[PROZĂ SCURTĂ] De vrei să mori, mori, de vrei să trăieşti, tot mori

Din Maramureş în Deltă

S-a ascuns de cunoscuţi pornind de la o idee falsă de eliberare. A lăsat în urmă ceea ce nu avusese. A întredeschis ochii într-o seară în oraşul în care crescuse şi realizase că-i singur. Nu era căsătorit, părinţii i-au murit demult, neamurile făcând toate demersurile necesare ca să-l dezmoştenească şi nu se opusese, dimpotrivă, le-a evitat cu eleganţă, acceptând actele juridice cinice: părinţii îşi vindeau formal proprietăţile unui copil, fraţii luau declaraţii de renunţare la moştenire de la propriile surori, fraţi, profitând de agonia bolilor din ultimele luni de viaţă, a dezmembrărilor familare, orice, prietenii se transformau în cunoştinţe banale, fiecare la casa lui, aveau la ce, nu ca el, vecinii încărcaţi de probleme abia dacă mai răspundeau la salut, colegii de serviciu se fofilau cu cât ajungea să-i cunoască mai bine, adică de lene transformau munca în bârfă şi telefon fără fir conectat la reţelele de socializare, nici măcar nu îl mai priveau direct, ajungeau să converseze cu o fotografie iar când plictiseala devenea obositoare îl schimbau fără regrete.

A fugit departe dintr-un colţ populat al ţării, într-altul sărac, pustiu fără să lase vreo urmă. Nu s-a plâns nimănui, ştia că regretele, erorile şi lamentările nasc isterii false, nimeni nu avea chef să le audă. Înţelegerea adevărată este sinonimă nebuniei, adică-i cumva originală, diferită de cea comună. A învinge frica, în ziua de azi, înseamnă a uita de tine! Memoria omoară dacă se desprinde de realitatea şi devine speranţă. El nu accepta ignoranţa, deşi era drumul cel mai scurt ca să reziste în închisoarea deschisă. A hotărât că-i mai bine să dispară din oraş, pentru totdeauna. Nu lăsa nimic în urmă.

Trecutul ucide cu fiecare clipă a prezentului, restul sunt accidente, nepotriviri şi hazard. Avea sens să lupte ca să păstreze memoriile vechi şi frumoase, pline de armonie şi zâmbete, nu aştepta degradarea ireversibilă, diminuarea ori înmormântarea lor. Nici fuga într-un cătun dobrogean nu a fost decât o soluţie temporară. Dunărea era albastră mereu. Plictisitoare. Prea albastră. Era unicul motiv pentru care a ales-o. Lenea de a privi cerul înnorat. Culoarea îl încărca de vise, n-o putea uita, ochii miraţi şi tăcuţi, înţelegători şi sinceri.

În cătunul de la marginea ţării s-a apucat să lucreze la câmp ca muncitor necalificat, unde altundeva? N-avea nicio cunoştinţă agrară, dar diplomele erau nefolositoare. Culegea trestie vara, repara plasele pescăreşti iarna, după cum era educat de către proprietari, arunca pui de porci primăvara şi se chinuia să-i prindă, ceva mai mari, toamna târziu, creşteau cum puteau, nu-l interesa.

Dormea într-o cameră de văiugă închiriată la o familie sinistră, fiecare avea un fel de handicap. Stăpânul, un anume Matei, rămăsese fără limbă şi mâna stângă, se pare că a fost pedepsit de liniile de înaltă tensiune pe care la un moment de beţie încercase să le pună la pământ, crezând că firele sunt bune pentru capcanele acvatice sau sunt fantome din alte lumi cu care-i musai să vorbească. Se năştea România postcomunistă în care drama unui regim totalitar se reducea la opoziţia indivizilor, fiecare om credea că-i stat în stat, deci totul aparţinea celui care lua primul cu condiţia să nu fie văzut de autorităţi iar funcţionarii se străduiau să nu fie văzuţi de şefi, şefii de oameni şi aşa mai departe.

