românește, șeful secției respective. Tenecitatea, seriozitatea și risipa generoasă de energie i-au adus lui Virgil încă o biruință în lupta pentru afirmare.

O, uitasem ce este mai important! După o vreme de interogatorii, portughezii i-au propus lui Virgil să lucreze pentru serviciile lor secrete, în Mozambic ori aiurea. N-a acceptat. Întâi, pentru că în Mozambic abia așteptau „ai noștri” să-l prindă – pentru „fugă” fusese condamnat, în lipsă, la 11 ani de închisoare, la plata pentru cursurile școlii de maiștri, ba până și la plata biletelor de avion! Doi la mână, el și Dorina aveau copiii, pe Adelin și pe Egina, în România, la Arad. Era și motivul pentru care Virgil nu a acordat niciun interviu presei din Johannesburg, avidă să obțină informații despre viața din România comunistă.

VIRGIL POP (III)

Ca să reușești în Africa de Sud, venit fiind de aiurea, trebuie să ai o meserie și, mai mult, să o stăpânești bine. Au poposit acolo medici, ingineri, inși cu varii pregătiri, profesii, dar nu toți și-au găsit rostul și locul visat. Ei bine, Virgil le-a găsit! Nu i-a fost ușor, însă tenacitatea, râvna, voința i-au fost mijloace utile pentru a-și construi, pas cu pas, destinul, viața liniștită de azi.

Stăm în curtea casei sale, față în față, și-i ascult povestea vieții. Mă surprind nu doar acuratețea narației, ci și amănuntele, memoria

datelor a întâmplărilor fixate în mintea sa – anul, luna, ziua, ba chiar și ora. Notez cu atenție, concentrat pe relatare, asemenea unui elev silitor, plasat în prima bancă. Avea serviciu bun, salariul mergea, dar nu s-a oprit la atât. Comunitatea portugheză avea să-l ajute foarte mult în acei ani de nou început și, ca răsplată, Virgil spăla geamurile și făcea curățenie la sediul partidului portughez, Alianța Democrată.

A început să cumpere mașini. Le repara, le aranja să fie ca noi și le vindea. La un moment dat avea în curte 12 mașini. Așa a adunat bani destui încât a cumpărat două terenuri – pe unul și-a ridicat o casă, pe altul l-a vândut cu un câștig substanțial. Anul1988 l-a găsit la un institut de cercetare și inovații, la care avea sarcina de a îmbunătăți performanța unor mașini-unelte.

Dar cariera lui profesională avea să fie încununată de activitatea la S.A. Block – o firmă germană, înființată în 1952 – la care s-a angajat, ca lăcătuș, în 1991. După numai trei luni, mulțumit de activitatea sa, patronul l-a întrebat ce pregătire are. Abia acum, Virgil i-a arătat diplomele. De a doua zi, avea să fie asistent-manager. Pus pe fapte mari, Virgil al meu intră într-una din zile într-un birou unde erau numai femei. Femei la taclale. Intră și a doua zi. Iar taclale. Se duce la patron și, de față cu managerul, zice: „Curvele alea nu fac nimic toată ziua, stau la cafea și la povești!”. Managerul s-a albit la față și, ieșind ei din birou, îi spune: „Virgil, dacă acuma nu te dă patronul afară, de aici vei ieși la pensie! Curvele alea sunt nevasta, fetele și nurorile patronului”! Nu l-a concediat. Mai mult, peste doi ani a fost numit manager și cu bătrânul Pfeiffer, patronul, care între timp vânduse fabrica, este bun prieten și astăzi.

Acum, Virgil este pensionar. Un pensionar fără astâmpăr. Construiește mașini-unelte și le vinde în toată țara, ba și în Botswana, Namibia sau alte state. Nu că n-ar avea din ce trăi, dimpotrivă, cu ce a adunat, poate trăi mai multe vieți de om, dar așa e el, fără astâmpăr, incapabil să lenevească. Iar când nu trebăluiește, o ia pe Carmela în mașină și pleacă în vacanțe, în Sud-Africa ori în lumea largă.

Acesta este Virgil, prietenul meu de-o viață.

