duminică, februarie 5, 2023

[PROZĂ SCURTĂ] Nici moartea n-are copii. De ce să-i trebuiască?

 

Somnul este o distanţare faţă de lume, universul e prea departe ca să-l mai cuprindem şi de oboseală devenim saturaţi până când trezirea ne readuce la o poveste, îndeosebi falsă, care ne place sau ne plictiseşte prin familiaritatea pe care vrem să o depăşim dar nu ştim cum. Iliescoi încerca orice, se trăgea de părul de la perciuni, se piţiga din când în când, înjura în gând, îşi reamintea clipele nefericite din viaţă, parcă şofa şi nu dorea să adoarmă, traseul este obligatoriu să fie menţinut, a primit un copil. Urmau multe serpentine, curbe şi drumuri drepte, constante, ademenitoare. Raţiunea, viaţa din jur nu ni se mai arată! Dar când visezi, visezi că dormi şi nu mai poţi să te deştepţi, nu mai eşti în stare să deschizi ochii, pleoapele au mercur între gene şi nu-s în stare să rămână măcar o secundă deschise, devii disperat.  Ochii nu mai văd nimic în jur, nu mai pot percepe lucrurile cu care s-au obişnuit, retina nu mai descifrează nimic în afara pielii obturante căzute, îţi doreşti să rămâi treaz însă somnul aproape te învinge. Îţi doreşti să vezi ce se întâmplă afară, dincolo de tine, dar nu ai cum de vreme ce oboseala cronică te încurcă şi adormi câteva secunde, apoi te trezeşti speriat să descifrezi consecinţele, totuşi există evenimente importante în viaţă la care este indicat să fii prezent, dar prejudecăţile nu te lasă în pace. Îi era somn şi se chinuia să rămână treaz. Cum să facă nani în miezul zilei? Nevasta îi născuse, nu era copilul născut în clipele spontane, de ce să doarmă? Abia îşi ţinea ochii deschişi. Avea nevoie de odihnă profundă.

– Cum o să-l cheme?

– Pe cine? întrebă un bărbat pe un celălalt, în spitalul urbanizat şi condus de multinaţionalele farmaceutice, în faţa geamului din interiorul unei maternităţi ce căpătase, de câţiva ani, un nume de sfântă. De la ele pleacă totul când sunt iubite. Chiar şi de nu sunt sfinte, dar cine mai recunoaşte asta? Botezul iniţiatic. Tipii priveau copiii cu un fel de curiozitate disimulată. Diferenţierile apar de la început, iar evaluările sunt inevitabile să apară, judecata şi comparaţia sunt fluente ca un fluviu încărcat cu molecule modelabile, flexibile, luna şi stelele, care-s ale mele? Niciuna, dar ne iluzionăm că sunt în proprietate şi ne luptăm să le modelăm cum ni se năzare. Aiurea deseori. Cele mici sunt ignorate, de regulă, doar sunt considerate inofensive precum rasele privilegiate. Totuşi pe unul îl cercetau în mod deosebit. Masculul care era tată se întreba fără să vocifereze: cum naiba? Născuţi de o zi. Pentru societate. O rotiţă într-un angrenaj imens, busolat sau debusolat, orientarea e relativă, depinde pentru cine. Cum naiba? O umbră uşoară înmiresmată şi veselă trecuse pe lângă ei. Nu era parfum. Doar un buchet zâmbitor de flori proaspete, zambile înconjurate de o mulţime de sălbăticii din pajiştile oflilite în zorii de zi ce nu par a avea moarte. Adevărata nemurire. Ori unica. Nu plouase de mult. Zâmbise unul cu un fel de rictus al evitării. Nu era copilul lui. Apoi auziseră felicitări în lateral. Încă o familie fericită. Se îmbrăţişau, ceilalţi, numai ei stăteau încremeniţi unul lângă celălalt. N-au întors privirile. Felicitările păreau de prisos. Bine că era normal, neonatoloaga nu spusese nimic disperat sau inciminator. Era în regulă, totuşi…

– Pe copil. Cum pe cine? Pe copil, cine…

– Ăăăă, doar ăă… tatăl nu-şi putea desprinde privirea de la micuţul din incubator, din cealaltă încăpere, îi venea să creadă că-i o altă dimensiune, niţel distorsionată. Căuta învinovăţiri externe cu toată oboseala care-l înmuia. De parcă era un filosof ratat care dădea vina pe limbă şi limbaj, nu pe gândirea penibilă, lipsită de sclipiri, un geniu al truismelor cu pretenţii înalte. Ciocoflender, ar spune un actor. Fizionomia pruncului se desluşa perfect. Şi degeţelele jucăuşe. Mai bine ar sta locului, odată. Îşi tot pipăia fruntea şi ochii de parcă nu-i venea să creadă că existenţa trăieşte sau că este mare, exagerată, locurile înguste, strâmtorate pară i-au oferit siguranţă în trecut. Trăim mereu în trecut şi din cauza aia suntem trişti. Sau în idealul intangibil şi ajungem dezaxaţi, nesemnificativi. De-aproape.