Matei vorbea prin semne ample, acide, repetitive. Cu o doză de relativitate, nu era un limbaj surdo-mut, cine să-i predea acolo, se făcea înţeles gesticulând şi urlând aiurea. Soţia lui părea mai simpatică fiindcă îşi arăta dosul când avea chef, din senin, fără niciun motiv, ridicându-şi poalele deasupra sânilor şi fugind ca o descreierată. Nu purta lenjerie intimă, era inutilă în acele locuri se ridica, se scutura, ţiuia şi iar se despuia fugind fără noimă pentru câteva minute prin curtea comună, nu deschidea poarta să evadeze, n-avea sens, oricum gardul răsfirat lăsa să se vadă totul înăuntru, apoi redevenea normală zile în şir ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, nimeni nu se lega de goliciune şi nu-i reproşa comportamentul furibund şi comic. Nu s-a întrebat niciodată de ce face ceea ce face şi nu a cerut lămuriri, nici măcar nu şi-a pus în minte problema sexuală sau a violului. Proprietatea-i sfântă, avea dreptul să facă ce dorea în curtea proprie!

Mătuşa, aveau o mătuşă dar nu şi-a dat seama din partea cui, vorbea cu un glas gros, masculin şi se certa singură, prietenul imaginar nefiind niciodată femeie, ci doi bărbaţi cu care se contrazicea sau pe care îi îndemna să construiască o barcă-greblă cu care să adune tot peştele din Dunăre. Cel mai ciudat era râsul când pe soţia lui Matei o apucau pandaliile, atunci râdea pe cele două tonuri: personal şi al prietenului şi arăta cu degetul inelar înspre soţia despuiată şi zăpăcită, sporovoind pe marginea crizelor declanşate care se termina cu „ţi-am spus!” „ţi-am spus!” „ţi-am spus!” N-aveau copii. Numai găini multe şi gălăgioase, cocoşi înfuriaţi care mai mult se încăierau decât fugăreau găinile. Şi cântau la unison, când cotcodăcea unul sau una se puneau să cânte toţi, inclusiv păsările sălbatice, pe tonuri diferite, când tăceau, la un moment dat, se aşternea o linişte macabră. Nici greierii nu se mai înfoliau.

În cătunul dunărean avea un singur avantaj. I s-a pierdut urma. Nu exista poştă, internet, telefonie mobilă, telegraf, nimic. Ca-n perioadele vechi. Îşi putea consuma tristeţea fără să se justifice în faţa cuiva. Erau prea puţini în jur interesaţi de povestea anonimului. Aşa că şi-a continuat traiul simplu şi uniform, zi de zi, an după an, trei, în fapt, cu deprinderi automatizate care îi lăsa în întregime libertatea gândirii. Îşi reamintea ce vroia şi cum vroia. Până s-a plictisit şi a devenit şi mai tăcut. Să plece în altă parte? Să-şi găsească alt context? N-avea sens, aşa că, aşezându-se lângă o stivă de lemne din spatele casei a luat toporul în mâna stângă şi a privit cerul. Era asemănător cu cel din trecut. Senin. Câţiva norişori, departe. Mai degrabă albi. Se apropiau de iris. Clari. Transformabili. Strălucitori de la reflecţiile apusului. A început să-l arunce în sus. La început cu putere. Ce rost avea să-şi păstreze ceea ce nu mai preţuia? Închidea ochii, strângându-i tare, aşteptând. Se auzea o bufnitură. Nu-i căzuse în cap, gât, umeri ci undeva pe lângă. De şase ori a aşteptat să-l zdruncine. Îl arunca, îi urmărea traiectoria şi se aşeza în locul corect. Instinctul de conservare îl făcea să se ferească în ultima clipă, se arunca la pământ şi nu era lovit. Transpirat de emoţie şi efort s-a aşezat la umbra stivei de lemne. Lehamitea i-a transformat nemulţumirea în scârbă. Şi-a tăiat cu un briceag folosit la desfacerea cutiilor de conservă de la cină pulpa, căutându-şi vena femurală de câteva ori. L-a scos din piciorul care pulsa deja cu oarecare teamă şi satisfacţie. Îşi vedea sfârşitul orbit de trecutul sfidător. A închis ochii spunând rugăciunea cu toată seriozitatea.

