MLAȘTINA politică – un teren peren

politica
Distribuie:

 

Atunci când cineva își propune să comită o pradă, știe dinainte că are doar două opțiuni:
Prima dintre ele este să o facă agresiv, asumându-și o posibilă contră din partea celor care, pe bună dreptate, înțeleg să-și apere proprietatea.
O a doua opțiune este una de durată și are ca strategie încercarea de a atrage încrederea celui ce urmează a fi prădat.

În cazul în care obiectivul este o țară sau un stat, lucrurile din punct de vedere strategic nu se schimbă foarte mult. Doar primei variante i se alocă definirea mai exactă care este: război. Miza, în acest caz, trebuie să fie una foarte mare. Din experiența istoriei, acesta (războiul) fiind chiar o ultimă soluție, se ajunge după multe încercări de domolire.

Din fericire nu ne aflăm în condițiile declanșării unor astfel de situații. Cel puțin în imediat următoarea perioadă de timp. Ne aflăm însă, noi ca națiune, într-o altfel de situație asemănătoare celei de-a doua opțiuni de pradă. Pentru a înțelege va trebui să punctez destul de exact actorii însoțiți de fapte care să probeze spusele.

Am scris mai demult despre o categorie de specialiști care s-a dorit (de către unii) a fi fost ascunsă total după anul 1990. În parte s-a reușit. Pe securiștii lui Ceaușescu, Iliescu a reușit prin manevre cel puțin dolosive să-i ferească de oprobriul românilor ascunzându-i la Ministerul Apărării Naționale, iar pe cei mai mulți trecându-i în rezervă. Doar că nu s-a înțeles clar ce fel de rezervă. În zadar strigau țărăniștii nevoia unei lustrații, că aceiași decidenți, deja beneficiind de profesioniștii din rezervă, au schimbat termenul în lozinca binecunoscută a salamului cu soia care nu era în meniul lui Ion Rațiu. Ca și cum în al lor s-ar fi înghesuit zilnic. Apoi s-a trecut la negația totală a vânzării de țară. Care ne-a „prins” pe toți cu pantalonii lăsați, neștiind ce anume s-ar fi vrut a se vinde și mai ales de către cine. Exerciții reușite aceste manipulări de care acum uităm cu desăvârșire. Că ele nu mai contează, este adevărat dar poate este important să știm cum au contat atunci, și cine erau autorii direcți. Pe beneficiari i-am cunoscut deja.

Așa după cum se vede, această categorie de rezerviști nu și-a încetat activitatea, ba putem spune fără a greși că în fapt ei au fost și sunt la originea tuturor relelor care ni s-au întâmplat în primii ani de după 1989, iar acum când mai mult ca sigur erau gata să-și predea „lucrarea de diplomă” s-au trezit deconspirați în miezul sistemului lor. Or, în acest caz lupta fiind totală, și precum una din mamele din povestea cu SOLOMON, sunt dispuși chiar la sacrificarea copilului. Pe românește povestea ar suna astfel: în 1989 țara avea mari șanse de a fi una chiar liberă. Nu exista nimic cu care să fim agățați. Nici măcar datorii. În măsura în care proiectul UE stătea pe planșă, ar fi fost extrem de neproductiv ca România să rămână în afara unei structuri ce se dorea a fi o putere în ea însăși. O uniune europeană ai cărei decidenți să țină seama în special de continuarea unui status quo deja existent. Și la  a cărei masă scaunele să rămână doar cele fixate de la început. Asta s-a dorit în principiu și asta s-a și obținut cu mici concesii. Pentru România, aderarea din 2005, măcar că s-a clamat în țară că a fost un succes de politică externă, în fapt, această aderare a venit ca sprijin economic pentru cei doi mari din UE. Dacă se poate vorbi de un succes acela a fost acceptarea primirii noastre în NATO. Primire care a tulburat apele Bosforului dar și pe cele din Marea Azov. Prezența noastră în UE a justificat în mare măsura agenda acestei uniuni care și-a întins prerogative asupra statului nostru mult peste îngăduința românilor normali. Dacă ar fi rămas la atât era bine, dar uniunea a permis trădătorilor de țară să se adăpostească sub umbrela ei, de unde au maculat, la propriu orice încercare de a reașeza statul de drept din România. E de prisos să spun că minciuna în cazul acestora a fost și este instrumentul de cea mai mare valoare. Iar dacă UE admite acest instrument înlăuntrul ei pe drept cuvânt ne întrebăm ce căutăm noi acolo? Oricum, fiind ciuca bătăilor, nu ne putem aștepta în viitorul imediat la vreo schimbare de atitudine din partea celor ce, deși incapabili, încă decid acolo.  Așadar, indiferent de ceea ce fac guvernanții la București, se vor găsi unii care să traducă rele la Bruxelles în așa fel încât să dea apă la moară trădătorilor și celor din UE care au interese de altă natură în România. Prădarea țării cu strategie pe termen lung este în desfășurare.