CARMELA POP

Sucită și imprevizibilă mai e viața asta! Uite, bunăoară, Carmela nu putea, la început, când s-au cunoscut, să-l suporte pe Virgil. Nu-i plăcea nici felul lui de a fi și nici faptul că Virgil avea 1,66 m, pe când ea măsura 1,75 m. Frecventau același cerc de prieteni, apoi familiile lor au devenit prietene și au început să se cunoască mai bine. Într-o bună dimineață, și chiar s-a dovedit a fi una bună!, Carmela s-a trezit că-i place Virgil. A fost ca un fulger pe cer senin, această răbufnire explozivă a trăirilor acumulate în subconștient. S-a întâmplat ca Dorina, soția lui Virgil, cu care copilărisem – stătea la nici 50 de metri de casa mea – să treacă pragul spre veșnicie, în 5 decembrie 1988, pe la ora 14 (cum dăltuiesc în memorie momentele din viață care ne marchează!), la numai 36 de ani. Se poate clădi pe ruinele unor drame? Viața demonstrează că este posibil. Destinul ni se cuibărește, după cum ne este scris, pe orice teren – neted ori accidentat, pârjolit ori binecuvântat de viață. Carmela divorțase, Virgil era văduv. Ea trei copii, el doi, Adelin și Egina. Ea s-a trezit că-i place Virgil și lui Virgil nu-i displăcea Carmela. S-au căsătorit în 20 decembrie 1989. Întâmplător, chiar la ora în care România fierbea în Revoluție.

Carmela s-a născut în Israel. Părinții ei au trăit în București (tatăl se născuse la Iași), apoi au plecat în Israel. Erau șase frați, dintre care unul, Iulian, a murit la nici doi ani. Carmela n-a avut o copilărie fericită. Ba, mărturisește ea, nici n-a avut copilărie. La 11 ani muncea, vindea înghețată, pe stradă ori pe la casele oamenilor, ca să aducă bani în familie. Tatăl ei a fost în lagăr, evadase, s-a cățărat pe un vagon și, la intrarea trenului într-un tunel și-a zdobit capul. A rămas cu sechele, atins de paralizie pe partea dreaptă. Vindea țigări la tarabă, cu o singură mână, chinuindu-se. Familia se scălda efectiv în sărăcie, așa că nu e de mirare decizia Carmelei de a ajuta tatăl, pe care îl iubea enorm, de a face ceva pentru bugetul familiei. La 14 ani, după ce îi murise tatăl, Carmela se angajase la un magazin de pantofi, ca vânzătoare. Trei ani mai târziu, s-a măritat.

Din păcate, după nori nu se ivește soarele când ai dori și nici după necazuri, frustrări, nu vin peste tine, întotdeauna, norocul ori fericirea. Carmela, cu soțul ei și cu cele două fete, Batia și Iosefa, au venit în Africa de Sud în 1975. Aici, la Johannesburg, avea să vadă lumina zilei a treia fată a Carmelei, Felly. Bucuria că era însărcinată i-a fost luată curând: în luna a șaptea a sarcinii, medicii i-au descoperit Carmelei un cancer la sân. Era în 1979. Putem bănui, dar nu putem simți, nici trăi ce este în sufletul omului atunci când află că e atins de stigmatul morții. Din fericire, Carmela s-a vindecat, după ce a născut și după rezecția de sân, și, iată, trăiește. Două vorbe din popor îmi vin în minte, acum, când scriu: un necaz nu vine niciodată singur și, a doua, Doamne, nu-i da omului cât poate duce. Veți vedea de ce spun asta.

După căsătoria cu Virgil, Carmela a lucrat ca vânzătoare și, mai apoi, ca și comis voiajor. Vindea bijuterii. Pleca de acasă lunea și se întorcea vinerea. Ar fi dorit un copil cu Virgil, dar el i-a spus: „ce, vrei ca să ajungem să ne certăm ca ăia din poveste, pentru că, evit cacofonia, copiii tăi și copiii mei au bătut copilul nostru?!”  Și, așa, n-au copii împreună. 2011 și 2013 au fost ani care i-au încercat Carmelei limitele durerii. Sau, mai bine, puterea și dorința de a trăi pe mai departe. În octombrie 2011, i-a murit, la 44 de ani, fata cea mai mare, Batia. Plângea ea, plângea și Virgil, plângea și Sandu, fratele ei mai mare, venit din Israel ca să-i mângâie durerea, plângeau toți. Când credeau că rănile sufletești încep să se vindece, se sfârșește din viață și mezina Carmelei, Felly, la numai 33 de ani, în 2013. Atunci, Carmela avea să se prăbușească psihic și i-a trebuit multă vremea ca să-și revină, dar durerea nu i-a trecut niciodată. Se mângâie cu gândul că o mai are pe Sefi (Iosefa), că îi are pe cei șase nepoți, că o are pe sora sa care trăiește în Aradul nostru, Rosica, pe cei trei frați din Israel – Sandu, Samuel și Tova, cea mai mică dintre frați. Dar mai ales, că îl are pe Virgil, care i-a fost la toate nenorocirile și suport moral, și sot iubitor, și Om.

