Marin Bucur: Despre grațiere, din experiența unui conducător de penitenciare

Ceea ce se întamplă la această oră – oameni în stradă împotriva Guvernului – mă obligă să  fac câteva considerații pe marginea proiectului de Ordonanță de Urgență pentru grațierea unor pedepse. Mă abțin să comentez proiectul privitor la modificarea și completarea Codul Penal și de Procedură.

Reamintesc cititorilor că în cariera mea de ofițer de penitenciare am fost implicat în elaborarea și aplicarea a zeci  de decrete  de grațiere, începând cu Legea nr 25/1967 și până la Decretul nr.11 din februarie 1988. Din această postură îmi permit să prezint câteva observații.

În elaborarea și, mai ales, în lansarea proiectului s-au comis greșeli impardonabile care, după cum se vede, au fost speculate la maxim de adversarii politici. Grav este faptul că mii de persoane, altminteri de bună credință dar dezinformate și manipulate, au înțeles să iasă în stradă pentru a protesta împotriva unui guvern perfect legitim și care are o majoritate solidă în Parlament, asigurată de votul popular.

Un asemenea proiect trebuia  inițiat, într-o primă fază, la nivelul Administrației Naționale a Penitenciarelor (ANP) și prefigurat de către Ministerul Justiției împreună cu conducerea Parchetelor și consultarea magistraților.

Noi avem un proiect fabricat la partid, pe care procurorii îl critică, ANP îl corectează și, în vârtejul dezbaterilor, toată lumea îl întoarce pe toate fețele. Este adevărat că înainte de 1989 asemenea proiecte se elaborau în secret iar după adoptare, ofițerii din aparatul central al fostei Direcții Generale a Penitenciarelor primeau plicul sigilat, care se desfăcea în comisia de aplicare a decretului din fiecare penitenciar. În actualele condiții, în care grațierea se acordă prin lege de către Parlament, este necesară o dezbatere dar, în primul rând, consultarea specialiștilor din justiție și apoi procedura  normală in comisiile de specialitate ale Parlamentului și un vot rapid. Fiind vorba de un act de clemență cu implicații profund sociale, dezbaterea trebuie să fie aplicată și în regim de urgență. O tărăgănare a procedurii poate fi speculată de infractorii care se pot folosi de o asemenea ocazie pentru a comite fapte ce ar urma să facă obiectul unei grațieri viitoare.

Nota de fundamentare a Ordonanței în discuție se referă exclusiv  la așa – zisa supraaglomerare a penitenciarelor și la riscul ca România să fie victima  unei Hotărâri pilot  a CEDO, așa cum s-a întâmplat în cazul altor țări (Ungaria, Bulgaria, Rusia, Italia.). În anul 2012 CEDO a pronunțat o Hotărâre semi-pilot pe care autoritățile noastre le-au ignorant. Atât guvernul Ponta cât și următorul au transmis la CEDO Memorandum-uri care promiteau măsuri ample pentru remedierea situației, măsuri care au rămas numai pe hârtie. Programul de guvernare al PSD dă impresia că va continua pe aceeași linie.

Reamintesc că în prezent România are cel mai mic număr de deținuți  în penitenciare din perioada posbelică (sub 28.000 de persoane). Condițiile de cazare din penitenciare și din aresturile poliției (în mare majoritate subsoluri) sunt total necorespunzătoare și de natură să aducă atingere demnității umane. Supraaglomerarea a apărut în anul 2010, atunci când Ministerul Justiției a adoptat noi norme de cazare în baza Legii nr.275/2006. Prin aceste norme s-a prevăzut că spațiul  de cazare cuvenit fiecaărui deținut  este de 4 mc, în loc de vechea normă de 6mc. Din condei, capacitatea de cazare existentă s-a redus aproape la jumătate. Deci vorbim de o normă de cazare  ideală care trebuie asigurată prin reconstruirea spațiilor existente sau prin noi locuri de deținere. Sunt de acord cu șeful A.N.P care susține că preluarea unor foste cazărmi militare nu ar putea fi o soluție. Sumele necesare pentru reabilitarea unor asemenea unități militare  pot fi utilizate cu mai mare eficiență pentru modernizarea locurilor de deținere existente, în etape și  prin continuarea activităților. A nu se omite că aceste unități militare, construite și ele în perioada comunistă nu sunt cu nimic mai bune decât spațiile de cazare din penitenciare.

