IOAN COTOC SCRIE CA UN ADOLESCENT MATUR DESPRE POVESTIRILE CÂND PĂZEAM EU NOAPTE CAII
Volumul Când păzeam eu noaptea caii (Editura Moom, Arad, 2021) se înșiruie celorlalte 11 volume, scrise de Ioan Cotoc, inginer timișorean, originar din Leasa (sat moțesc de lângă Hălmagiu): Rădăcini și neamuri (monografia satului Leasa), vol. I (2016), vol. II (2019); Cale lungă…drum de fier (Timișoara, 2017); Depoul de locomotive (Timișoara, monografie, (2017); Generații de mecanici de locomotivă (album, 2018); Monografia satului Tisa (colab., 2020); Gânduri de-a valma, versuri (2018); Gânduri, gânduri, tot de-a valma, versuri (2019); Gânduri târzii, versuri, (Arad, 2020); Versuri (Arad, 2021); Când păzeam eu noaptea caii, povestiri, (2018, 2021), Alte povestiri cu cai (2019).
Sunt monografii rurale, istorii profesionale, versuri, povestiri, proze evocative, beneficiind de opinii, după cum urmează.
„Monografia satului Leasa este scrisă cu dragoste” (prof. dr. I. Hațegan); „Filele monografice despre Rădăcini și neamuri, cu arbori genealogici, constituie o datorie de onoare” a fiecăruia față (prof. dr. A. Mureșan); cărțile lui Ioan Cotoc „sunt o busolă spre sinele abandonat” și „cale inițiatică spre propriile amintiri” (Preot dr. M. Ioana), iar volumul de povestiri „Când păzeam eu noaptea caii” e fascinantă, un „bildungsroman”, excelând prin talentul de povestitor” (prof. dr. A. Irimescu), precum și „Ceea ce scrie o face cu dragostea unui adolescent care iubește pentru prima oară”, are „condeiul vrăjit”, iar „scrierea se lipește de cititor” (dr. Fernolendt Marius).
În cele ce urmează, mă voi referi la culegerea de povestiri evocatoare, intitulată atât de poetic și ademenitor: „Când păzeam eu caii noaptea” (Editura Moon, Arad, 2021).
Ioan Cotoc își aduce aminte de secvențe specifice copilăriei din spațiul rural montan (despre Ținutul Hălmagiului a scris prof. Traian Mager în 1936), relatând întâmplările cu lupi, vârcolaci, cu șezătorile iernatice, la depănușat porumb, în larma poveștilor și întâmplărilor. Învăța la lampă, ajuta părinții la treburile casei, păzea caii împoivănați și făcea urme proaspete pe cărăruia ce ducea spre școală. Alteori, șezătorile erau înlocuite cu păzitul cailor, unde admira flacăra în nopțile friguroase, degusta porumbul prăjit pe jar ori cartofii copți pentru desfătare. În jurul focului, câte vreun moșulică devenea șeherezad, povestind cu tâlc întâmplări, cum a fost și cea cu sărsamu prea mare pentru unele femei. Erau nelipsite poveștile bunicilor și povestirile înțelepților, în serile lungi de iarnă ori în duminicile bisericoase. Adolescența i-a fost marcată de perioada școlirii, amintindu-și numele profesorilor săi gimnaziali și liceali și pentru fiecare găsește o etichetă potrivită. Apoi, vacanțele erau savuroase în lumea satului, cu baluri, evocarea calului Suru (”În fantezia mea tinerească mă vedeam călătorind cu acest cal pe tărâmuri necunoscute și păduri de poveste”), potcovitul cailor și boilor, precum și a ținutului mitic al toposului zărăndean etc.
Poveștile din studenție (și militărie) au, de asemenea, farmec, coincizând cu trecerea puberului într-o altă etapă a vieții. „Moțul”, cum îi spuneau colegii, s-a dovedit un pasionat de …calea ferată, de locomotive, fiind vremea „în care benzina se găsea mai greu decât fetele cinstite”, ironizează autorul. Acum, cică ar continua ironia, „se găsesc destule fecioare și destulă benzină”. Urmează alte povestioare derivate din întâmplări care s-au așezat în amintiri, alcătuindu-i nostalgii, ca sursă de pretexte pentru scriere. Mărturiile, sub formă de jurnal, despre participarea la Revoluția timișoreană devin documente de clarificare.