O întreb dacă printre atâția nori negri a trăit și clipe de fericire. „Da, zice Carmela. Le trăiesc și acum. Una e că mai am o fiică. A doua, că l-am întâlnit pe Virgil, care este jumătatea mea”. E mult, e puțin? Numai Carmela poate să spună. Pentru că, cine poate măsura „cantitatea” trăirilor nefericite sau fericite din viața altuia?

P.S. Carmela insistă să consemnez faptul că din fericirea ei, câtă a fost, câtă este, fac parte și săptămânile pe care le-am petrecut împreună. Putem spune și noi același lucru. Mulțumim, Carmela, mulțumim, Virgile!

11 februarie: Minunatul Margate

Vila de la Margate a fost pe gustul meu. Trei dormitoare, baie, bucătărie destul de mare, sufragerie, salon, terasă, curte în față, garaj pentru două mașini, curte în spate, flori, palmieri, doi pomi cu avocado, incă necoapte și o tufă cu ardei iuți, înaltă cam de un metru. În ultima seară am cules o pungă de ardei, din care Carmela ne-a preparat un chili otrăvitor de iute, dar bun, dacă e folosit cu măsură. Vila nu era departe de Oceanul Indian, cam la 300-400 de metri. Noi am fost încântați, dar vecinii, nu. De o vreme încoace, mai multe locuințe de pe Queen Street au fost cumpărate de negri. Nu culoarea deranja, ci modul noilor vecini de a conviețui în comunitate. Gălăgioși, mereu în chefuri cu o droaie de prieteni, adunați la un braai (la un grătar, cum zicem noi). Și chefurile se încheiau spre dimineață, când amuțeau și difuzoarele asurzitoare. Asta deranja și mulți albi au început să-și vândă locuințele. Și „a noastră” tocmai se vindea în acele zile, dar din cu totul alte motive.

Povestea proprietarului vilei respective, relatată de Virgil, m-a dus cu gândul la iluzia veșniciei, o iluzie cu care noi, oamenii, trăim multă vreme, chiar și la bătrânețe. Muncim, agonisim, facem sacrificii de parcă am fi nemuritori, renunțând la plăceri, tot amânându-ne o dorință, o vacanță, o clipă de detașare față de zbuciumul cotidian. Casa era a unui sârb, Rade, care locuiește în Australia și nu a mai venit aici de patru ani – doar Virgil și Carmela, copiii lor cu familiile au mai trecut pragul acelei vile. Sârbul, bun prieten cu Virgil, trecut de 70 de ani, este bolnav de cancer și se află în pragul demenței. În Africa de Sud deținuse, la un moment dat, vreo șase fabrici, mici sau mai mari, câteva case și o avere impresionantă. Acum, sunt zile în care nu mai știe nici de el, darmite de averea agonisită. Neavând copii, totul a rămas în seama soției sale, Moira, care vânduse casa (tot unor negri) cu puțin peste 50 000 de euro. Cu alte cuvinte, Rade și Moira au adunat, dar pentru alții, fiindcă nu vor duce nimic cu ei, DINCOLO.

Orașele și orășele -stațiune sud-africane, fie că sunt la Atlantic, fie că că sunt așezate la țărmul Indianului, sunt bijuterii care atrag o mulțime de turiști. Firește, Margate nu face excepție. Are o plajă întinsă, cu nisip fin. Am nimerit zile în care Indianul era furios, amenințător. Valuri uriașe se ridicau spre cer și se prăbușeau transformându-se într-un alb ca spuma laptelui. Cutez, cu Virgil, să le înfruntăm, dar ne fluieră salvamarii, deși apa abia ne trecea de genunchi. Ne-am conformat, chit că apa era caldă, „ca de pită”, vorba bunicii mele. Curenții erau într-adevăr puternici. Acolo aveam să văd ce nu mai văzusem: valuri care veneau spre țărm și valuri care goneau paralel cu țărmul,înfruntândule pe primele. Superb acest joc al curenților oceanici.