– Ă.

Cel care era tată aburise peretele de sticlă şi-l mai vedea numai printr-un loc relativ rotund lăsat de propriul nas presat peste luciditatea minusculă. Îi trebuia o gaură ca să descopere universul exterior! Nu conştientiza nici lucrul ăsta, adică vedea numai ce dorea să vadă din cauza propriului comportament asumat! Culorile n-au nicio vină că-ntâlnesc multe corpuri. Sunt singure şi simple. Tatăl rămăsese morocănos, morcovit, mâhnit, n-avea chef să socializeze, mai mult, nu se putea concentra la problematizările unora, fie şi cunoscuţi, numai un gând i se zbătea în cap cu aciditate. Cum naiba este aşa de urât! Se înşela? Autosugetia-i spunea că-şi dorea să se înşele, deşi n-o dorea defel, totuşi orgoliul nu-i dădea pace. Parcă semăna cu el, schimonosit, răpus de crampele abdominale şi cutanate, supus unei lumini atât de puternice încât se pigmentase definitiv, era negru de supărare. Îl învinovăţea degeaba, nu era în stare să se apere, şi de ar fi fost, nu l-ar fi ascultat. Oricum respira în incubator. Să nu-şi mai mişte mâinile. Îi dorea somn adânc, profund. Aşa o să-l vadă mai bine şi o să ajungă la un fel de verdict.Este urât, gândea, cu intermitenţe. Nu din cauza fondului ci a expresivităţii, un fel de respingător generalizat cu nasul lung şi ochii bulbucaţi. Era totuşi al lui, dar parcă nu-l interesa posesia de vreme ce n-o dorea. Căuta o umbră de frumos ori frumuseţe, încerca să gândească feminin, tolerant, degeaba, se făcea că imită, nu credea în nimic decât în obligaţiile pe care nu dorea să şi le asume, mai mult, era orbit de frica de-a fi părinte sau de laşitatea de-a dărui altcuiva o porţiune din propriul timp.

– Nu e nume. Ăăă… încă n-aţi stabilit? Lasă, aveţi timp. I-l alegeţi pentru întreaga viaţă. Micuţul n-are nicio vină, chiar de-i pocit. Scuze. Mi-am cerut iertare! N-arată prea bine. Nici nu mă pricep la cum ar fi cazul să arate! Scuze. Am spus scuze!

– Da. Da. Tăcu cu furie. Când era copil Iliescoi iubise culorile mai mult decât orice altceva. Le urmărea în orice direcţie se deplasau, pe oriunde putea trece graniţa. În Siberia n-ajunsese. Oricum, fusese părăsit, nebăgat în seamă, alungat într-un colţ al unei încăperi neîngrijite de la şapte zile. De-atunci învăţase ce-i singurătatea. I s-a mărturisit că plângea mereu, ori dormea. Normal. Şi descoperise căldura coloristică când câştigase independenţa primilor paşi. Urâse răceala, monotonia, spaţiul uniformizat, adică încăperea în care a fost încarcerat luni bune. S-a săturat de pereţii identici, probabil crem, ura nuanţa. Crem. Detesta lipsa spectacolului. Se îndrăgostise de insecte. Ele reflectau toate compoziţiile cromatice indiferente la crem. Le căuta asiduu când ajungea pe afară. Învăţase locurile, anotimpurile, lunile, obiceiurile. Totuşi, ziua în care îşi întâlnise copilul şi-ar fi dorit-o s-o vadă alb-negru sau crem.

– Atunci?