– Doamne! Doamne, rogu-te să-mi păstrezi aproape această stare prefăcută de impostură! Fără de care n-aş mai fi eu! Fără de care n-ai mai exista tu. Sunt  un mincinos care spune adevărul chiar şi când minte! aşa-şi începea Golu Golescu zilele. O rugăciune seacă în care credea şi o dispreţuia totodată, râdea de absurditatea propusă motive pentru care o ţinea secretă, minusculă, ascunsă. Şi-a format o superstiţie, neîmpărtăşind-o nici măcar unicii oglinzi minuscule, obosite, pline de pete negre din hol pe lângă care trecea ritualic dimineţile în încercarea de-a uita lucrurile inutile , minunându-se nu atât de mult de soarele care răsare, de temperatura care oscilează aiurea, precum o taie capul, de copacii virgini sau desvirginaţi de frunze, erectabile impresii, de câinii cu coada între picioarele lor sau ale altora, de pâinea cu gust de cald şi drojdia sătulă de umflăturile mustite,  cât de bărbaţii care se umilesc ca nişte femei ce-şi aşteaptă sfârşitul de lună pentru a merge la cumpărături hazlii, cârnaţi şi prăjeli înnecate într-un ocean de bere prin care înoată sincron, simulând sportul c-o leneşă pasivitate, de damele care se comportă masculinizat, un fel de bureţi uscaţi, avizi de putere, plutind prin mareele transpirate de zbucium, dictatoare cerşind cu subtilitate recunoştinţa pe care nimeni nu prea are chef să le-o împărtăşească , făcându-le în ciudă, amplificând teroarea anonimatului, însă, condamnate la o uitare şi mai mare când cedează şi renunţă la distanţare, se ofilesc singure în apartamentul prefabricat, izolate ca prinţesele din basmele criminale! Dar, într-o lume educată idiot pentru deturnarea de turmă, simţea nevoia să se comporte asemenea, pentru a reuşi în viaţă. Numai că exagera şi nu era în stare să fie normal, adică să accepte nedreptăţile ori să se lamenteze pe seama  lor, indiferent sau pasiv, naiv sau parţial naiv, identificând conspiraţiile false, cele mai multe, sau reale, nedemonstrabile, în consecinţă. Aşa că, susţinea că mai bine rămâne un neruşinat, mincinos, nerecunoscător, impostor intenţionat, parşiv, parvenit. În realitate era naiv, ca orice mascul plin de sine, fără s-o recunoască, dar egoismul îl făcea să se înstrăineze tot mai mult de lucrurile făcute, dar, mai ales, nefăcute. Îmbătrânea degeaba şi nu sesiza că în urmă-i rămânea nimicul, nesemnificativul, iluzoriul care-l detesta când îi vedea pe alţii.

– Prost am fost, remarca cu o notă mediocră de aciditate, revăzându-şi trecutul. Pe scurt, îşi cam bătuse joc, stima de sine fusese o urmă pe care a aruncat-o în spatele unor oameni invizibili pentru a o uita cu desăvârşire. Iniţial a pus vina pe urbe, pe exterior, era mai simplu să se suporte, să-şi justifice eşecurile, falsităţile în care trăise şi credea că le evită prin simplu fapt că le recunoştea. Apoi şi-a dat seama că este cruda realitate. Îşi reproşa că a fost antagonic, adică nu suportase defel ca alţii să-l califice drept prost, mormăindu-şi periodic  ideea că fiecare are dreptul de viaţă şi de moarte în legătură cu propria persoană, deci fiecare este în măsură să se încadreze în ce categorie doreşte. Nu era singurul. Cu siguranţă trecea printr-o criză, nu era singurul. Era atât de nemulţumit de limitele naturale încât se trădase şi acceptase implacabil că-i prost, nu se iluziona, prefera să nu se amăgească, nu recurgea la tertipuri alcoolizate sau droguri, nu era laş şi avea curajul să înfrunte deprimarea, nu se desfăta prin achiziţii, ar fi uitat de propria nemetnicie, nu îşi dorea puterea prin care ar fi nefericit cu, siguranţă, pe altcineva. Nu punea vina pe ceilalţi oameni, pe fantomele păcălite de educaţia primită, pe bancheri sau politicieni, îşi imputa sieşi eşecul. Oricum, detesta pâinea şi circul oferit de instituţiile private sau de stat. Simplu, era un prost! Măcar nu ajungea invidiat, complexările l-au făcut să se interiorizeze mult şi devenise o fantomă reală printre atâtea altele care nu-şi dau seama de asta, mai ales că dispăruse în cătunul de lângă Dunăre.