Nu am fost două zile în același loc. Virgil ne-a purtat de-a lungul coastei, când la Southbroom, când la Shelly Beach, când la Uvango sau la St. Michael’s on Sea. E greu să spun unde a fost cel mai încântător – optez, totuși, pentru Southbroom. Nicăieri nu am stat mai mult de două ore la plajă. Soarele ardea îngrozitor și Virgil ne atrăgea atenția că, de la o anumită oră, este nocivă expunerea prelungită. Dar aveam ce face. Colindam prin mall-uri, găteam „acasă”, stăteam la povești, la un pahar de whisky, de gin&tonic, la un spriț ori la o bere. Nu ne-am refuzat nimic, spre disperarea „fetelor”, Geta și Carmela. Precizare: nu ne-am îmbătat niciodată!

Într-una dintre zile am mers la Ramsgate, onorând un „moft” al Carmelei, la un waffle, un fel de pișcot de forma unei tăvi peste care se pune înghețată, de toate felurile și frișcă. Localul era cu terasă și mai avea vreo 4-5 grădini în jur, cu plante exotice, toate pline de pofticioși. Într-o altă seară am fost la Pistol Saloon, tot în Ramsgate, Un local care copia celebrele „Saloons” din Westul sălbatic american. Lista de bucate, de forma unui ziar cu patru pagini, era completată cu povești scurte despre viața unor pistolari celebri din West. Am ales ciolan cu piure și varză – varza nu era călită, ci mai curând ușor fiartă. Mă rog, ciolanul, prăjit la rotisor, a făcut toți banii. Ghiftuiți, am făcut poze și am trecut prin „Muzeul West-ului pierdut”.

Am regretat plecarea din Margate. În ultima zi la Oceanul Indian, eu și Geta eram aidoma copiilor: „Să mai intrăm o dată în apa oceanului” și „Hai, mai o dată”! Dar, cum totul are un sfârșit, a trebuit să ne rupem de Ocean și să-i purtăm amintirea toată viața. A doua zi, aveam să plecăm spre Johannesburg, alți 730 de kilometri pentru Virgil și Suzuki lui.

13 februarie: Ultimele zile la Johannesburg

Ne-au mai rămas șase zile până să urcăm în avionul companiei Turkish Airlines, care ne va duce la Budapesta, după o escală la

Istanbul. Am adunat atâtea impresii și trăiri, atâtea informații, de când suntem aici, în Africa de Sud, încât simt că îmi sunt forțate

limitele memoriei. De aceea, mă felicit pentru gândul bun de a consemna, pe parcurs, aspecte și momente ale impactului cu această țară încântătoare, care este de aproape șase ori mai mare decât România. Pot spune, de acum, că în Sud Africa se trăiește bine. Super-market-urile și mall-urile sunt arhipline, la orice oră ai intra în ele. Trăiesc bine albii, trăiește bine și o parte dintre negri educați ori dintre cei harnici. În benzinării, nu am văzut picior de alb și ne-am oprit în câteva zeci, de-a lungul celor aproape 9.000 de kilometri parcurși în hoinăreala noastră. Negrii, și doar ei, lucrează la întreținerea spațiilor verzi, în comerț (servicii) sau pe la casele oamenilor albi. Am văzut negri cu vile de invidiat, am văzut femei și bărbați de culoare bine îmbrăcați, cu deosebire printre cei tineri. Sigur, există și contrastul. Unul izbitor. Milioane de negri (țara are peste 50 de milioane de locuitori) trăiesc în „locations”, spații cucerite peste noapte, pe coline sau văi, în afara orașelor. „Casele” le pot numi, fără rezerve, cocioabe. Pereții sunt din scânduri, din tablă ondulată, din materiale plastice, iar acoperișurile din plăci de azbociment. Dar au antenă parabolică! Administrațiile locale asigură curentul electric pentru aceste spații, cucerite într-o noapte sau într-un weekend. Cei mai mulți dintre „cuceritorii” de teritoriu sunt veniți din alte țări africane, mai ales din țările din centrul continentului. Peste 10 milioane de negri au invadat Africa de Sus, după ce președintele Nelson Mandela a deschis granițele, în 1994. Dar, repet, în ciuda acestor pete negre – negre, din toate punctele de vedere -, în RSA se trăiește bine, dacă muncești și știi ce vrei.

Nostalgia apartheidului dăinuie, însă. Albii susțin că tot ce s-a făcut bine aici aparține acelei perioade, că negrii de la putere fură din greu, că în vremea apartheidului randul era mai tare ca lira sterlină și dolarul – astăzi, un euro se schimbă la 14,2 rands! Și totuși, nu e cale de întors din drum, istoria a cârmit pe un drum fără retur. Nici omenirea planetei nu se poate feri de nostalgia zăpezilor de altădată. Ba sunt și voci care produc fiori – de curând, George Soros ne amenința că astăzi se naște ultima generație de albi! Măi, să fie!?

