[PROZĂ] Ospiciul „Mărcuța” (fragment din romanul STRIGOII, în curs de apariție)

coperta
Distribuie:

 

Într-o ţară cu atâtea nulităţi triumfătoare, un poet atît de mare şi de cinstit nu putea să moară decît într-un spital de nebuni.”

(Alexandru Vlahuță)

Mărcuța

„Eminescule, futu-ți Dumnezeii mă-ti, moldovean bășinos” mă aghesmui c-o dojană amicală doctorul Coșciug. „Nu mai am putere în a trata pacienții, nimic nu mai dă roade. Curentul ni l-au tăiat pentru neplată, asta oricum nu este mare bai că mi-a ieșit duhoarea de carne arsă pe grumaz, Centaurii s-au plictisit să-i mai fută deoarece rezerva de Futanol e terminată, iar domnul doctor Mengele bea încontinuu în loc să facă alta. Singurii pe care am reușit să-i tratăm sunt cei la care le-am transplantat coaiele în călcăie, iar acum stau locului liniștiți, fără să mai fie nevoie să-i punem în lanțuri. Da și dintre ăștia, o grămadă îs boșorogi și nu le mai simt, așa că degeaba. Am încercat și alte metode, dar din păcate lobotomiile au avut drept rezultat decapitarea pacientului. Mengele îl are drept asistent pe bruta de Miciurin iar ăla o practică cu drujba… efectiv nu mai știu ce să fac” îmi spuse reputatul Coșciug și-mi întinse un pahar de spirt îndoit cu ness făcut la lampa cu gaz. „Tu ai fost la mai multe stabilimente de sănătate mintală, rememorează vrednicele metode din bătrâni și dă-mi naibii un sfat cum să fac să fie bine, că simt că nu mai fac față și mă bag singur în Butoiul Groazei să mă omoare Centaurii cu puloacele lor de măgar!”

Într-adevăr, când am fost pus în camisol de forță și răpit de agentura maghiară din baia publică de pe strada Poliției și dus la ospiciul doctorului Șuțu, vremurile erau altfel. Odată ajuns pe strada Plantelor nr.9, am fost aruncat ca un sac în fața porții și până să mă dezmeticesc, vreo doi haidamaci mi-au tras niște picioare în cap de mi l-au umflat ca pe un bostan, iar apoi m-au băgat la recluziune, trei zile într-o chilie întunecoasă pe a cărei pardoseală rece erau niște paie putrede.

„Nebunia este indusă de grăsimea ce inundă creierii și împiedică omul să gândească rațional” era de părere dr.Șuțu. Acest prim tratament era numit „purificare sufletească”. Drept meniu am primit un blid cu terci și o cană cu ceai îndoit cu bromură, pentru liniștirea celulelor nervoase. Mi s-a aplicat aceeași procedură ca și celorlalți pacienți – faptul că eram însuși genialul Eminescu nu m-a ajutat  deloc. După trei zile de recluziune mi s-a luat măsura pentru sicriu, cu niște numere mai strâmtă deoarece, în urma tratamentului sever, era clar că voi slăbi înainte de a ieși cu picioarele înainte de acolo. Apoi urmau alte trei zile de purificare trupească. Trei clisme pe zi, tot de atâtea ori laxative, purgative și chinină, pentru sudație. Pentru a grăbi procesul, din când în când infirmerii săreau cu picioarele pe burta pacientului, așa că din vreo 12 câți eram inițial în salon, am mai rămas 10 până în a șaptea zi când, conform uzanței, te prezentau mai mult mort decât viu în fața doctorului Șuțu, care în funcție de gravitatea bolii, decidea tratamentul. Dar cum tratamentul era același pentru toți, doar  începea să urle: „Gunoiule, eu sunt Dumnezeu, am creat lumea în șase zile iar în a șaptea am dreptul să mă hodinesc, iar tu vii la mine în biroul în care a stat până și Vodă Carol tot căcat pe tine?! Las că te duc eu pe calea cea bună. Dezinfecție! Totală! Apoi la tălpi, ca să vină mintea la cap, apoi la cap, pentru ca mintea să înceapă să circule prin toate celulele și tot așa, până mintea, intelighenția devine fluidă iar omul se însănătoșește.”