Poate se vor gândi cei de la putere să caute o altă strategie de comunicare cu poporul român așa încât acesta să fie bine informat cu privire la acțiunile inamicilor noștri. Din țară și de afară. Au reușit democratic să ajungă în structuri europene de unde împreună cu acei corporatiști lipsiți de scrupule fac tot ce le stă în putință pentru a așeza în România un guvern care să schimbe prioritățile actualului guvern. Către marile corporații ce urmăresc resurse cât mai ieftine. Iar unde se poate, să le ia gratis. România este o țară care unora le stă în gât, iar pentru alții este o piață providențială. Amenințarea cu activarea articolului 7 din tratatul de aderare de care mai pomenesc unii cu gura mare din Parlamentul european, este doar o vorbă scrisă și neaplicabilă. Pentru că nimeni nu vrea asta. În afară de mine și probabil de viitorii eurosceptici ce nu vor întârzia să se exprime în curând.
Ne-au atras în mlaștina lor doar să-și arate ei butonii de la cămăși. România este țara care s-a reinventat după anul 1945 cu toată Uniunea Sovietică în spatele ei. Europa a avut nevoie de planul Marschall pentru supraviețuire. Așa că nu noi avem nevoie de UE, ci UE este dependentă de România. Iar guvernul de acum PSD-ALDE nu vrea să le dea acces la resurse. Și nici nu vrea aliați după spasmele  Macron-lui sau ale UEBER ALLES. Care fac în ciudă proverbului cu teaca în care nu încap săbiile. Și d-aia Theresa le-a dat cu flit. N-a vrut în mlaștină. Că știa cum pute. Din moment ce și-au pus bucata de țară la dispoziția aliaților să-i scape de bombardamentele unchiului Angelikăi. Care nu vrea ambasadă la Ierusalim. Că nu vrea ea. Că Ike i-a bătut la fundul gol pe unde i-au prins. Și îi e ciudă ș-acum. Trăiască Trump.

Categorie: Opinii
Etichete: opinii, pledoarii, rezervisti, România, virgil florea
Distribuie:
Articolul anterior
Debut convingător după vacanță, pe „Motorul”: UTA – DACIA Unirea Brăila 3 – 0… iar scorul putea fi mai mare!
Articolul următor
CURS pentru RESPONSABIL DE MEDIU acreditat ANC la Camera de Comerț

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Din aceeași categorie

virgil florea

Subgenerația

Mai mult ca sigur acesta este subiectul despre care îmi este cel mai greu să scriu. Războiale s-au purtat în general cu militari. Soldați, oameni tineri capabili de eforturi și…
florin remetan

[Profile în câteva linii] FLORIN REMEȚAN

Nereușind să-i găsesc CV-ul, întreb un important ziarist din presa arădeană despre studiile lui FLORIN REMEȚAN și aflu că „nu prea are studii”. Cum nicicând nu consider suficientă doar o…
virgil florea

Nu veți reuși…

Să stricați tot… Și știți de ce? Pentru că noi ne încăpățânăm să trăim. Care noi? Cei care mai știm ce înseamnă normalul și bunacuviință. Ați încercat să ne omorâți…
teodor caciora

[Profile în câteva linii] TEODOR CACIORA

Compozitor, profesor universitar doctor, dirijor, organist, pianist, producător, TEODOR CACIORA constituie o personalitate complexă, pentru care muzica nu este numai o profesie, în sine, ci un MOD DE EXISTENȚĂ. A…