Capitolul I
Decembrie, un sunet mut…
Deschid ochii și văd un pustiu. Prin geamul mare al ceainăriei, orașul pare gri. Ating ușor sticla – e umedă și rece. Imaginea realității e surpată. E pustiu… Un imens pustiu explodat în gri: văd clădiri gri și oameni gri…te văd pe tine, mă văd pe mine – pururi gri. E pustiu, dar îmi amintesc de un alb și de un negru aruncate pe pânză. Aruncate și devenite gri. E gri și cerul cel senin. Sau cel puțin asta aș vrea să cred: că cerul e senin în acea nuanță de gri. Merg pe stradă și e gri: clădiri gri și oameni gri și tu și eu, pururi gri. Parcă îți văd silueta întunecată formând umbre gri pe marginea clădirilor. Ai un mers sobru, dar eu te cunosc, ești degajat. Te îndepărtezi de toată realitatea în plimbările tale. Dacă te-ar vedea Maria acum ar spune că ai un mers de brotăcel. Știi, cred că atunci când totul se termină îți amintești pe fragmente – prima dată o senzație, un cuvânt, apoi o frază, un cântec, un surâs – fragmente care în timp se risipesc, dezgolidu-ți sufletul față de tine. Și totuși, mă întreb ce e iubirea, ce a fost iubirea atunci când eu eram albă și tu negru? Ce a fost iubirea când am explodat amândoi într-un infinit gri? Mă întreb de ce aşa zisa „ dragoste” ne face să fim „ cu capul în nori” ca şi cum ne-ar îndemna să intrăm într-o minge incoloră uriaşă unde ne avântăm precum am fi în transă. Mă întreb de ce avem momente în care plutim deasupra lumii, în acea minge izolată fonic, de ce plutim deasupra a tot ceea ce este „ real” şi realitatea noastră devine visarea pe care o considerăm reală. Mă întreb de ce plutirea continuă în care mă aflam părea aşa reală şi corectă.
Claire puse pixul jos mecanic. O pocnitură surdă îi lumină calea spre licărirea realităţii, iar camera în care se afla se contura ca şi cum s-ar fi ridicat ceaţa.
-Claire! Doamne, Claire! Eşti bine? Ce ai păţit? a auzit-o pe Maria spunând cu o notă de răguşeală în voce.
-Sunt bine, a răspuns încercând să schițeze un zâmbet, acoperind cu mâna rândurile scrijelite. Nu te agita . Scuze, serios. Unde rămăsesem?
Decembrie – luna făgăduinței , cu străzile pline de noroi de la ninsoarea prea firavă, cu bălți, ghete deteriorate, degete înghețate , buze crăpate și ochi înlăcrimați datorită vântului care adie firimituri de gheață. Dar e doar decembrie, nu? O lună ca oricare alta , cu patru săptămâni a câte șapte zile din care cinci zile lucrătoare, cu ore, minute și secunde și totuși, pentru Claire, era doar o altă lună în care sufletul îi era amorțit. Nuanța cerului o îndemna la visare și presiunea atmosferică îi strângea sufletul încătușat din ce in ce mai tare, până când ceda și lăsa amintirile apuse să curgă.