În afară de starea intelectuală, în cea afectivă şi-a zis că iubise o femeie cu toate că avea impresia, niţel îngustă, că a fost dispreţuit, precum merita. În cap i-au crescut simetrii, la ceva negativ adăuga unori pozitivitate, şi veciversa, deci bănuise, păstrând urma amară de regret, că a fost la fel de necesar şi tolerat, devenind prin obişnuinţă casnică un fel motan ce toarce în braţele proprietarei când doreşte lucruri. Stăpâna, desigur. Ca bărbat s-a simţit acceptat dar nu iubit de femei. N-a găsit niciuna, cum apar imaginate narările din filme sau cărţi, crăcănată, total, câzând pe spate când intră în casă sau în bar, venerându-l ca pe un sfânt cu moaşte potenţiale. Nu era un sfânt, dar moaşte putea să aibă, ca oricine. Au un fel de raţiune, nu-s dobitoace! gândea întărindu-şi convingerea că nicio vertebrată n-o să-l iubească necondiţionat. Aia nu există! Nici în starea socială. Poeţii-s detestaţi, oamenii de cultură-s ignoraţi, prea multe manele şi spectacol de prost-gust. Şi de-ar fi putred de bogat nu şi-ar găsi iubirea. Poate numai amăgirea. Sunt prea multe. Suntem prea mulţi. Respecta oamenii de la început când n-aveau alternative, trăznea sec în jur, animalele îi hăituiau, gerul îi lăsa fără anumite membre, mâncare ioc, eh, alea da înlănţuiri, pasiuni dezlănţuite, legăminte!

Avea cumva dreptate. Raisa a păstrat relaţia neîntreruptă pentru mai mult de cinci ani din cauza unor amintiri ascunse, mărturisite ocazional dar ignorate. Era o femeie senzuală şi temperată. Picioare armonioase, fese opulente în zona naturală, ochi limpezi şi sinceri, zâmbet dezinteresat. Cu părul întins până la maxim, lins, deşi era în mod natural o cârlionţată nativă. Dacă n-ar fi avut părul natural creţ, probabil şi l-ar fi ondulat. Cu ţâţe oscilatorii, adică tot îşi făcea operaţii estetice, ba şi le micşora, ba şi le mărea, în funcţie de ciclul lunar sau de capriciile financiare şi de indicaţiile medicilor din clinicilor de specialitate. Oricum, îi plăcea să se joace, transformându-şi subtil doar sânii ca pe o plastelină, uneori, revenind la modelul iniţial şi iar schimbându-se. Parcă n-avea ce face cu ei. Micuţi, micuţi, babani, medii. Culmea era că o făcea pentru ea, nu pentru Golescu sau altcineva. N-avea copii, la ce să-i folosească? Nu căuta parteneri, îi alegea fiindcă avea grijă de cum arată, nu se împrietenise cu colege sau colegi de serviciu, controla eficient şi bârfele, însă era plictisită de schimbări. Nu-şi aveau sensul. Dacă bărbaţii au şi urechile ascunse în chiloţi, atunci este normal că aud numai şoapte sexoase! Uneori vorbea degeaba, îşi mărturisea tristă visele ascunse, dar nu era înţeleasă. Bărbaţii surzesc după ce îşi îndeplinesc poftele. Devin autişti bucuroşi sau zevzeci buimaci, un fel de ţapi montani aruncaţi în ocean şi nu ştiu cum să se comporte natural.