Fermecător este capitolul Oameni ai satului. Aici scrie cuvinte impresive despre bărbații familiei Cotocilor: aceștia au „unele metehne: femeile, birtul, lăutarii și misoginismul (plus o anumită „poftă de femei străine”). Genealogiile sunt complexe, dar, în bună parte „moții din zonă sunt oameni molcomi, calmi, care se mulțumeau doar cu necesarul pentru existență…aveau timpul necesar unei judecăți sănătoase, cântăreau vorba înainte de a fi rostită, cântăreau fapta înainte să o săvârșească, știu să se bucure de ceea ce aveau și știau să prețuiască clipa de răgaz” (p. 311). Un astfel de om al satului, Baciul Nistor, a ajuns chiar să admire cascada Niagara.
Viața scriitorului, după cum și-a relatat-o, a fost frumoasă, irizată cu gesturi triste și cu necazuri familiale. A fost component al societății comuniste, fiind implicat în gospodărirea problemele în România, a relatat fel de fel de întâmplări cu har și inspirată proiecție narativă. Apoi revoluția l-a găsit ”șef comunist”.
Prin rememorare, povestirile reînvie o umanitate, pentru că în ele foșgăiesc personaje, adică o lume cu care și-a intersectat viața profesională și familială. Ioan Cotoc transformă cuvintele într-o realitate nostalgică, aducând la viață bunicuțe și moșnegi, vecini și prieteni, fetișcane ademenitoare și neveste ignorate. Întâlnirile sale au savoarea readucerii din amintire, prin memorie, a unei lumi, pe care o descrie cu ștaif și pasiune. Acesta este conținutul volumului, cu acest titlu inspirat și poetic, prin inversiunea din alcătuirea titlului.
Nu există fantazări și nici vreo apetență pentru inserția imaginarului în textualizările lui Ioan Cotoc. Autorul dispune de știința povestitului, iar narația dispune de ancore de atractivitate, care ademenește bunul cititor pentru lectură. Aș ignora opiniile politice, prezente în finalul cărții. Nu pot trece cu vederea însă îngrijorarea sa vizavi de viitor: „Mă deranjează starea în care a ajuns societatea românească și mai ales lipsa unei perspective. Mă deranjează depopularea țării, sărăcirea ei, scăderea îngrozitoare a nivelului de cultură, dar mai ales faptul că totul, parcă, se întâmplă după o regie scrisă de o minte diabolică” (p. 409). Foarte frumoase considerațiile despre ceea ce a însemnat familia și satul pentru țară, pentru națiune.
Ioan Cotoc povestește cu farmec, ca și cum ar sta le lavița din fața casei și ar aduna în jurul său copii ascultători și curioși de o lume care a început să vremuiască. Dispune de o memorie impresionantă, care-i stimulează fericirea de a retrăi-o cu delicii și recuperări nostalgice. I. Cotoc construiește cu pricepere narativități, dialoguri, descrieri, caracterizări, fiind riguros și poetic în același timp în organizarea discursului. Se pot asemui povestirile cu autobiografie, din care imaginația lasă loc deplin realității; farmecul unei narativități constă chiar în exagerările alimentate de imaginar și fantazare.
Toposul natal miroase peste tot a poveste, iar aroma de fânațe e purtată încoace, spre câmpia Zarandului și încolo spre Muntele Găina, cel păstrător de legende și mistificări. O amintire a devenit povestire literară. Gândurile de-a valma au devenit poezie. Toate la un loc – monografie, proza, poezie – sunt sufletul lui Ioan COTOC dedat cu melancolia unei vieți depline, cu fapte onorabile și satisfacții afective, căci Omul scrie ca un adolescent matur și trăiește cu maturitate adolescența, mirat însuși că, prin cuvinte, povestirile dau sens unui topos încărcat de atâta pitoresc și cu atâtea amintiri dosite în imaginarul rural.