Simțea privirea Mariei nedumerită și amuzată de naivitatea ei. Se uita la acea față netedă, care era acum umbrită de o șuviță dreaptă și roșie, cu timiditate deși după cât timp trecuse trebuia să se acomodeze cu ea . Claire era o fire mai retrasă iar faptul că asista la experimențele Mariei o făcea să se simtă de pe altă planetă. Uneori se uita la șuvițele mov, verzi sau cum o mai trăsnea pe Maria să le vopsească, și apoi își privea vârfurile ei crețe și maronii iar după un moment de ezitare, se lăsa convinsă că naturalețea era mai frumoasă. Cum se spune că nimic nu e întâmplător, nici întâlnirea lor, în viziunea lui Claire, nu a fost întâmplătoare. Cumva, în subconștientul ei, Claire a asociat prezența Mariei cu un semn venit de la divinitate, cu un impuls care îi demonstra că într-acolo trebuia să se îndrepte. Întâlnirea lor a fost una haotică. Era un început de septembrie ploios și Maria încerca să fixeze un afiș amplasat pe fațada clădirii Centrului de Cultură când din cauza umezelii a lunecat. Claire privise întreaga scenă mai mult absentă, fiind pierdută în analizarea motivelor pentru care venise la cursul de literatură. Nu era foarte sigură de capacitățile sale deoarece bunicul ei a fost cel care a înscris-o la curs după ce a citit câteva poezii la festivitatea de deschidere a Muzeului de Istorie. „Probabil i s-a părut că se merită să fac ceva în legătură cu scrierile mele .” s-a gândit ea încercând să-și facă curaj pentru a intra după ce a privit clădirea de mai bine de zece minute pentru a fi sigură că aparține stilului baroc. Apoi și-a dat seama de corpul Mariei care părea că atârnă pe jumătate. Maria purta o pereche de blugi negri și un tricou cu împrimeu floral în nuanțe de mov iar părul îl avea desfăcut lăsat să fluture în voia sorții. Într-o fracțiune de secună, Claire se vedea nevoită să traverseze strada pentru a o ajuta pe acea făptură care spunea îndingnată „Hai mai repede!” De atunci, Claire o apreciază mai mult pentru faptul că a fost o oarecare trambulină pentru scrierile ei. De fapt, datorită cursului de literatură se afla în acea ceainărie. Era în echipă cu Maria și trebuia să scrie un text argumentativ despre o locaţie din oraş. Aleseseră o ceainărie înfiinţată în 1998 unde stăteau acum la cea mai retrasă masă , încercând să treacă neobservate în speranţa că nimeni nu le va întreba ce era cu mormanul de caiete, cărţi şi foi de pe aceasta.
-Te-am întrebat dacă ai terminat de scris, a reluat Maria lasând țigara să se stingă în scrumieră. Eu am destule informaţii şi ar trebui să merg acasă. E aproape ora 19 şi mai am multe de făcut.
-Sigur, e în regulă , a afirmat Claire uitându-se la țigara care zăcea aproape fără vlagă în scrumieră.
– Vrei și tu?
– Ce să vreu? a tresărit.
– O țigară?
– Știi că nu fumez! De ce mă mai întrebi?
– Te uitai insistent la scrumieră. De aceea te întreb, a răspuns răspicat.
– Nu, mulțumesc. Mă gândeam doar. E decembrie , a continuat încrucișându-și mâinile în jurul corpului pentru a mima o stare de frig și, oftând a privit pe fereastră , e decembrie…Știi, eu mai rămân puțin. Cred că ar trebui să recitesc ce am scris.
– Cum consideri tu. Dar sigur ai scris bine, i-a zâmbit Maria încurajator în timp ce se ridica de pe scaun, tu mereu scrii bine. Ne vedem mâine.
– Probabil, a spus mai mult absentă după care a afirmat cu deznădejde : Știi că tot timpul e loc de mai bine.
– Nu fi ridicolă, te stresezi degeaba! Hai dă-mi o îmbrățișare că vreau să ajung azi acasă, a continuat lăsând să-i scape un surâs după remarca de ironie.
– Pe mâine! Și ai grijă!
Privea cum silueta Mariei se îndepărta cu paşi mărunţi de ceainărie, dispărând în noapte. După ce a recitit cele scrise, s-a uitat la ceas şi a constatat cu regret că Maria avusese dreptate, era trecut de 19. Căuta cu privirea chelnerul care le servise pentru a cere nota de plată dar când l-a identificat și-a dat seama că era ocupat cu un grup destul de numeros. Cât timp a așteptat, Claire a cercetat din nou ceainăria care era destul de călduroasă și slab luminată de un bec ce emana reflexii de galben prăfuit. În afară de un perete pe care era amplasată o bibliotecă bogată şi un pian vechi, nu era nimic deosebit și cu toate acestea parcă ai fi călătorit în timp. Lui Claire îi plăcea să își imagineze oamenii secoluli XXI îmbrăcați precum în 1800 sau 1900, deschizând ușa doamnelor și fiind mai puțin stresați, bucurându-se de viață, fără rețelele de socializare – doar ei și sufletul lor.