Revin. Ultimele zile petrecute la Johannesburg le-am dedicat și vizitelor, Întâi, la Egina, fiica lui Virgil. Copiii, Toma și Luca, tocmai soseau de la școala privată la care învață. Remarc uniforma: pantaloni scurți, negri și cămașă cu mânecă scurtă, albă. Așa am văzut peste tot copiii sud-africani, albi ori de culoare, la ieșirea de la școală – purtând uniformă. Egina ne-a primit „regește”, într-o colnă situată în curtea casei, un spațiu din care nu te-ai mai desprinde. Făcută din lumn, acoperită cu stuf, spațioasă, mobilată cu masă, scaune și fotolii, binevenite după o masă copioasă, cum a fost cea oferită de Egina. În partea dinspre spate a colnei trona un cuptor din cărămidă roșie, care sugera multe seri sau zile petrecute în jurul lui, la un grătar, la o pizza ori la un pahar cu vin. Casa lor, frumoasă și ea, era așezată în una dintre numeroasele zone relativ izolate și protejate. Am petrecut multe ore la Egina, o femeie frumoasă, cu voce blândă, cum îi este și firea. Știe, mai știe după vreo 35 de ani de la plecarea de acasă!, perfect limba română, o știu și copiii ei, o știe și Adelin fratele ei. De Virgil, nici nu mai vorbesc!

A doua zi, la Eugen Miculiță, care locuia, până în 1992, când a venit aici, peste drum de casa mea. Am făcut o oră, cu aprozimație până la el. Ce vreți, Johannesburg este uriaș, sigur mai întins decât, bunăoară, județui Arad. La Eugen, nu intri oricum. Un flăcăiaș negru, cu doi copii în jur, ambii călare pe biciclete, veghea la o barieră. Ne întreabă unde vrem să merge, îi spunem, apoi apelează la un interfon familia Miculiță. Le spune cine suntem și întreabă dacă ne primesc. După accept, bariera se ridică, mai mergem vreo câteva sute de metri și oprim în fața porții. Fac o fotografie, intrăm și pozez în continuare. Un negru se ocupa să curețe piscina, în vreme ce soția lui trebăluia prin casă. Minunată casă, minunată grădina! Gustul pentru flori o fi moștenit de la părinții lui Eugen, care cultivau și vindeau flori în piață? O fi opera lui Judith, soția lui? Poate, a amândurora, nu i-am întrebat. Ne-am așezat la masă, pe o terasă care avea deschdere spre grădină și spre piscină. Am depănat amintiri toată seara. Printre altele, îmi amintisem că l-am vizitat pe Eugen, pe undeva în jurul Clujului (Ciucea lui Goga?), pe când se afla într-o tabără de trei săptămâni. Să fi avut pe atunci 10 ani, iar Eugen 11. Mama lui Eugen m-a întrebat, într-o zi, pe când eram pe stradă, la joacă, dacă nu vreau să mă duc cu dumneaei, să-l vizităm. Ai mei au fost de acord și faptul s-a împlinit.

Câte nu am povestit la un pahar cu whisky, la bucatele excelente, greu de refuzat dar și de uitat, pregătite de Judith, la șprițul de după, la tortul de ciocolată, copleșiți de emoțiile teleportării voite în anii copilăriei noastre. Parcă până și câinele lor, un „lup” extrem de inteligent, stătea alături de noi curios de pălăvrăgeală. Era ultima vizită la Eugen și la Judith și n-am mai fi plecat. Un gând nerostit plutea peste noi, de la unul la altul: ne-am văzut; ne vom mai vedea, oare, în viața aceasta trecătoare? Poate, doar Dumnezeu știe. Ne-am despărțit abia pe la ora 22, dar, dacă nu era Carmela să tragă de noi, o puteam întinde până spre dimineață. A fost bine așa, că, vorba micălăcenilor mei „goștii vin, dar mai și pleacă”!

Spicuiesc din Wikipedia:

Johannesburg este cel mai mare oraș din Africa de Sud, cu o populație de 3.225.812 de locuitori în 2001, și este capitala provinciei Gauteng.
Orașul este poreclit de localnici „Jo’burg”, „Jozi” sau „eGoli”. Deși Johannesburg nu este capitala Africii de Sud, este sediul Curții Constituționale, cea mai înaltă curte din republică. Metropola Johannesburg este printre cele mai mari 50 de aglomerații urbane din lume și, de asemenea, Johannesburg este cel mai mare oraș din lume nesituat pe un râu, lac sau litoral. Johannesburg este înfrățit cu Birmingham, Regatul Unit și New York, SUA.

