[PROZĂ SCURTĂ] Toamna

Scrum, descompunere carnală– asta vedea în frunza maronie strivită de pantoful ei. Pășea încet pe aleea umedă și privea uneori în urma sa gândindu-se  că și ființa  ei începea să fie uscățivă. Se uita la ramurile înnegrite ale copaciilor și îi era frică de toamna din sufletul ei. Continua să meargă lăsându-și ghetele să fie stropite de un pământ moale ce tremura sub greutatea pașilor ei. După un timp se opri brusc. Își ridică privirea înspre cer unde coroane voluptoase de copacii se vedeau precum niște puncte de culoare maronie, galbenă, portocalie, uneori chiar verde, puncte care păreau  aruncate în grabă, puncte pe care le vedea contopindu-se pe pânza aceea cerească și formând un tablou. Se învârti în cerc fără să-și ia privirea de la cer și simți un fior firav de vânt. Iarba mirosea a apă și simți o energie pură, simți viață în acea pădure muribundă. Își închise ochii și  auzise în jurul ei căderea frunzelor. Era un sunet liniștitor. Frunza cobora cu încetinitorul învârtindu-se în drumul ei ca la balet – cu mișcări precise și grațioase. Luă în mână o frunză și i se părea că îi aude pulsul slab cum se estompează, după care o strânsese cu putere, sfărâmând-o. Foșnetul ei o eliberă de presiunea zilnică. Simți acum un miros de clorofilă uscată și deschisese ochii – era singură în imensitatea pădurii ruginii. Continuă să meargă  ascultând fiecare foșnet, întorcându-se la fiecare freamăt ce venea din spatele ei până când ajunsese în fața unui râu.Îi privi pentru mai mult timp apa murdară care curgea calm și care tresărea  la căderea frunzelor în ea. Își imagina cum o să se descompună acele frunze de la suprafața apei și se gândea că acolo le va fii locul de veci. Își aminti cum era apa  în anii precedenți și cum privea, și atunci,căderea frunzelor. Închisese din nou ochii,  percepând apa râului  ca pe  un cimitir al frunzelor.Avea un sentiment morbid, dar calm.Era liniște. Privi din nou copacii și parcă întineri. Se îndepărtă de râu și se lăsă absorbită de pădurea uscățivă. Se uita la copaci și în loc să îi privească cu milă pentru schimbarea de care suferă, se bucură de nuanțele lor. Vedea o frunză verde aici, alta gălbuie acolo, precum un mozaic al naturii.

Se mai uită pentru o secundă la  pădure după care mersese  din nou pe aleea noroioasă. Studia acum trunchiul ridat al unui copac și constată că la baza lui se formase un câmp în miniatură cu păpădii. Erau de un galben strident pe margini, umflate precum un moț pufos și miroseau a miere. Tresări pentru o fracțiune de secundă când pe cerul palid văzu năvălind, precum o armată hotărâtă, un stol de păsări. Privi cerul până când ultima pasăre își cântă soloul la aripii, după care se aplecase să culeagă o păpădie. Îi studie petalele galbene și observă nuanța portocalie din mijloc. Se gândi că în proces invers se degradează și ființa umană – din exterior spre interior. Se îndreptă de spate și o săgeată fermă a soarelui o izbii în față. „Soare cu dinți”  , se gândi în timp se își continuă plimbarea în acel colț pierdut de civilizație. Ajunsese în fața unor scări crăpate, protejate de un covor de frunze ruginii, pe care le urcă cu greutate, gâfâind regulat. În fața ei se întindea o alee cimentată, cu balustradă de o parte și de alta pentru a nu aluneca cineva  în ramura plăpândă a râului care își făcuse curs prin acea parte de pădure.

Bunico, aici erai?!se auzi strigată de un băiețel. Trebuie să plecăm.

Schiță un zâmbet aproape șters înaintând pe cimentul presărat cu frunzele copacilor care zăceau de jur împrejurul aleii și oftă în semn de capitulare. Se simți împăcată cu invazia  toamnei și  se lăsă convertită  la ea. „La urma urmei” , se gândi ea , „ toamna e doar un sfârșit  către un nou început.”

FOTO: Călin Precup