– Felicitări, Iliescoi! Felici… strigaseră entuziasmaţi un unchi şi o mătuşă, neamuri concitadine, care apăruseră instant, din lift, încremenind din cauza lipsei de reacţii a subiecului principal. Ezitaseră, întrebaseră o asistentă care este nepotul, apoi s-au retras doi, trei paşi în spate, aşteptând înţelepţi câteva minute bune. Ar fi sărit de bucurie pe loc, şi-ar fi pleznit palmele, felicitându-se că nu se regăsesc în atarea situaţie, ar fi râs năpraznic de-ar fi fost liberi ori neurmăriţi. Nu se făcea, se cenzurau sprijinindu-se reciproc. Ce postură puteau să adopte în faţa unui matur indecis? Cum să-l abordeze fără să exagereze minciunile? S-au foit o perioadă apoi s-au cărat să o vadă pe mamă, înveseliţi că nu se aflau în respectiva situaţie. N-aveau copii şi acum era prea târziu, dar se bucurau că n-au, erau ecologi, idioţi dar ecologi, nu continuau secătuirea resurselor. Aşa-şi justificau lenea omniprezentă şi stresul limitat. I-au transmis timizi că merg la lehuză, nu îndrăzneau să-l enerveze că făcea tămbălău mare Iliescoi de se apuca să vorbească. Mai bine să nu-l provoace. Oricum spunea numai tâmpenii cu trufie,fără sens, indiferent de starea psihică.

– Hmmm…. Tatăl micuţului căzuse din nou în letargie, hipnotizat de imaginile ascunse de peretele transparent. Transluciditatea nu e o icoană fidelă. Distorsonează realitatea dorită, trezeşte visul şi temerile. Uneori, realitatea-i mai cruntă decât orice coşmar, de ce să trăim în ceea ce nu vrem? Mai bine rămâneau în trecut. În istoria obligaţiilor absente. De ce să lucreze mai mult, ori de ce să-şi exploateze neamurile? Când din două persoane normale şi frumoase să apară o mică dihotomie. Gândise dihanie, dar evitase în ultima clipă atribuirea dură, sperând ezitant că nu-i auzit de nimeni, nici de sine. Poţi să te minţi dacă ai măcar câteva elemente adecvate, dar când nu ai niciun temei? Indubitabil! E societatea tare, actuală, masturbatoare. Să lucreze până nu mai are vlagă şi apoi să nu mai aibă timp defel pentru oglindirile proprii? Nu era normal. Mofturile sunt reclame ce trebuie satisfăcute individual şi nicidecum colectiv. Unde ai văzut să mănânci dulce, ambrozie falsificată împreună cu alţii? Sau cofeină, alcool la nivel comun, suprasaturarea-i unică. Bagă. Bagă înăuntru singur. Întrece-te cu ceilalţi care bagă mai mult acolo. În realitate totul este izolat şi însumat. Nu poţi mânca un bob ca sinteză a lucrurilor rotunde. Numai fasole, orez, strugure etc. Nu-s o maşină de mâncat sinteze ce nu există! Halesc lucruri concrete, spinozian. Restul se dau mari, imită absolutismul dezinteric ori sunt ingraţi. Eu şi timpul suntem esenţele consumatorismului. Egoismul este permis în război şi idolatria galopantă după nimicurile ieftine şi scumpe, totodată. Iliescoi simţea o erecţie, păcat că nevasta născuse, era o raritate! Ca să atingă produsele imitante sunt necesare multe orgasme virtuale, mecanice, bani adică. Iluziile mari se acoperă cu o puzderie de pseudoiluzii mici. Râgâi şi nu spusese pardon. Nu se mai sinchisea de ceilalţi, niciodată n-o făcuse.

Auzise doi sau trei clopoţei. Câţiva tineri veseli, afumaţi, au intrat vociferând puternic, bucuroşi, universul părea că li se aşezase la picioare, aveau motive. N-ar fi avut nevoie de un copil. Ce urât este! Îi venise să strige dar nu era singur şi-ar fi stârnit rumoare, apoi hohote de râs, toţi şi-ar fi dat seama că numai despre unul putea fi vorba şi nu le aparţinea lor. Întorcea capul în partea opusă amicului şi câtorva neamuri răzleţe care veniseră să-l felicite, nu-i venea să-i privească în ochi, îi era ruşine de ceea ce făcuse şi refixa plăcuţa cu seria de identificare, nume, prenume, erau neschimbate, nimic nu se modifica în sens pozitiv. Devenea tot mai disperat cu fiecare respiraţie pe care o trăia şi îşi dorea să devină o mică furnică sau bacterie invizibilă. Aşa ar putea pleca, dezerta, fără să-i mai ceară nimeni socoteală.