Pe baza rezultatelor recensământului național din 2001, populația Johannesburgului este de 3.225.812 de locuitori, care trăiesc în 1.006.930 de gospodării. Dintre acestea, 86% au WC-uri moderne și 91% beneficiază de servicii municipale de gunoi. 86% din toate locuințele au acces la apă curentă, iar 80% folosește electricitatea ca sursă principală de energie. 22% din populația orașului trăiește în locuințe simple. 73% din populație este compusă din negri. Minoritatea semnificativă este formată din albi (16%), minoritate mixtă – alb+negru (6%) și asiaticii (4%). 42% din populație este sub vârsta de 24 de ani și doar 6% are peste 60 de ani. Rata șomajului este de 37%, 91% din șomeri fiind negri. Femeile formează 43% din forța de muncă. 34% din locuitorii orașului vorbesc limba nguni acasă, 26% vorbesc limba sotho, 19% vorbesc engleză și 8% vorbesc afrikaans. 29% din adulți au absolvit și o școala secundară, iar 14% sunt absolvenți ai unei facultăți. 93% din populație știe să scrie și să citească. 67% dintre locuitori sunt creștini, iar 24% sunt atei. Alte religii includ islamul (3%), iudaismul (1%) și hinduismul (1%).

15 februarie la 20:35: Epilogul vacanței din Africa de Sud

a fost unul cu totul aparte: i-am pus Getei pe deget un inel, drept legământ! Spun asta ca să nu rămână loc de dubii și de întrebări. Așadar, DIXIT!

16 februariel: În loc de final

O, câte gânduri mă tulburau înainte de plecarea spre Africa de Sud! Cum o fi viața acolo? Oare, o să-mi placă? Nu mai bine stau eu acasă în țărișoara mea, tulbure, dar, țara mea? Niciodată nu am avut, când plecam undeva – și am umblat, har Domnului, prin Europa, prin SUA, Brazilia, Argentina, Uruguay, Chile, Venezuela, prin Hong Kong, China, Thailanda -, atâta neliniște. E drept, auzisem mai multe lucruri rele, decât bune, despre viața de acolo. Că negrii sunt un pericol, că la casele albilor, pentru protecție, sunt fire prin care trece curentul electric, „țepi” de metal pe garduri (de fapt, ziduri) și câte altele. În plus, mă duceam la Johannesburg, o metropolă considerată oficial ca fiind unul dintre cele mai periculoase orașe din lume. Mă mai liniștea, însă, gândul că Virgil, prietenul meu, trăiește acolo de aproape 40 de ani, că soția lui, Carmela, și copiii lui sunt teferi, că Eugen, celălat prieten din copilărie, „supraviețuiește” și el, și familia lui, la fel. Am plecat, totuși, cu inima îndoită, zicându-mi că nu pot rata o asemenea experiență de viață. Când punem piciorul pe tărâm african, simțim căldura verii toride, în ciuda aerului condiționat din aeroport. Ne-am îmbrăcat noi mai lejer, doar știam unde mergem, dar nici echipați de vară nu puteam pleca din Iarna noastră europeană. O coadă imensă, formată în zig-zag, după rigoarea impusă de frânghiile directoare, la verificarea pașapoartelor. Se lucra la vreo 10-12 ghișee. După vreo 30 de minute ne prezentăm la unul dintre ele. Un „oficial” negru (la toate ghișeele erau doar negri) ne verifică pașapoartele, viza, ne fotografiază și ne ia amprentele – o procedură obligatorie, aplicată celor care intră pentru prima oară în Africa de Sud. Trecem, ne recuperăm bagajele și, când să zicem bogdaproste, un negru ne oprește. Să desfacem bagajele! Am simțit că mă lasă puterile, odată cu sudorile care năvăleau prin toți porii! După aproape 12 ore de zbor, plus o întârziere de 90 de minute, plus nedormit de vreo 30 de ore, să-i mai desfac ăstuia cele trei geamantane! Nu e încotro și-l desfac pe cel mai mic. Dă negrul meu de nucă desface punga, ia un pumn și mestecă lacom. „Ooooo!”, exclamă el la vederea salamului de Sibiu. Se uită la mine, probabil măsurându-mă cât sunt de fraier, și-mi zice că nu pot intra cu așa ceva. Mă fulgeră gândul că ăsta îmi ia tot și ajung la Virgil și la Carmela cu mâna goală. Dar omul mă ghicește, se uită la mine și face semnul acela universal, frecându-și degetul arătător de degetul mare. Scot repede o bancnotă de 10 euro și insul îmi face semn să închid geamantanul și să ne cărăm.