– Prost sunt! îşi reproşa zâmbind. Cum zâmbesc unii oameni în faţa morţii. Când nu mai sunt deloc disperaţi şi devin împăcaţi cu destinul. Majoritatea o află mult prea târziu şi înnebunesc de frică, îşi belesc ochii de parcă şi-ar fi băgat ceapă înăuntru şi se revoltă că li se întâmplă nimicul ori edenul, oricum consideră în toate nuanţele radicale că-s nepregătiţi. Mai puteau să se bucure de cumpărături, proprietăţi, de răul făcut altora, de păsărici, trădări, păpădii regurgitate, este nedrept să moară. Deposedaţi suspinau căutând înduplecare de oriunde sau de la oricine, amintindu-şi că mai aveau ceva nimicuri de făcut.

S-a împiedicat de o bordură supraînălţată şi era să se întindă peste câţiva arbuşti ornamentali plantaţi în sensul giratoriu în care poposise. Era cald, torid, asfaltul dogorea mai tare jos decât la nivelul sinusurilor ce i se părea că s-au lipit şi ele de cămaşă. Îşi reproşa că a căzut în jocul atragerile năstruşnice comune şi fusese neatent: el vrea, ea nu, şi invers. Au acceptat un fel de viol consimţit, caznic, habitudinal, chiar şi prin contradicţiile explicite şi acriticofobia naturală. Iubirea înseamnă, până la urmă, depăşirea fricii de trădare! Nu era băgată în seamă când se dăruia şi era privită cu furie sau desconsiderare numai dacă se îndepărta. Totuşi, Golescu îi aducea aminte de cineva, de demult, amăgindu-se că poartă imaginea secretă a romanţei după care se topea nostaligică, în mod cronic. Orice femeie se uită şi după un ceva mai puţin raţional, un fel de unicitate pierdută, un şarpe sadomasochist originar, Cleopatra reîntrupată, după cum bărbaţii caută mereu altceva, trăind ca nătângii inspiraţi de diversitate.  Maimuţe flămânde poftind la piersici aruncate prin copaci, pe care să o înfulece mai repede-s prea multe, în jur? Încântată şi dispreţuitoare, tolerantă şi intrigată. Aveau o relativă armonie doar în timpul în care avea cardul plin cu bani. Câteva zile pe lună şi-i volatiliza pe toţi, aiurea. Îi lipseau ordonarea, răbdarea şi predictibilitatea. Se înţelegeau nu din cauza banilor, ci, fiindcă atunci fruntea i se înviora, ochii emanau bucurie şi era generos, plin de viaţă, altruist, vesel. Orice cerşetor întâlnea îi umplea pălăria cu bacnote, trimitea smsuri multiple pentru cazurile sociale ori medicale speciale reale sau inventate, nu le verifica, accepta să meargă la cină doar în restaurante scumpe, s-ar fi mulţumit şi cu braserii tradiţionale şi făceau dragoste în drogherii hoteliere de patru stele. Niciodată la el sau la ea acasă. Totul devenea incitant, deosebit, inedit. În rest, îi întorcea spatele şi-l ignora, părăsindu-l la propriu şi la figurat. Lui nu-i venea să o certe, să o despartă definitiv de familiaritatea acceptată, să pună capăt relaţiei comune, fiindcă era isteaţă. O raritate găsită! Ideea de deşteaptăciune însemna că n-are comportamentul plin de nevrotisme, era inteligentă încât nu-i reproşa imperfecţiunile evidente, devenea raţională fiindcă ştia când să tacă şi recurgea niciodată la şantaje, de nicio formă. Adică, era una din puţinele care îl acceptau cu toanele lui exagerate, forţate, altruiste, imposibile, anormale, complexate ori de superioritate. Evita să-l contrazică, nu-i spunea că-i idiot sau că lucrurile s-au întâmplat din vina-i când se întâmplau numai din cauza lui iar când se criza îl lăsa răbdătoare să se descarce, să i se uşte spumele de la gură sau să i se destindă cortextul, relaxeze anusul, mai mult, când formau un cuplu îl oblăduia şi-l apăra de ceilalţi cu un instinct puternic matern. A găsit o comoară şi revenea mereu să o se înfrupte. Recunoştea că-i prost, parcă îşi dorea să fie, cum să se contrazică mai mult pe sine? S-a purtat, în trecut, indiferent cu multe femei, de care şi-a bătut joc cu nonşalanţă vrând să scape. Parcă i-a venit rândul, ori destinul îi plăteşte cu aceeaşi unitate de măsură. Pedeapsa însemna ruperea temporară a relaţiei. Dorinţele de atracţie reciprocă se amplificau, ştia şi ea asta, nu urmărea nimic de la nimeni. Dar îl punea la respect, îl umilea izolându-se cu tărie până în clipa în care considera că-i suficient.