– Ce ai? amicul îl bătea camaradereşte pe spate, chiar îi trăsese cu ochiul, văzuse prin lateralitatea câmpului perceptiv. Nu avea chef să-l înfrunte. I se fălfăia, cum ţi-s indiferenţi prietenii de cele mai multe ori, îi laşi să se facă de ruşine, nu-i treaba ta. Avea un copil, necazu-i a lui. Cui îi mai trebuie obligaţii când aveau credite la casă… una pustie, dar, nah, a lor, doi nesătui care se certau pe seama îndestulării. Cine bagă în el mai mult, şi n-ar fi cazul, măcar de ochii lumii.

– Ăăăă..

– Hai mă. Nu e chiar aşa de urât pe cât pare! Se mai schimbă ei, în general, unii. Poate-i deştept! Când rostise cuvântul dătător de speranţe virtuale, spuza de inteligenţă potenţială uitată, pruncul începuse să ţipe şi să-şi prindă limba scoasă, trăgând-o de parcă ar fi vrut să se lepede de chinurile viitoare ale vorbirii şi articulării. Îi aluneca din mânuţe din cauza salivei, nu pricepea, nu se lăsa nici păgubaş, o prindea ba cu stânga, ba cu dreapta. Aluneca. Încercase cu ambele deodată. Scăpa. Hohotea cu limba scoasă. Ciudat. Şi tatălui îi venise să hohotească, dar nu din empatie, ci să-şi plângă de milă. Îi părea rău mai mult de sine decât de altcineva. Persoana proprie-i importantă, restul sunt inutilităţi!

– Nu-i urât. Fii liniştit! Seamănă cu mine. Io când am fost mic, eram blonduţ, totuşi nu aşa de negricios, dar avusesem şi io o faţă îmbătrânită. Sarcinile suprapurtate. Medicaţiile şi alimentele astea modificate intensiv, genetic. Căuta argumente să liniştească părintele taciturn, uimit, panicat. Respira sfornăitor, parcă. Chiar întredeschise buzele. Se aştepta să-i cadă şi limba în afară şi să se joace precum bebeluşul. Aşa urâţenie nu mai văzuse, dar cum să-i spună aşa ceva!

Iliescoi sesiza că observase inadecvările. Copilul era diferit, dar nu în sens pozitiv, dimpotrivă. Devenea panicat şi conştientiza, intuiţia îi zicea că nu era unicul ce gândea astfel. Din această cauză nu-i plăceau colectivităţile. Transpiraţiile l-au inundat instant. Un efect secundar şi penibil ca finalizare. Devenise compulsiv prin obiectivitate. Tocmai insul care credea că subiectivitatea este totul, nu există nimic obiectiv, niciodată, nici măcar legile matematice, logice, nimic, totul este disproporţionat, universalizat şi static, în rest, hidoşenie, aleator, accident, hazard, uman cu alte cuvinte, tendinţe impredictibile demente.

– Cum o să-l cheme?

– Ăă…s-a întors furios spre amic, mascându-şi nervii cu o seninătate impusă, controlată, mişeleşte zâmbindu-i. Îi venea să-i tragă un cap în gură, să-şi răzbune toate frustrările acumulate, l-ar fi lăsat măcar fără câţiva dinţi centrali, aveau staturile apropiate, o scurtă oscilare ar fi fost suficientă să realizeze actul, elementul surpriză ar fi făcut restul, periferia jubilând. Erau în spital. Nu risca mare lucru, reconstrucţia era imediată. Prietenii sunt autentici numai de poţi să-i loveşti cu furie şi iartă, în cele din urmă, până când îi păleşti din nou, scuze. N-avea niciunul. Lovea tare. Dentiştii ăştia. I-ar fi îndestulat. Ştiu să transforme lipsa materiei în profit, energie. Adoima găurilor negre. N-avea.

– Ce nume… nu auzise restul. Se concentra să rămână dezinteresat de conversaţii.

O să-l părăsească. Abandoneze. Să-l dea spre adopţie unor cupluri nefericite care nu pot avea copii sau care îşi doresc mai multe suflete triste, singulare, ca atomii primordiali căutaţi numai de o minoritate ciudată. Da, cine o să adopte un copil atât de urât, se întreba retoric? Poate o familie de nevăzători. La pipăit se pricep toţi. Da să fie şi surdo-muţi ca să nu-i urle mai apoi că este grotesc, când se vor prinde că au fost păcăliţi. Nu l-au selectat corect. Dar la presiunile propriilor părinţi, ei n-aveau chef de asta, au procreat. Mai bine unici şi liniştiţi, decât mai mulţi şi cu griji. Aşa. Aşa. Poate se vedea că l-au făcut în bătaie de joc. Nu s-au oprit din chefuri şi leneveală nici în timpul sarcinii, învăţarea societăţii de consum trebuia să înceapă devreme. Somnul târziu, în zilele libere, responsabilitatea minimă, în cele ocupate, chestii suficiente pentru cuplu, nu i-au prea interesat altceva. Timpul personal şi l-au protejat ca pe un prezervativ ideal. Şi nu au căutat motivele care i-ar face să se schimbe de-acum înainte. O să-l abandoneze, într-un fel sau altul. Nu-l doreau, simplu.