A fost singura întâmplare neplăcută în contact cu oamenii de acolo. Pe unde am umblat, am avut parte de oameni civilizați, albi sau de culoare. Oamenii se salută, cînd sunt mai puțini pe stradă, „good morning”, „hey”, „good afternoon” etc. La Sadgefield, ne plimbam adesea, admirând casele și peisajul și zeci de oameni, tineri dar mai ales în vârstă, aflați la alergare, la jogging, ne salutau cu „Hey!”, deși mulți gâfâiau din cauza efortului. Și negrii din servicii, la fel. „Cum ești, ce faci?” „How are you”?, întotdeauna cu zâmbetul pe buze. Am reținut și grija, preocuparea susținută pentru turism, pentru a crea facilități turiștilor – și erau mulți europeni, din Anglia, Olanda, Germania, veniți pe urmele strămoșilor care au colonizat aceast țară frumoasă și bogată în toate cele. Arheologii au stabilit că omul „modern” trăia aici încă acum 100 000 de ani.

Am căutat să mă documentez cât de cât asupra trecutului acestei țări și cred că ar prinde bine cititorului câteva informații. În 1652, la 154 de ani de la descoperirea Capului Bunei Speranțe de către Bartolomeu Diaz, Compania Indiilor Olandeze de Est a înființat un punct de reaprovizionare pe locul a ceea ce urma să devină Cape Town. Cape Town a devenit o colonie britanică în 1806. Colonizarea europeană a luat avânt în anii 1820, când burii (la origine olandezi, francezi și germani) și britanicii au colonizat nord-estul țării. La această dată, au apărut conflicte pentru teritoriu între coloniști și xhosa și zulu.

Descoperirea diamantelor și, mai târziu, a aurului a declanșat conflictul cunoscut sub numele de Primul Război al Burilor, burii și britanicii au luptat pentru controlul minereurilor din Africa de Sud. Deși burii au fost învinși în Al Doilea Război al Burilor, britanicii au acordat o autonomie limitată Africii de Sud în 1910 când a devenit dominion al coroanei. De-a lungul anilor, burii și britanici au instituit segregația rasială, aceasta a fost în cea mai mare parte informală, deși existau unele legi care au fost adoptate pentru a controla circulația populației de culoare. În republicile burilor, începând cu Convenția de la Pretoria (capitolul XXVI), și, mai apoi, datorită guvernului Africii de Sud, sistemul s-a transformat în segregare instituționalizată, cunoscută mai târziu sub numele de apartheid, aceste legi au stabilit trei clase de stratificare rasială. Africa de Sud a obținut independența politică în 1961, când a fost declarată republică. Guvernul a legiferat continuarea apartheid-ului, în ciuda opoziției atât din țară, cât și din afara acesteia. În 1990, guvernul suda-frican a început negocierile care au condus la dezmembrarea legilor discriminatorii și la alegeri democratice, în 1994. Țara a revenit apoi în Commonwealth of Nations.

Africa de Sud este cunoscută pentru diversitatea sa de culturi, limbi și credințele religioase. Unsprezece limbi oficiale sunt recunoscute în Constituția Africii de Sud. Limba engleză este limba cea mai folosită în sferele comerciale, oficiale și publice; cu toate acestea, este pe locul cinci între limbile materne. Populația Africii de Sud este de o mare diversitate etnică, cu cele mai mari comunități de albi, indieni și mulatri de pe continentul african. Cu toate că 79,5% din populația Africii de Sud este neagră, aceasta este alcătuită dintr-o mare varietate de grupuri etnice care vorbesc diferite limbi bantu, dintre acestea nouă având statut oficial. Un sfert din populație este în șomaj și trăiește cu mai puțin de 1,25 $ pe zi. Africa de Sud (în engleză: Republic of South Africa; în afrikaans: Republiek van Suid-Afrika; în zulu: Riphabliki yase Ningizimu Afrika; în total 11 denumiri oficiale) are trei capitale: Cape Town (legislativă), Pretoria (administrativă) și Bloemfontein (judiciară). Președinte Jacob Zuma – vicepreședinte, Kgalema Motlanthe, ambii de culoare.