– Cred că asta îți aparține, a spus chelnerul nedumerit de cea ce ridicase de pe jos.
– Mulțumesc, dar ce e? a întrebat uitându-se ciudat la hârtia din mâna chelnerului.
– Nu știu, probabil a căzut dintr- una din cărți, a răspuns amuzat de mini biblioteca de pe măsuță.
– Atunci, a reluat Claire după un moment de ezitare, mulțumesc.
– Nu ai pentru ce. Aici ai nota. Acum, dacă mă scuzi, trebuie să mă ocup de masa cealaltă. O seară bună, a adăugat politicos și cu un gest discret s-a îndepărtat.
– La fel , a spus mai mult pentru sine.
Fixa bilețelul cu privirea. Nu știa cu ce să îi facă legătura și după ce l-a întors pe toate părțile , a constatat că era gol. L-a pus pe măsuță lăsând să acopere ecranul telefonului. A scos din teancul de cărți posibila carte din care credea ea că ar fi căzut și a răsfoit – o repede fără nici un rezultat. Când a vrut să o așeze peste celelalte, și-a oprit privirea asupra unui titlu parțial șters. Era o carte veche pe coperta căreia scria mic , în nuanțe de auriu, “ Cei trei muschetari” . Își amintise imediat de ea . O primisese de la bunicul ei de Crăciun când era într-a șasea. Era foarte veche, printre primele ediții traduse în română. „Probabil a ajuns acolo din greșală. Oricum, când am pus în geantă cărțile aduse de la muzeu de bunicul, despre istoria locală, nu am observat-o . Nici măcar nu știam că mai există. Probabil bunicul a adus-o fără să-și dea seama.” și-a spus.
A adunat în grabă cărțile și înainte de a-și lua haina, ecranul telefonului se lumină anunțând-o că a primit un mesaj. Dar nu asta îi atrăsese atenția. Bilețelul velin căpătă o ciudată nuanță de la lumina ecranului care, după ce se stinsese , dusese cu ea și tainele biletului. A luat bucata de hârtie și a aprins lanterna telefonului iar după ce a așezat bilețelul în direcția luminii a constatat că defapt era o bucată de foaie îndoită și lipită în interiorul căreia scria cursiv : „ Te iubesc! A. Decembrie. ”. Tremura insesizabil. De fapt, sufletul era cel care îi tremura. După câteva secunde în care singura reacție era cea de încremenire și-a revenit în simțiri și a privit sfidător biletul. L-a mototolit în pumn după care l-a lăsat să putrezească în scrumiera de pe masă alături de țigara pe jumătate muribundă.
Ieşind din ceainărie, a traversat strada cu repeziciune şi până să își dea seama se afla în staţia de tramvai. Vântul sufla un aer rece şi jalnic , iar tramvaiul greoi ce se înfăţişa, se balansa pe şine cu putere, făcând ca întreaga scenă să pară un concert de vioară dezacordată. Privea insistent partea frontală a tramvaiului încercând să descifreze numărul scris mărunt şi constată că nu era cel pe care îl aştepta. Staţia era destul de aglomerată pentru acea oră, marțea, dar, cu toate acestea, a reuşit să ajungă la panoul cu mersul tramvaielor şi, căutând ora, a constatat că următorul tramvai venea peste zece minute. Pentru câteva momente s-a sprijinit de balustrada albăstruie care separa stația de șosea și a privit în gol. Simțea vântul cum pătrunde prin deschizătura hainei așa că și-a împreunat mâinile într-o îmbrățișare ca pentru sine pentru a înăbuși violența atacului atmosferic. Sau mai bine nu! Mai bine lăsa să pătrundă vântul în inima-i aproape înghețată, mai bine lăsa să îi strivească rămășițele simțirii până când, de la răcoarea vântului nu va mai rămâne nici o senzație. Închise ochii pentru a vizualiza un câmp cu flori și încercă să le dea culoare, dar le vedea în nuanțe de gri – flori de nu-mă-uita odată albastre. După câteva secunde deschise ușor ochii permițându-și să vadă doar printre gene așa cum le spunea profesoara de desen pentru a observa lumina și umbra unui obiect. „Orașul e într-adevăr gri.” se gândi cu tristețe.