– Cum o … ?

– Ă…. se auzea ecoul unei vocale simpliste, a unui reziduu, clişeu convenţional, sunet primitiv. Ce să răspundă? Ştia deja efectele perverse. Dai totul, viaţa îndeosebi, răbdarea, strădanii suficiente ca să primeşti ură, nimic, dispreţul în schimb. Privilegiul de-a-ţi consuma timpul în mod individual, egoist este musai să-l aibă numai oamenii normali, bogaţi, sociopaţi sau idioţii anonimi. Ultimii sunt cei mai mulţi, aparent familişti care nu te speria când îţi răsar în faţă odihniţi, fără griji, sătui de somn şi lene. Sunt ca otrava ce acţionează lent, ireversibil, tacit, ca moartea ce se sfârşeşte, tânguie precum o prostituată bătrână, ajunsă în şomaj, indolentă până în ultima clipă, câte oferte nu avusese, şi, mai ales, la ce valori? Nici moartea n-are copii. De ce să-i trebuiască lui unul?

– Cum… ?

– Ă! Privea copilul şi-şi şoptea, ajunsese să-şi murmure în gând pentru a-şi confirma sentimentele: Urât este! Grozav de urât! Micuţul prunc se legăna, stânga-dreapta, scâncea probabil crispat ori căuta să adoarmă. Tresărea, din când în când, deschidea pleoapele uimit, ochii bulbucaţi ca la peştişorii de acvariu, telescopici, căutau tulburaţi să înţeleagă lampa de ultraviolete de deasupra, însă nu exista niciun mister prin zona comună, banală, nereflexivă. Îi închidea, unele convulsii îi treceau prin trup apoi îşi redeschidea sperând să observe diferitul, alternaticul, ineditul. Nicio  şansă. Lumina îl orbea, năucea, nu fusese întrerupt curentul. Aceleaşi lucruri i se perindau prin faţă, perfecţiunea stabilităţii aparente. Firescul nu era ordonat. Doar multiplicat. Probabil. Gândea Iliescoi. Şi avea dreptate.

– Bună. Acum am ajuns şi noi! i-a repetat Greta, sora soţiei cu un fel de veselie mascată de invidia nemărturisită. Glasul îi tremura, speriată că o să vadă ceva imitabil. Numai să nu fie mai frumos ca verişorii. Îi era frică să mai stea în umbra surorii. Nu i-a răspuns nimic. Nici ea nu avusese copii şi trăia într-o ciudă iniţiatică care era legată de ideea că sora mai mică i-a luat-o înainte, născând. Apoi s-a liniştit când a văzut cum arată copilul. Chicotea într-un colţ împreună cu soţul şi auzea expresia: mai bine numai noi doi. Îşi justificau infertilitatea fără să se învinovăţească. Erau intelectuali adevăraţi. Nu altceva. Iliescoi se întreba cum putea să fie atât de urât, indescifabil, nesemnificativ. Sperase să poarte în braţe un geniu, nu un ţânc idiot.

– Ăă… Iliescoi nu mai putea rosti altceva. Anticipa reacţiile şi nu-i mai păsa de concluzii. Se împăcase cu prejudecăţile sau măsurările invidioase. Sentimentul libertăţii apare timid în clipa în care nu mai sunt interesante comentariile.

– Ce urât este… şoapte hilare, îndepărtate, ce bine că dispar, se duc, adevărul este tolerabil până la un punct, crudităţile sunt transformate în minciuni dacă devine intolerabilă acceptarea unei situaţii normale. Numai că se uită firescul, şi atunci sunt învinuiţi factorii perturbatori cu naturaleţe.

Urăt. Urăte sunt ideile, în primul rând, abia apoi apare realitatea. Nu-şi doreau un copil. Chiar de era normal îl vedeau aiurea. Din cauza lui bagă! Bagă în tine cât mai mult… prefă-te că n-o faci… restul pot să mai aştepte până când mori!

……………………………………………………..

Citiți mai multe proze ale autorului pe blogul s[u personal – RegisRoman.wordpress .com

Ultimele Știri

Related news