Președintele, la data prezenței noastre acolo, tocmai se afla în toiul unui scandal cu deturnare de fonduri pentru propria sa casă.

Destul, nu vă mai plictisesc cu alte date. Mai spun doar că pe cât de temător am plecat spre Johannesburg, pe atât de grea, de regretabilă a fost despărțirea de această țară binecuvântată, ale cărei coaste sunt scăldate de cele două oceane, Atlantic și Indian.

În avion, la reîntoarcerea în țară, mă gândeam la perioada apartheidului. O fi fost el „nesănătos” din punct de vedere umanitar, dar a ridicat țara asta de rand-ul era mai tare ca lira sterlină. Astăzi, statul cheltuiește enorm cu ridicarea, educarea populației de culoare – constrind locuințe sociale, dezvoltând sistemul de învățământ – peste tot pe unde am trecut, la ora ieșirii de la cursuri – am văzut sute de copiii de culoare ieșind de la școală. În uniformă, mergând fiecare spre casa lui sărăcăcioasă sau, mai rar, ospitalieră. Vor ridica acești tineri Africa de Sud? O vor coborî? Doar Dumnezeu și Guvernul Mondial știu!

La revedere, țară minunată, pentru că mai ai atâtea de arătat și noi am mai avea atâtea de vâzut!

20 februarie: Acasă

Nicăieri nu e ca acasă! Așa se zice, așa am zis și eu, că eram acasă ori că eram plecat. Acum, am o reținere. Am regăsit griul tern. Din natură, din cotidian, din sufletele concetățenilor. 40 de zile, m-am detașat de politică, de încrâncenare în pretenția că fiecare ins, și doar el, deține adevărul. Am regăsit o țară dezbinată, două tabere pline de ură și o a treia care pândește – condusă dintr-o umbră veninos de întunecată de partidele politice maghiare – urzind cu satisfacție, pe seama inconștienței, a prostiei primelor două. Divide et impera! Un adagiu mai actual ca oricând. Urăsc dezbinarea, urăsc patima tâmpă, iraționalul din sânul poporului meu. Totul „curge” spre pierzanie, iar dușmanii, uneltitorii, Guvernul Mondial, rușii, alți vecini, toți își freacă palmele, așteptând prăpădul, ruperea, sfâșierea revanșardă, revizionistă. Suntem aidoma călugărilor bizantini care, pe la sfârșitul secolului al XV – lea, când Mahomed era la suburbiile Constantinopolului, se ciondăneau în ce limbă să oficieze slujba – în latină sau în greacă? Confruntări absurde sunt și la noi, nu vedem adevărul din cauza patimilor, ne pierdem în discuții sterile, în „discuții bizantine”. Aceasta să fie țara mea? Asta să însemne că nicăieri nu e ca acasă? De ce încep să am îndoieli?

Categorie: Reportaje
Etichete: Africa de Sud, cape town, johannesburg, jurnal de la capatul lumii, oceanul indian, Plettenberg Bay, reportaj, Tristan Mihuta
Distribuie:
Articolul anterior
[NOILE TRENDURI ÎN ARHITECTURĂ ȘI DESIGN] Clubul District One Arad (ex „Papa Joe”)
Articolul următor
„Noi vindem gogoşi adevărate!” Interviu cu Paul Tămaş, omul „vinovat” pentru cele mai bune gogoşi din Arad

2 comentarii. Leave new

  • imi pare rau sa va dezamagesc, dar si eu sunt micalacean si am fost deja acolo..de 3 ori deja.. 🙂

    Răspunde
  • Buna ziua, suntem o familie matura de aradeni de-ai d-vs( locuim langa Bidi) si, m-am bucurat nespus ca am dat de minunatul articol scris atat de frumos si de complet, referitor la excursia din Africa de Sud. Planuiesc sa organizez o excursie pe cont propriu , anul viitor in Africa de Sud si relatarile d-vs , m-au ajutat enorm. Credeti ca ne mai puteti ajuta cu cateva tips-uri? Daca da, tel meu este 0747040747, si va multumesc anticipat.
    Va doresc din suflet, sa fiti sanatosi si, sa aveti parte de multe calatorii pe care, sa le impartasiti cu noi iubitorii de calatorii, cei care va citim (si recitim) randurile scrise, pe nerasuflate. Cu stima, Oana Gancea

    Răspunde

Dă-i un răspuns lui Oana Gancea Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Din aceeași categorie