Iar vin zilele Aradului. Și, pentru că suntem atât de multiculturali, iar maghiarii au vorba aia cu „Nu-i nuntă fără înjunghieri”, ne pregătește administrația o execuție publică, taman de început de sărbătoare. Ea va avea loc într-un cadru festiv, în sala Ferdinand, pe șaptesprezece ale lui august. Victima, că e victimă, nu condamnat, e Piața Catedralei, fosta Piață Mare, un loc oarecum istoric al orașului. De fapt, al fostului oraș, deoarece nu cred că mai e cineva pe frecvență care să considere că Aradul, sau cel puțin centrul său, mai poate fi considerat oraș. E cel mult o fosă septică, cu apucături de municipiu. În locul condamnatei piețe, se va ridica un monument cel puțin ciudat, cu o înălțime de 20 de metri, care, ne spun aleșii, simbolizează marea unire. E genul de monument care pușcă esențialmente la fel ca și monumentul românesc din vecinul parc al Reconcilierii, parc fără nici un pom, de altfel, un fel de platou pe care se adună ungurii de minim două ori pe ani, ca să vadă o sculptură excepțională, și să depene amintiri și regrete austro-ungare, iar o dată pe an vine Noua Dreaptă, și-și scot uniformele la aer, și încearcă să ignore oroarea aceea de-i spunem arcul românesc.
Nu consider că aș fi un cunoscător în ceea ce privește sculptura, cu atât mai mult când e vorba de o sculptură pe care încă n-a văzut-o absolut nimeni. Am însă o mică problemă cu locația monumentului, dar și cei care vor veni să o admire. În sensul că, poate, era mai bine să o poziționăm undeva unde o poate vedea cineva, fără să acopere cu umbra sa catedrala ortodoxă. Putea fi montată în Piața Avram Iancu, în locul acelei statui sovietice, unde se făceau pionieri pe bandă rulantă. Sau în Piața Romană, la Boul Roșu adică, unde este loc, și unde chiar ar prinde bine un monument, că vizibilitate ar fi. Mai există și problema privitorilor. În sensul că zona Mețianu/Biserica Sârbească nu e neapărat un receptacul al intelectualității naționaliste, mai ales că, în numitul perimetru, majoritară e o minoritate. Ghici chivuță ce-i. Dar, încă o dată, nu sunt nici eu tatăl esteților, și nici nu vreau să intru neavenit în polemici existențiale, din care să ies mai șifonat decât un anume partid după alegerile interne. Iar ping pongul acesta politic, reînceput și reîncălzit de caniculă, știm cu toții că nu va duce nicăieri, nu-i așa?
Dar m-am prins. Totul face parte dintr-un plan. Nu un master plan, cum s-ar putea crede, ci un plan. E vorba de piață. Piețele îl deranjează pe edil. Bine, și parcurile îl deranjează, însă, dacă o luăm semantic, PARC e începutul cuvântului PARCARE. Ca urmare, are o șansă. Infimă, ce-i drept, dar ea există. Pe când piața, piața e marele dușman al hipermarketului. Și cu toții știm că Don Teflon are o apetență pentru ciment, beton și prefabricate. Această modernizare pe repede înainte, fără a ține seama de nici o urmă de tradiție sau de respect pentru istoria unuia dintre primele orașe libere din imperiu, e un lait motiv al acestei aproape perene administrații. Iar dacă orașul a devenit culoar pentru cerșetori și vagabonzi de toate felurile, e doar un moment între două concerte. Și totul poate fi sintetizat în răspunsul prietenului meu, Fufu, de după blocuri, din Vlaicu, atunci când l-am întrebat de ce nu mai iese pe centru, la o cafă. Mi-a răspuns că nu mai vrea, că e prea murdar în centru.
2 comentarii. Leave new
Este regretabil ca atatea lucruri bune sunt anulate de acest demers care de la o posta miroase a bussines pe baza de interes.In aceasta situatie NU MAI VOTEZ FALCA!Incepe sa-mi amintească din ce in ce mai mult de Ceausescu
Rusine demolatorului din Brad !