Domnișoară? Domnișoară?! se auzi o voce tremuândă de bătrânel.
Deschise larg ochii și privii în jurul ei pentru a se asigura că acel domn i se adresa ei, după care răspunse:
– Da. Îmi pare rău. Vă pot ajuta cu ceva?
– Îmi spuneți vă rog cât este ceasul?Al meu s-a stricat, a întrebat bătrânul arătâdu-i un ceas de buzunar englezesc ale cărui ace erau încremenite, fără să dea prea mare importanță scuzelor ei .
– Sigur. Este ora 19:30, a spus arătându-i totodată ecranul telefonului.
– Voi cu tehnologia voastră! a fost răspunsul sarcastic al bătrânelului. Mulțumesc tânără domnișoară, a continuat dând să plece spre capătul stației.
– Cu multă plăcere.
– Încă ceva…
– Spuneţi, a zâmbit Claire.
– Am auzit că doamna de la ghișeul de bilete spunea că a avut loc o defecțiune pe linia 9 și că tramvaiele nu vor mai circula pe această linie cel puțin jumătate de oră. Cred că ar trebui să știi în cazul în care în direcția aceea te îndrepți.
– Serios? Mulțumesc mult.
– Mă bucur că pot fi de folos la rându-mi, a clătinat din cap în semn de respect și s-a îndreptat spre capătul stației.
A rămas destul de impresionată de atitudinea acelui bătrânel. Părea lipsit de griji deși fața lui ridată, trecută prin nenumărate stări, avea o tristețe aparte. Pe obrazul stâng avea o adâncitură ce aducea a rană de război și dacă îl priveai mai bine, după postura destul de dreaptă și rigidă, putea fi chiar un veteran . Stătea destul de departe de ea dar distanța era suficientă încât să își poată da seama că avea vârsta apropiată de cea a bunicului ei. I-a studiat paltonul din astrahan și a putut distinge croiul făcut după moda din timpul comunismului. Pe cap nu avea nimic, doar niște fire albe mai firave care se unduiau datorită vântului. Încă ținea mâna în buzunarul din care a scos ceasul ca și cum i-ar fi frică să nu îl piardă. După câteva momente și-a luat privirea de la acea făptură îmbătrânită și s-a uitat la ceas. Era 20:00. Începea să se simtă ridicol. Aștepta de jumătate de oră fără ca cei de la CTP să înștiințeze pe cineva de defecţiunea produsă. Cu toate că se simțea puțin privilegiată pentru faptul că din pură întâmplare acel bătrânel auzise informația de care avea nevoie, o întrista lipsa de interes a companiei față de oameni. Blagoslovind în mintea ei tot sistemul de conducere, s-a îndreptat spre ghișeu unde se făcuse o coadă destul de lungă și zgomotoasă care protesta. Privea cu mândrie acei oameni dornici să schimbe ceva când o voce groasă strigă prin portavoce acoperind zumzetul mulțimii:
– Liniștiți- vă oameni buni! Totul este sub control! CTP își cere scuze pentru defecțiune și vă roagă să mai așteptați cel mult o jumătate de oră. Mulțumim de înțelegere.
