Războiul dintre Tudorel Toader și Laura Kovesi a făcut cel puțin o victimă certă: CONSTITUȚIA ROMÂNIEI!

Domnul Profesor Tudorel Toader a reuşit să  declanşeze una din cele mai grave crize  din societatea românească a ultimilor ani.

Am asistat la atacuri de o parte şi alta a eşichierului politic de o duritate nemaîntâlnită. La rândul său, mass-media s-a împărţit în două tabere care se atacă reciproc la baionetă. În toată această vânzoleală omul simplu, plătitor de taxe şi impozite, pe cheltuiala căruia se derulează tot acest circ mediatic este total debusolat şi lipsit de apărare, ca să nu spunem ignorat în totalitate. Circul a atras în siajul său şi reprezentanţi ai Uniunii Europene şi ai unor ambasade străine care, se pare, nu au ce face şi se amestecă în acest scandal de politică internă, nici măcar de maximă rezonanţă socială, cum ar fi dezvoltarea economiei, sistemul de sănătate, învăţământul, salariile, pensile şi altele.

Pentru a încerca să revenim cu picioarele pe pământ am să reiau în  cele ce urmează câteva idei simple, de bun simţ, care se pot extrage  din avalanşa de informaţii mai mult sau mai puţin veridice, manipulate de diverşi factori de opinie, reprezentanţi discutabili ai instituţiilor implicate în acest scandal pe seama legilor justiţiei şi a Direcţiei Naţionasle Anticorupţie, o simplă direcţie aflată, sau care ar fi trebuit să se afle, în subordinea Parchetului de pe lângă  Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, bineînțeles sub coordonarea Ministrului Justiţiei.

Subliniez  încă o dată, deşi până acum toate semnalele date în această direcţie au fost ignorate, că majoritatea factorilor implicaţi  în acest scandal, din motive legate de interese partinice, de grup sau chiar personale, ignoră cu nonşalanţă prevederi exprese din CONSTITUŢIA României, aşa imperfectă cum se prezintă, încă, din lipsa unei revizuiri anunţate  cu surle şi trâmbiţe în 2012 şi abandonată  cu iresponsabilitate, după numai câteva luni. Reamintesc că faimoasa comisie de revizuire, aflată sub preşedinţia lui Crin Antonescu a sucombat subit după destrămarea USL.

În primul rând, această Constituţie a creat un organism democratic, după modelul Constituţiilor europene, Consiliul  Superior al Magistraturii căruia  i-a încredinţat un rol crucial în asigurarea independenţei justiţiei, în monitorizarea carierei magistraţilor şi, nu în ultimul rând, în sancţionarea disciplinară a acelor judecători şi procurori care încalcă regulile şi procedurile legale ori drepturile şi libertăţile fundamentale  ale cetăţenilor.

Legile justiţiei, adoptate la un an după intrarea în vigoare a Constituţiei, au consfinţit şi materializat în proceduri  cerinţele Constitutiei. Din păcate, după numai un an, aceste legi au fost modificate prin răstălmăcirea prevederilor acesteia  şi instituirea unor reguli bizare care au permis tot felul de compromisuri pe seama numirii unor procurori şi judecători în funcţii de conducere la nivel naţional şi au prezervat rolul  pe care procurorii  l-au dobândit în perioada comunistă. Toate aceste lucruri au generat fenomenele şi derapajele semnalate în ultima perioadă şi care au degenerat în grave încălcări ale principiilor declarate în Constituţie.

Printre altele, Constituţia a stabilit faptul că „PROMOVAREA,TRANSFERAREA ŞI SANCŢIONAREA  JUDECĂTORILOR” sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii (Art.125  alin 2). Orice om de bună credinţă, fără a avea studii juridice, înţelege că  promovarea presupune numirea pe diferite funcţii, de la judecătorie până la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul General, Direcţia Naţională Anticorupţie şi  pe orice altă funcţie. Prin modificarea legii din 2004, prin OUG, fără dezbatere parlamentară, rolul CSM a fost transformat din factor de decizie în  simplu consultant al cărui aviz nu este obligatoriu. În schimb, a fost  introdus în ecuaţie Preşedintele României. Manopera a fost realizată prin extrapolarea unei alte prevederi din Constituţie (art.134 alin 1), potrivit căreia  judecătorii şi procurorii  sant numiţi în funcţie de Preşedinte. Se ignoră cu bună ştiinţă că acest lucru se referă la dobândirea calităţii de judecător sau procuror, după promovarea examenului de capacitate organizat de CSM. Dealtfel,  acelaşi articol din Constituţie precizează că  „stagiarii” sunt exceptaţi de la această regulă. Aceştia sunt  numiţi de CSM,  lucru prevăzut dealtfel  în legea nr. 304/2004.  Este inadmisibil  şi descalificant ca magistraţii şi alţi specialişti în drept să interpreteze în acest mod prevederea din art. 134 din Constituţie. Spre dezamăgirea multora  chiar şi un fost preşedinte al Curţii Constituţionale  s-a pronunţat public, în repetate rânduri, în acest sens, făcând dovada unor studii precare în acest domeniu. Mai grav este  că nici Curtea Constituţională, ai cărei membri  au filiaţiuni politice, nu au căzut de acord în această privinţă şi au confirmat prevederi ale legii nr. 304/2004 aşa cum au fost modificate recent şi care încalcă acest articol din Constituţie.