Imediat două brute m-au apucat de subțiori iar a treia mi-a îndesat în gură un căluș de gutapercă pe care l-au legat strâns cu o funie după ceafă. Apoi am fost dus la spălător pentru tratament.

O dată pus în genunchi pe piatra rece de acolo eram spălat cu furtunul, apa fiind rece ca gheața, în viziunea marelui psihiatru acest fapt fiind tonic pentru creierii moleșiți ai bolnavilor. Apoi au început să mă altoiască cu vâna de bou la tălpi, după care luam bâte ciobănești în moalele capului, apoi iar apă rece, totul pentru reînvierea intelighenției mele geniale. Spre seară, când eram mai mult mort decât viu m-au lăsat în pace și am dormit rezemat de un pacient ce nu rezistase tratamentului și repauzase. Dis de dimineață, după ce mi-au scos călușul și mi-asu lăsat gura slobodă vreme de un sfert de ceas ca să pot îmbuca ceva, m-au introdus iarăși la tratament. La latrină nu  ne scoteau deoarece un era cazul: făceam pe noi când luam medicația pe bază de vână de bou și tradiționala bâtă ciobănească. Așa că umblam cu labele și capetele învelite în cârpe ude ca să ne mai ostoiască din durerile pricinuite de tratament, iar drept lenjerie aveam niște cămeșoaie până la genunchi, pe care scria „proprietatea domnului doctor Șuțu”.

Tot ce au scris după prima mea moarte biografii mei sunt minciuni. Nu puteam să mă cert cu nimeni deoarece purtam mereu botniță, iar pietricelele din curte nu le puteam aduna pe post de nestemate, deoarece cămeșoaiele alea nu au buzunare. Și nici în fund nu le puteam băga, și am să vă explic imediat de ce. O dată pe săptămână ne afumau acolo, în miezul dinapoiului cu un amestec de pucioasă, arsenic și mercur. Aceasta era rețeta secretă a doctorului Șuțu, iar înainte de asta ne controlau până în fundul fundului cu o chiuretă, ca să vadă dacă nu s-a șterpelit și dosit ceva.  După ce erai întins și legat pe o capră de lemn, toată treaba se făcea cu ajutorul unui foale de fierar, de scoteai fum pe nas ca un dragon,  iar după acest tratament bătăile încetau vreme de o zi, două, în funcție de dispoziția haidamacilor de infirmieri care se cam leneveau în lipsa patronului lor. Și asta pentru că Șuțu, cunoscut morfinoman, își făcea veacul într- un tripou înțesat cu țigani travestiți care îl sugeau până la măduva oaselor (de aici trăgându-i-se, de altfel, sfârșitul. Așa că nici vorbă să mă fi certat cu cineva pe acolo, mai ales că nu puteai lega nici prietenii, nici dușmănii,  tratamentul fiind atât de eficient încât 8 din 10 pacienți repauzau după prima săptămână -asta nefiind o problemă, curtea stabilimentului fiind mereu plină de clienți declarați nebuni și duși la balamucul de la Mărcuța de către rude hrăpărețe să le ia averile. Și dacă nu aveau încă patalamaua de nebun, domnul doctor Șuțu le punea pe bandă rulantă, până și la cei aduși morți după ce fuseseră uciși de rude. Astfel, datorită marelui savant, multe odrasle din familii de prestigiu au scăpat de ștreang ori ocnă după ce își omorâseră părinții pentru a achita datoriile de la jocurile de cărți, iar societatea română s-a îmbogățit spiritual cu câte un Kogălniceanu, Brătianu ori Costaforu – ceea ce înseamnă că lucrurile funcționau bine pentru țară.

***

– Bine măi Eminescule, înțeleg ce tratament ai urmat, dar în comparație cu ajutorul pe care-l dăm noi aici paciențior noștrii, mi se pare totuși mult prea blând. Niște toiege în cap nu sunt atât de nasoale precum fierul roșu, zdrobitul degetelor la ușă ori a căpățânii la menghină. Totuși, dacă ajutorul acordat de către savantul Șuțu pentru a te vindeca de ceea ce el considera nebunie a fost atât de puțin sever, cum de ai reușit să repauzezi și ai zăcut închis în sicriu până la învierea pe care a reușit-o marele Henri Coandă?!