Era oarecum dezamăgită de rezultatul micii revolte dar totuși într-o țară destul de civilizată trebuie să înțelegem situațiile neprevăzute. Nu știa cu exactitate ce să facă. Putea să o sune pe mama ei sau pe bunicul să o ia cu mașina dar știa că sunt încă la muzeu adunând după maistori. „ Mai pot aștepta puțin după tramvai. ” s-a gândit. A privit stația. Era și mai aglomerată decât când ajunsese dar cu toate acestea a mai putut observa în mulțime astrahanul bătrânului cu ceas englezesc. Neavând ce face încă o jumătate de oră ( în cel mai fericit caz – pentru că nu poți să crezi aproximările temporale ale mijloacelor de transport ) a traversat șoseaua ca să privească vitrinele împodobite pentru Crăciun. Cum era trecut de ora 20:00 nu mai era niciun magazin deschis. În acel semi-întuneric vitrinele se vedeau într-o lumină caldă, parcă știind acele obiecte expuse că se apropie ceva sfânt. Claire păși încet pe bulevard parcă lăsând în urma sa o viață monotonă. Își simțea mersul greoi și sufletul copleșit. „ Oare era o ironie a sorții? Ce Dumnezeu să caute acel bilet scris de Austen într-o carte atât de veche și mai ales pe care o știam la bunicul de atâta timp? E ciudat. Biletul nu avea dată. „ Probabil că e de anul tecut. Cum probabil, Claire? Normal că e de anul trecut! Și totuși ce ironie! Austen… nu l-am mai văzut de mult. Poate aceasta e ironia, totuși stăm în același oraș.” şi-a spus în sinea ei ca un monolog. După ce a trecut pe lângă câteva clădiri datate din perioada ocupației habsburgice s-a oprit şi s-a uitat la ceas parcă nevenindu-i să creadă că era ora 20:45. În goana ei neatentă şi dezordonată, chiar dacă a încercat să evite, să deranjeze pe cineva, s-a izbit de o figură înaltă care se holba la una dintre vitrine.
-Îmi pare foarte rău… Nu am vrut să vă lovesc, a spus, gâfâind, încercând să explice situaţia.
Figura aceea înaltă se întoarse mecanic spre Claire şi o fixă cu privirea.
-Claire? Tu eşti?
– Austen? a zâmbit ironic. Trăiască zicala „vorbești de lup și lupul la ușă” !
– Mereu sarcastică, nu?
Îl privea cu oarecare reținere. Nu știa cum să reacționeze. Dorea să îl îmbrățișeze dar un gust amar îi ținea gestul irațional în frâu. Aproape că nu îl recunoscuse îmbrăcat în palton negru. Părea mult mai înalt, cu o postură mai dreaptă iar trăsăturile feței i se schimbaseră puțin. Acum jumătatea de jos a obrajilor era acoperită de un păr maroniu deschis, nu foarte des dar nici firav, trăsătură pe care Claire o aprecia în mod deosebit. Îi privea în continuare fața, uitându-se adânc în ochii lui calzi, căprui-deschis și încercând să găsească o licărire cunoscută. Si totuși, treptat, memoria lui Claire începea să își pună amprenta asupra perspectivei ei. Era ca și cum, pentru o fracțiune de secundă, ochii lui Austen emanau vulgaritate, batjocură chiar. Apoi își reveni și îi privi buclele maronii care atârnau jucăuşe pe umeri. Într-un final și-a fixat privirea pe acel palton negru și oftând, a spus:
– Ce mai faci?
………………………………………………………………………………
Nota redacției: Cristina Zaha este o adolescentă din Arad, are 17 ani și învață la Colegiul Pedagogic „ Dimitrie Țichindeal”.
1 comentariu. Leave new
Draga Cristina,
..cu sufletul la gura am citit acest pasaj al romanului foileton „Fum de iarna”
Sint impresionata si fericita pentru calea aleasa de tine pentru viitorul tau.
„Viitorul nu este un dar, este o realizare.”
Tu esti pe calea cea dreapta,iar viitorul i-ti va fi luminos si incununat de succes.
Cu mult respect din partea mea
M