– Prost sunt! spunea mirat de revelaţie şi adormea instantaneu. Nu era cazul să numere oi, turme, simboluri. În loc de rugăciune sau de analiza faptelor diurne era suficient să-şi amintească acest adevăr simplu şi sforăia în următoarele secunde. Liniştea se întâlneşte cu sine când apare renunţarea la o luptă nedreaptă sau disproporţionată. De ce să fie altfel? Vulgar. Nesimţit. Impostor. Excroc. Parvenit. Lingău.  Prea multele calităţi societale. Mai bine acceptă singurul lucru care-i hrăneşte armonia şi trăia în pace.

Cu cât studia mai mult biografii ale unor oameni celebri, cu atât se ofilea mai repede. N-avea nimic de adus în plus. Inteligenţa-i ca fericirea, o himeră, mulţi se iluzionează c-o au, dar n-o posedă, alţii doresc să ajungă acolo, dar nu stiu cum. Devenea instantaneu labil. Pozitiv. Şi se scuza că i se întâmplă doar fiindcă femeile îşi caută relaţii stabile iar bărbaţii vor să reguleze relaţiile instabile. N-au acelaşi ţel. E simplu, ce nu pricepeţi? le spunea amicilor când aveau loc confidenţe. Se întâlnesc două disperări bâlbâite: una care ţine cu de-a avea ceva, oricât de micuţ, jucăuş şi alta de a face neîndoielnic cu cât mai multe, altceva! D’aia clipesc repede femeile, că-s terorizate că n-au cu siguranţă un lucru, iar bărbaţii privesc ca nişte boi, fix, gândind că nu le ajung nici măcar două. Şi-i catadicsea cu-n pardon, retrăgându-se aproape revoltat înspre casă, n-avea sens să-şi piardă timpul cu nedumerite ori cu cercetaşi, doar nu era pe insula lui Ulise, ori pe cea a Afroditei în care unii îşi fac operaţii de schimbare de sex.