– În primul rând, eu, după cum  v- am mai pomenit, nu am zăcut decât o zi în coșciug, niște nemernici m-au dezgropat după funeralii și l-au furat ca să- l vândă, la fel și costumul și melonul, iar pe mine au aruncat niște lopeți de pământ și gata. Eu, mai precis spiritul meu universal genial, eram deja strigoi în turla Mitropoliei din cauza complotului pus la cale de popii cei nemernici care îmi făcuseră slujba pe invers, dar nu eram singur, mai aveam drept companioni personalități ale scumpei mele patrii, de acolo am ajuns să cunosc atât de multe. Și până la învierea mea am observat cu atenție tot ce s-a petrecut în țara asta și am ajuns la concluzia că am scris în presă mult prea cuminte, nici eu nu îmi puteam că se vor ajunge la asemenea nemernicii și decăderi morale. Dar asta nu mai contează. La fel cum nu mă mai interesa că mă ronțăie viermii, lipitorile sau hârciogii. M- am întristat doar când niște câini în călduri m-au deshumat și smuls mâna în care țineam pana mea măiastră, iar după ce s- au săturat să tragă de ea au îngropat-o în cealaltă parte a țintirimului. Nu știu cum au procedat la înviere, dar după cum vedeți, sunt cât se poate de întreg.

–  Tacă- ți pizda asta de gură că pun pe Miciurin să îți smulgă limba cu patentul, se răsti Coșciug, vizibil iritat. Zi dracului cum ai reușit să mori și gata, că ni se termină spirtul și te trimit pe tine să ceri pe cont de la non stop.  Sau mai bine încearcă să furi o sticlă, că e mai sigur.

–  Așa cum am zis, am fost ultimul din lotul tratat de dr. Șuțu care se încăpățâna să se vindece. Restul, 11, se vindecaseră toți prin deces. Domul Șuțu alegea mereu 12 pacienți, pe care îi numea apostoli și le zicea: După ce vă vindec și vă liniștesc mințile rătăcite, vă dezleg să plecați în lume ca să propăvăduiți că sunt cel mai mare savant, doctor și practician în domeniul sănătății mintale! Și plecau pacienții pe bandă rulantă, dar pe lumea ailaltă. Cu unii m-am și întâlnit în perioada în care eram strigoi, deoarece familile hapsâne nu tocmiseră nici măcar un popă să le facă slujbă, iar dr. Șuțu îi vindea la bucată studenților de la Medicină. De aceea un om, mai ales o personalitate ca mine, trebuia înhumată creștinește.

Văzând că rezist, domnul dr.Șuțu devenea tot mai nervos. Nu putea băga la tratament alt lot până când celălalt nu era vindecat totalmente, așa că după ce mă puse în camisol de forță îmi scoase botnița și mă întrebă domol:

–  Eminescule, colegii tăi au trecut cu bine tratamentul, acum sunt vindecați, liberi, unii s-au vindecat încă din stadiul de purificare trupească și le-am dat drumul, iar acum sunt fericiți. Dr Șuțu mă credea prost și că în urma toiegelor primite în cap uitasem cum ne tratau infirmierii în acel stadiu, când după zeci de clisme, purgative  și laxative bagate cu furtunul de clismă pe grumaz, săreau cu picioarele la noi pe burtă. Dar am tăcut pentru moment, de groază să un îi cheme ca să mă altoiască iarăși.

–  Eminescule, uite cum facem. Tu suferi de o depresie deosebit de gravă, iar Veorica Micle, aflând de chinurile tale, a venit să te vadă. Te las vreme de jumătate de ceas fără botniță, ca să-i poți recita poezii, iar apoi trei zile nu mai ai nici un tratament, ca să îți mai revii.

Cum am aflat că iubirea mea cosmică venise să mă vadă, m-am și năpustit pe ușă, parcă zburam în cămeșoaia aia ce avea mânecile legate la spate și era toată căcată și pătată cu sânge închegat. Ajuns la capătul coridorului, domnul doctor Șuțu strigă: „Eminule, intră în camera din stânga!”

