PLEDOARII

PARTIKIP. De cine râdem când „ne râdem”?

 

Astăzi vor fi publicate rezultatele evaluării naționale. Și de această dată au apărut articolele care citau ,,perlele elevilor”, deși de data asta au fost mai puțin notorii, lumea fiind ocupată cu marile decizii juridico-politice. Vor urma însă și ,,perlele de la bac” pe care absolvenții le vor fi așternut pe foile de examen.

Vor curge râuri de cerneală cu stive de emoticoane râzând la adresa lor. Grammar Nazi vor jubila la oprobiul public la adresa autorilor acestor ,,perle”. Ne vom simți, mulți dintre noi, mai împliniți prin auto-suficiența  noastră.

Ce vom ignora, însă, este faptul că în prezent comunicarea există preponderent în scris. Rețelele de socializare au făcut lumea să comunice prin mesaje scrise, condimentate pe alocuri cu emoticoane. Câți dintre voi, care citiți acest articol, nu comunicați prin mess, whatsapp, viber, telegraph: ,,Lăsați vă rugăm comm pe pagina de FB sau pls comm și share.”?

Una dintre cheile descifrării comunicării tastate este un studiu care arată că atunci când scriem mesaje, de fapt vorbim. În comunicarea prin mesaje scrise, în mediul digital, principalul centru cerebral activ este cel al vorbirii, nu cel al scrierii.

,,Partikip” a fost expresia amăgirii unor creduli, până să devină un slogan ironic pentru privilegiații profesorilor de limba și literatura română. Mă includ și pe mine în aceeași categorie, având o profesoară de română care și-a pus profund amprenta asupra mea.

Sunt, astfel, destul de mulți cei care râd fără noimă, fără să fie conștienți de ce se râde. E greu să râzi de cifre, pentru că nu au poantă. Procentul de 6% din buget, nealocat vreodată, poate fi un motiv de râs doar pentru contabili sau cinici. Cifrele coeficienților de salarizare ai dascălilor pot fi, de asemenea, luate în râs doar de funcționarii publici de la curtea miniștrilor muncii. Procentele ce descriu analfabetismul funcțional sunt rezervate doar funcționarilor subordonați vreunui vremelnic ministru al educației. Altfel, înțelegând realitatea definită de aceste statistici, nu poți găsi motiv de distracție.

Învățământul ,,s-a reformat” constant, ca și când reformatorii ar fi lipsit. Nici nu au avut vreo noimă acești reformatori, așa că e corect ,,s-a”…pentru că singur!

Cea mai mare șansă, cea oferită de tehnologie, a fost ignorată total de către profesori. Dacă ar fi înțeles necesitatea comunicării scrise, dascălii ar fi putut transforma acest lucru într-un avantaj. Să îți fie toți elevii dependenți de scris și să nu te transformi în traficant de gramatică e impardonabil. Mai mult, dezvoltarea ,,Fenomenului Brăila” arată cât de departe sunt profesorii de realitate și de responsabilitate. Nu spun că profesorii ar fi scutiți de greșeală sau chiar de neștiință. Ce poți, ca profesor, să insufli elevilor, atunci când elevii tăi deja se exprimă mult mai elevat decât premierul?

Tindem, prin exces de critică, să anihilăm exprimarea publică a unor oameni care nu au greșit personal. Au greșit alții față de ei, iar noi judecăm păgubiții pentru ce au păgubit alții. Vocea lor se va auzi cu atât mai puțin și tot atât de puțin vom condamna adevărații vinovați. Aceste voci nu se regăsesc doar pe pagini de Facebook care atrag râsete, ci și în societate. Dacă se vor abține să fie judecate și vor alege tăcerea, nu le vom mai auzi nici problemele.

Reducerea la tăcere publică va conduce și la tăcere socială. Percepția asupra definirii categoriilor electorale e deja dovedită a fi falsă, iar absenteismul la vot este o manifestare preponderentă. Adâncirea lipsei manifestării sociale prin vot este chiar dorită, în mod periculos, de către micii zei ai comunicării digitale. Rezultatul imediat va fi accentuarea dezintegării sociale, părăsindu-ne unii pe alții, judecând prea aspru pe unii pentru greșelile celorlalți. Ajungem, în felul ăsta, să ne părăsim unii pe alții în funcție de abandonarea noastră de către instituții.

Un prieten spunea de curând că nu putem ajunge la înălțimea sferelor gândite de Eminescu, fără a trece prin Caragiale. Constat, cu tristețe, că nu am ajuns nici măcar la Caragiale. El ne învață să râdem de prostia responsabililor, nu de insuficiența victimelor lor.

E deja evident că nu ne mai simțim bine unii cu alții, deși, în același timp, nu ne simțim bine nici cu noi înșine. Participăm (și „partikip”) la aceeași disoluție socială, unii mai corect gramatical decât alții.

 

Adrian Rista, 19 iunie 2018 10:51