România are urgentă nevoie de închisori preventive, care să înlocuiască aceste beciuri ale poliției, total anacronice și care nu reprezintă decât rămășițe ale sistemului judiciar stalinist.

Revenind la această Notă de Fundamentare, consider că principalul argument al unui act de clemență constă în altceva. Grațierea este și trebuie să fie un instrument al politicii penale a Statului, prin care, la anumite intervale de timp se oferă unor categorii de condamnați șansa de a reveni în societate și de a fi implicat activ în  tot ce este legat de aceasta. Devin plătitori de taxe, ocupă locuri de muncă, își reiau viața de familie etc.

Referitor la conținutul proiectului de Ordonanță  semnalez următoarele aspecte:

Articolul 2 este neavenit și înafara practicii de grațiere existente în România. La grațiere se au în vedere anumite pedepse din punct de vedere al duratei și a infracțiunilor pentru care au fost aplicate.

Dacă se dorește condiționarea acordării grațierii de achitarea despăgubirilor pronunțate de instanțe, acest lucru trebuie îndeplinit în momentul acordării și nu în termen de un an, după punerea în libertate. Cei care nu au plătit despăgubiri și se încadrează la condițiile de grațiere, pot plăti și apoi pot solicita instanței aplicarea legii. Este o modalitate practică, corectă și, aș putea zice, perfect juridică. Varianta formulării din actualul proiect, apreciez că nu-i  aparține unui jurist.

Lista infracțiunilor exceptate de la grațiere este foarte lungă. Nu mai puțin de 50 infracțiuni din codul  penal și încă 15 prevăzute în legi speciale. Surprinde, în  primul rând, prezența pe listă a infracțiunii de furt, cea mai banală faptă penală care nu a lipsit din nici un decret de grațiere din epoca comunistă. Marea majoritate a acestor infractori sunt oameni  sub limita de sărăcie, lipsiți de mijloace materiale, care ar merita o a doua șansă. Nu este vorba de recidiviști care, în mod normal sunt exceptați. De asemenea, nu înțeleg cum infracțiuni cum sunt înșelăciunea (sancționată cu închisoare până la 3 ani) și violarea de domiciliu (maxim 3 ani), se afla pe această listă de excepții.

Se poate observa totodată că infracțiunile de corupție și asimilate corupției (luarea de mită, darea de mită, traficul de influență, cumpărarea de influență, infracțiuni prevăzute de Legea nr.161/2003 pentru prevenirea și combaterea corupției și altele) sunt exceptate.

Criticile aduse legii din acest punct de vedere sunt neavenite, vădit răuvoitoare și nedrepte. Prin această lege nu se „albește” nici un politician. Eventual câteva persoane identificate de presă ca fiind în curs de judecată sau condamnați pentru „abuz în serviciu” pot fi grațiați. Dar aceasta nu înseamnă că nu suportă celelalte consecințe ce decurg din condamnare. Rămân cu un cazier judiciar și, în plus, dacă în decurs de 3 ani săvârșesc cu intenție o infracțiune, pe lângă pedeapsa stabilită pentru acea infracțiune vor executa și restul de pedeapsă neexecutată ca urmare a grațierii.

În concluzie, pledez pentru o LEGE de GRAȚIERE  bine articulată  care să le dea o a doua șansă unor mii de persoane aflate în penitenciare, care vor reveni în viața socială alături de familii, în piața muncii și vor deveni plătitori de taxe și impozite. Efectele unei asemenea măsuri vor fi preponderent pozitive. Dacă în 2-3 ani o parte din cei eliberați vor comite din nou fapte penale , aceasta nu va diminua cu nimic din valoarea socială a unui asemenea act de clemență.

Și, ca o concluzie subiectivă, ceea ce se întâmplă în stradă nu este decât o luptă politică pe care unii o folosesc drept pretext și profită inclusiv de această inabilitate a ministrului justiției.