Când o înşela şi era descoperit, nu-i reproşa nimic Raisei. Lipsa geloziei, distanţarea, încrederea. Dacă se ferea mult, tot se dădea de gol, fără s-o dorească. Ori poate vroia. Din prea multă siguranţă sau prostie. Uita de minciuna consistentă, argumentată, sistematică şi lăsa loc interpretărilor. Ca să transformi o minciună în adevăr trebuie să o luminezi cu seriozitate. Nu era serios toată ziua, 24 de ore, ci numai 23 si 59 de minute. Îi era de ajuns unul ca să se facă de minune. Bănuia, uneori, că din cauza asta o iubea atât de mult.  În celălalte îşi băga ceva. Numai pe ea o iubea. Simplu. Fără complicaţii, promisiuni, legăminte. Ca orice prost vulgar! Dacă i s-ar fi reproşat măcar odată ceva, s-ar fi despărţit, cu scandalul de rigoare. O testa pe rusoaica naţionalizată în România. Vedea că ştie şi aştepta criza care spre uimirea lui nu se manifesta. Deducea fals sau adevărat, nu ştia, că-l iubea. Devenea un fel de musulman creştin, poligam fără să o poată legaliza poligamia. Testa toate femeile cu care avusese combinaţii. Se despărţea indiferent de cele care i se părea că nu-l preţuiesc suficient de mult. Sau chiar nu-l venerau suficient, fiind egoiste. Restul erau zero. Însă. În cazul Raisei chiar devenise preş, dar n-o recunoştea nici măcar faţă de sine. Se înduioşa şi îşi jura că n-o să mai calce strâmb niciodată. Treceau două, trei zile caste după care uita jurămintele, instantaneu, când avea o minimă ocazie. Se sensibilzase până la urmă. Îşi sufla nasul cu zgomot. Chiar îi plăcea să audă toţi din jur că cineva îşi suflă nasul. Plângea de bucuria de a o avea alături, însă nu se dădea de gol în faţa nimănui. Uneori atrăgea atenţia asupra-i cu năduf. Când n-avea mucozităţi, de regulă, nu prea răcea, le compensa cu salivă pe care reuşea s-o pompeze în fosele nazale inspirând şi înghiţind, în acelaşi timp, deprindere  a prunciei. Alteori, era mulţumit când apăreau în mass-media atenţionări în legătură cu pericolele unor pandemii, porcine, aviare, n-avea importanţă. Simula că-i răcit, îşi etala pe nas şi gură o mască de unică folosinţă pe care o şpreia discret o soluţie de propolis ce avea ca simplu rol să o îngălbenească pe mijloc, mirosind incitant. Ce nu face omul de plictiseală? După o zi de mutat actele dintr-un birou în altul. Şi invers. Nu s-a inventat, încă, serviciul care să-l satisfacă. Schimbase în trei ani mai mult de o duzină. Apoi se strecura în mulţime, alegea mijloacele de transport ce-i păreau populate şi-şi făcea de cap, exagerând. Ignoranţii erau cei mai răbdători şi-l priveau cu dispreţ, întorcând spatele, strângându-se unii în alţii de parcă încercau să facă un paravan invizibil. Stresaţii se îndepărtau cât mai mult de poziţia pe care o ocupa în spaţiu şi coborau la primele staţii, cu motiv sau fără, n-avea de unde şti. Iar relevaţii, cei care reacţionau cu întârziere, ajungeau să-l privească cu o ură morbidă. Îl învinovăţeau pentru toate necazurile ulterioare. Nimeni, doar exterioru-i vinovat de rele, superstiţia ca terapie acţională. Accidentul sub foma unei teorii false a conspiraţiei. Dap. Era om. Purtător de boli publice. Potenţial letale pentru cei mai slabi. Odată a încercat să călătorească şi cu avionul, punându-şi botniţa pe faţă, însă nu a fost lăsat. Mai mult, a primit şi câteva zile libere, fiind pus într-o carantină drastică de către autorităţi. S-a odihnit în regulă pe banii statului o săptămână. Şi nu a primit niciun virus intraspitalicesc, aşa de bine l-au izolat. Nu era singurul care făcea apel la mila societăţii.

Îl cam durea în dos,n-o recunoştea, era un simplu impostor, dar nu leneş. Avea câteva standarde pe care asistenţa socială nu i le puteau oferi cauză din care se angaja mereu. În sectorul public, în cel privat, oriunde era nevoit să-şi piardă timpul fără să gândească ce să facă cu libertatea absolută. Asta doreau ceilalţi de la sine. Cuminţenie, îndeplinire a ritualurilor muncii, corvoadă, program, normă, orice ţine de ocuparea timpului personal. Huzurul trebuie întreţinut constant. Însă, nu mânca porcării încărcate cu conservanţi, coloranţi alimentari, modificate genetic aşa cum o parte a literaturii citite i-o sugera cu tandreţe ironică. Măcar atât.

– Este clar că toate-s încâlcite! era un salut original de bineţe pe care-l rostea cu mâhnire sau indiferenţă, încât stârnea, prin tonalităţile la care apela şi datorită mimicii diferite, un fel de zâmbet. Era aproape… nebun, dement, idiot! Mai ales că îşi făcuse un renume prost în legătură cu inconstanţa relaţiilor în care intra şi ieşea, ieşea şi nu rămânea acolo. Reţelele de socializare îi păstrau neîntinată istoria personală cu toate că şi-a şters de mult contul. Iar femeile se interesau în primul rând de antecedente, fiind burlac, un fel de potenţial diftong strunit în lesă. Sunt, doar, cele mai fidele, serioase şi dezinteresate detective. Fără s-o dorească le dezamăgea.  Iar legendele deveneau de-un cinism usturător, încât nu se mai recunoştea în ele. Cui îi păsa? Tot lor, desigur. Cele trei atributele erau unicele reacţii pe care le stârnea pe stradă, în tutungerie de unde-şi cumpăra Academiile şi Caţavencuţele– revistele de parodie pe care se făcea că le savurează în tonalităţi intelectuale, adică, râdea, mai ales, la acele articole, puţine, rare şi serioase, când, un om normal ar considera că nu-i cazul să te hlizeşti! Avea şi normalitatea lui o limită!