Așa am și făcut. Ajuns acolo am văzut că era goală. În ea nu erau decât două scaune pe care era pus un sicriu modest cu numele meu scris pe el, și deasupra funebrului cufăr, melonul și hainele cu care obișnuiam să merg la teatru. Prima lovitură a fost atât de puternică, încât nici nu am simțit- o. Doctorul Șuțu avea un baston cu măciulie de aur, umplută cu argint viu și m-a izbit cu el precum Vodă Mircea cel Bătrân cu buzduganul… și știa să dea, nu ca animalele alea de infirmieri care ne umflau căpățânile cu bâte din lemn de salcâm uscat sau frasin, în funcție de gravitatea bolii. Când am dat să-mi revin și să mă ridic de pe jos, privirea mi se încețoșa tot mai tare, simțeam că se învârte odaia cu mine, pe pardoseală îmi vedeam creierii împrăștiați. Ultima amintire o am cum dr. Șuțu mă suduia și izbea cu toate puterile în cap. Apoi nimic.

M-am trezit și am crezut că totul a fost un coșmar, dar când am văzut cotoiul stabilimentului mâncându- mi creierii, mi-am dat seama că am murit. De aceea, este o altă minciună faptul că genialul meu creier a fost uitat pe pervaz, la soare, și s- a stricat. L-a mâncat Șpil, cotoiul ospiciului, iar ce sărise pe pereți au lins niște pacienți înfometați băgați cu de-a sila acolo, ca să șteagă urmele. Nici de autopsie nu am avut parte, m-au spălat în sala de tratament de sânge, apoi îmbrăcat, pus în sicriu, iar a doua zi vuiau toți Bucureștii de mine: „Poetul Mihai Eminescu a murit!”

(text de Bercea Nicolae)

N.red. – Romanul STRIGOII este în curs de apariție la Editura Azbest Publishing

 

Categorie: Cultură
Etichete: bebitzu, nicolae bercea, romanul strigoii, sanatoriul marcuta
Distribuie:
Articolul anterior
[ACTUALIZARE] RECEPȚIA prilejuită de aniversarea a 70 de ani de relații diplomatice și de prietenie dintre România și China, care trebuia să aibă loc pe 6 iunie la Arad, SE AMÂNĂ
Articolul următor
Aradul trimite gimnaste în lotul pentru „Europene”: Alenia Biringer debutează în echipa mare!

6 comentarii. Leave new

  • Genial. Nu am mai citit niciodata asa ceva. E pe bune Roman sau doar asa?

    Răspunde
  • Esti dus cu pluta. Iti fileaza lampile. Iti bate o emisfera si furi curent de n ai vazut. Prinzi semnale sau auzi voci Bebitzule? Pe bune. Dar esti acelasi romantic inconfundabil si iremediabil. Geniul tau se risipeste pe coridoarele ospiciului. Pacat

    Răspunde
  • avatar of remus sfaraila
    Remus Sfaraila
    2 iunie 2019 17:07

    Materialul a fost dictat de Zanescu Aurelian

    Răspunde
  • Asta e un omagiu adus marchizului de Sade de ziua lui? Eminescu rulz

    Răspunde
  • Vrem continuarea! De ce nu continui sa publici fragmente din Strigoii?nimeni niciodată în vecii vecilor amin nu a mai scris așa ceva.asteptam cu nerăbdare noi fragmente, sau tot romanul.sper ca nu ai avut repercusiuni după ce ai publicat așa ceva.de cand plecasesi de la glasul nu mai auzisem de tine.scrie mai departe ca esti deosebit.

    Răspunde
  • avatar of cosmin alexandru
    Cosmin Alexandru
    12 iulie 2019 14:18

    Ai rămas același inegalabil Bebitzu

    Răspunde

Dă-i un răspuns lui Remus Sfaraila Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Din aceeași categorie

balcea 1

Domnul Bovary

Motto: „…domnul Charles-Denis-Bartholomé Bovary, fost subchirurg militar, compromis, prin anul 1812, în nişte afaceri cu recrutarea şi silit în acea vreme să-şi dea demisia, profitase atunci de farmecele sale personale…