Gândiţi-vă numai la faptul că revocarea din funcţie a şefei DNA ar fi în competenţa exclusivă  a Consiliului Superior al Magistraturii, fără nici o ingerinţă politică. Toate problemele iscate în jurul acestei  situaţii ar rămâne fără obiect, iar scandalul ar dispărea pur şi simplu.

În ceea ce priveşte rolul şi poziţia Parchetului în procesul penal ca apărător al „ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor (art.131 alin.1 din Constituţie), aici lucrurile sunt mult mai nuanţate. În perioada comunistă, procurorii şi-au arogat un rol primordial în sistemul judiciar, impunându-se de cele mai multe ori în faţa judecătorilor şi aruncând în derizoriu apărarea  celor aflaţi în faţa instanţei. După 1990  s-au făcut unele încercări de a-i repoziţiona pe procurori  alături de avocaţi, ei fiind, de fapt, tot un fel de avocaţi ai statului. Poziţionarea lor în sala de judecată  a făcut obiectul unor compromisuri, rămase fără succes. După cum s-a văzut, îndeosebi în ultimii ani, nu numai că nu s-a reuşit diminuarea prerogativelor acestora,ba din contră, am asistat la fenomene  grave de presiuni exercitate asupra judecătorilor şi de încălcări ale drepturilor procesuale ale unor personae, în care au fost atrase şi alte instituţii ale statului. Celebrele protocoale între DNA şi SRI, denunţate cu puţin timp în urmă, au pus serios la îndoială  corectitudinea şi legalitatatea unor procese penale. Nu puţine au fost cazurile în care CEDO a sancţionat lipsa unui process echitabil şi a pronunţat hotărâri împotriva statului român.

Procurorii refuză să accepte că, potrivit Constituţiei,  ei se supun  „controlului ierarhic”, se află “sub autoritatea Ministrului Justiţiei(art.132 alin.1), au obligaţia de a respecta principiul legalităţii şi al imparţialităţii’ şi nu pot pretinde că sunt independenţi, precum judecătorii. Pentru orice om cu mintea întreagă,  nu poţi fi independent şi în acelaşi timp să te subordonezi şefului ierarhic. Or noi am asistat în ultima vreme la numeroase ieşiri publice ale Procurorului General de pe lângă ICCJ şi ale Procurorului Şef al DNA prin care aceştia îl critică deschis şi uneori dur pe Ministrul Justiţiei, fără ca cineva să se sesizeze că acest lucru este incompatibil cu statutul acestora. În orice ţară a UE  un asemenea gest nu rămânea fără urmări. Aşa s-a întâmplat recent în Germania unde Procurorul General, după o ieşire publică mult mai civilizată decât în cazul nostru, a fost nevoit să demisionerze a doua zi.

Din păcate, nici miniştri justiţiei de la noi, inclusiv Tudorel Toader, nu au încercat măcar să-şi exercite rolul de coordonatori ai activităţii procurorilor. Recentele derapaje din sânul DNA ori din alte structuri  ale parchetelor puteau şi trebuiau să fie rezolvate, fără tamtam şi publicitate, dacă factorii implicaţi, sub coordonarea Ministrului Justiţiei şi cu ajutorul CSM-ului, ar fi colaborat instituţional. Inspecţia judiciară ar fi trebuit să fie implicată  în cercetarea tuturor faptelor semnalate, iar cei care au încălcat regulile să fie îndepărtaţi din sistem sau deferiţi justiţiei, dacă ar fi rezultat fapte penale. Din păcate acest lucru atât de simplu nu s-a întâmplat şi asistăm astăzi la un spectacol mediatic jalnic, care nu aduce decât deservicii tuturor şi îndeosebi subminează încrederea în justiţie, atât de importantă pentru cetăţenii acestei ţări.

Singura instanţă care poate salva situaţia rămâne Consiliul Superior al Magistraturii care, pe baza documentului expediat de ministrul  justiţiei şi în urma analizării rezultatului cercetărilor întreprinse de Inspecţia Judiciară, poate oferi o soluţie legală şi temeinică. Preşedintele ţării are obligaţia de a lua în considerare  soluţia CSM, singurul organism  pe care Constituţia îl autorizează expres  să ia asemenea decizii. Dacă se acceptă că CSM monitorizează  cariera judecătorilor şi a procurorilor şi este singura instanţă  disciplinară, trebuie să acceptăm prevalenţa deciziilor acestui organism. Dacă preşedintele va ignora  decizia CSM, înseamnă că se crează un conflict de natură constituţională care va putea fi tranşat numai de Curtea Constituţională.

Şi în această situaţie, ca în atâtea altele, rămânem cu speranţa că,  în al doisprezecelea ceas, mintea românului cea de pe urmă va găsi o soluţie salvatoare.