– O să mă iubeşti mâine, nu azi, nu ieri! Mâine. Aşa i-a venit ideea de a face declaraţii de dragoste cum primea un job nou, înainte de a fi subiectul interogărilor. Le programa neurolingvistic, aşa-şi închipuia. Cine îi spunea ceva de azi îl punea în încurcătură mare. O să cucerească toate femeile sau o să le dea pe spate. Şi vor face rând la uşa lui. Şi se vor dezbrăca. Şi-i vor pregăti mâncarea bio. O să le pregătească pentru menajul în zece. Avea tot atâtea locuri erogene. Şi le va alege în funcţie de câteva criterii aleatoare. Primul o să fie senzualitatea. E adolescentin, recunoştea, da gândea în adâncul fiinţei lui esoterice că mai bine să fie imatur decât constipat. E o boală. De când nu mai fusese la toaletă. O zi, două … fleacuri. Îşi freca mâinile, revenind la organizare. Apoi alt criteriu ar fi normal să fie inteligenţa. Buhuhu… nu prea îl înghiţea, da-i plăceau, uneori, femeile deştepte. Sunt singurele cu adevărat empatice şi cele foarte deştepte ştiu când este cazul să devină naive. Bărbaţilor le plac femeile naive. Însă, nu cele exclusiviste şi tâmpite. Desigur. Numai infatuatele nu se lasă niciodată bătute. Pe infatuate le va exclude de pe listă. Să moară neiubite sau bătrâne. Treaba lor!

– Este clar că toate-s încâlcite! spunea revenind la natura satului izolat şi la plictisul cronic de care nu era în stare să scape.

Pulpa îi zvâgnea dându-i informaţii despre o durere adâncă şi destul de puternică. Parcă îi era milă de propriul picior, de naivitatea de care dădea dovadă. Îl avertiza că ceva rău se întâmplase. Nu realiza că briceagul s-a înfipt acolo prin voinţa lui. Îşi trădare piciorul. Sângerarea se oprise. Membrele nu-l lăsau să moară, nu erau superficiale. Pantalonii i s-au prins de piele şi fiecare mişcare o făcea controlându-şi junghiul resimţit. Şchiopăta, îndreptându-se spre fluviu. Nu a închis curtea ogrăzii, păsăretul o să evadeze, câinii o să turbeze de bucuria libertăţii. Nu-i păsa. Greu o să-i readune.

S-a aruncat îmbrăcat în apă. Se scufunda încet. Lumea de acolo îşi schimba culorile. Albastrul nu mai era aşa deschis, se transforma în maroniu-verzui. Lăsa aerul să iasă din plămâni. Plămânii îi cereau aer, altul. Interdicţia inspirării îşi pierdea răbdarea şi devenea tot mai nevrotică şi insistentă. Piciorul amorţise, durerile s-au temperat. Ori o fi fiind mai speriat decât el. Nu-l interesa ce crede piciorul. Viaţa nu i se părea o soluţie în lumea ratată. Era dus de curenţi. Mai rezista câteva secunde apoi înghiţi apă cu putere. Şi-a păcălit plămânii. Dar nu şi trupul. Îl trăda, din nou. S-a ridicat înspre suprafaţă ca un arc. Vomită. Vedea prin gene din nou albastrul. Vomită crezând că o să-şi dea afară şi stomacul. Norii albi se jucau pe cer. Trupul lui nu renunţase la viaţă. Încă. L-a păcălit. Era un prost, nu-şi dădea seama că lucrurile simple pot avea uneori mai multă inteligenţă decât cele complicate. De fapt, a înţeles, în cele din urmă.